Oglinzile Sufletului: Sora mea si fiica ei, cu noi, la munte (4)

Azi, joi, 19 august, a fost o zi foarte frumoasa, insorita, dar de dimineata se anunta un picut mai racoroasa dupa ploaia din ziua precedenta. Asa ca am zis ca este numai buna pentru o plimbare spre manastirea din Predeal, pe care nici noi doi n-o vizitasem inca, la care ne doream demult sa ajungem, dar pentru care abia azi a fost momentul potrivit.

Le-am asteptat la noi acasa pe Jeni si pe Elena, caci coborarea din varf de munte, de la Cioplea, unde este hotelul Belvedere, dureaza ceva timp in mers lejer, de plimbare, asa ca le-am lasat sa vina in ritmul lor propriu, fara sa ne dam intalnire pe undeva pe afara, la ora fixa.

Cand au ajuns la noi, am avut surpriza de a ne trezi in brate cu inca un dar de casa noua, adica inca unul fata de ceea ce primisem deja din partea tuturor in prima zi, cand fusesera la noi, si mama, si Dan, fratele Elenei. Drumul in Sinaia, pe la tarabele cu suveniruri, le-a scos inainte o placuta decorativa foarte frumoasa, pe care scrie "Acasa". Cum ele plecasera cu gandul sa ne mai cumpere un cadou decorativ de casa noua, acesta a fost mai mult decat potrivit, bine-venit si bine-primit! I-am si gasit locul unde va fi agatat!

Apoi am pornit la drum. De la noi de acasa trebuia sa mergem pe jos, pe marginea DN1, pana spre capatul sudic al Predealului, apoi trebuia sa trecem peste calea ferata, si undeva dincolo de ea sa descoperim manastirea. Jeni avea pe telefon aplicatia de GPS, asa ca am gasit locul imediat si foarte usor.

Dar, pana acolo, noi, fetele, n-am putut rata cateva poze facute de Elena, gen selfie, facute cu telefonul montat pe selfie-stick. Distractia s-a pornit, rasul deasemenea, iar fotografiile au iesit multe si ca vai de lume, de abia am selectat cateva, caci eram atente mai degraba la rasul nostru decat la fotografiat. Iar Elena, smechera, ne facea poze continuu, instantanee, unul dupa altul, distrandu-se, si facandu-ne si pe noi sa radem necontenit.

Adrian s-a extras din cadrul selfiurilor facute cu nemiluita, si ne-a lasat pe noi, fetele, sa ne desfasuram in voie talentele, sa ne jucam si sa ne alintam cum ne place, sa radem una de alta si sa ne maimutarim in fata telefonului mai ceva ca la circ.

Desigur, nu va vom arata toate aceste poze, noi suntem, desigur, doamne/domnisoare serioase, sobre, avem o imagine de protejat, o prestanta de sustinut, un respect public de aparat. Nu ne putem compromite, repet, si, desi ludicitatea ne caracterizeaza pe toate trei, in general, in ruptul capului n-o sa recunoastem/dovedim public asa ceva prin imagini, asta e clar! Dar va dati voi seama!

Si, uite-asa, razand, povestind si facand poze dupa poze, am ajuns si la manastire. Manastirea o veti vedea in poze ca fiind cladirea aceea din spatele zidurilor albe. N-am putut face poze in interiorul curtii si in biserica, nu este permis fotografiatul, dar pot sa va spun ca aceasta manastire trebuie neaparat vizitata ca sa puteti simti energia binecuvantata care se simte acolo. Este extraordinara! Este atata pace in incinta manastirii, atata liniste, atata frumusete energetica, vibranta, incat ramai fara grai si te simti efectiv coplesit pana la lacrimi, fara exagerare!

Am admirat curtea frumos decorata, apoi am intrat in micuta biserica veche, unde energia sacra, inaltatoare a fost coplesitoare. Dupa ce am stat acolo cat am simtit nevoia fiecare, incarcandu-ne si imbaindu-ne in acea energie puternica, pura, mirosind a mir si a tamaie, am cerut binecuvantari si sanatate pentru noi si pentru intreaga familie, apoi ne-am retras usor inspre iesirea din biserica, in ceea ce se numeste pronaos. Acolo s-a intamplat ceva neasteptat.

Ne-am oprit pentru putin sa mai admiram zidurile incarcate de istorie si sfintenie, picturile vechi, pe alocuri degradate, cu tencuiala cazuta si reparata, cu icoane pe stanga si pe dreapta intrarii, cu ochi de sfinti privindu-ne de printre coloane, cu ochii Maicii Domnului cu Pruncul in brate, in stanga, si cu ochii Mantuitorului, Iisus Hristos, pe dreapta, clipe in care am simtit sa-mi exprim in gand multumirea si recunostinta pentru tot. Imediat am simtit cum ochii mei mi se umplu de lacrimi, involuntar si de nestapanit. M-a coplesit o emotie atat de puternica de la energiile pe care le simteam acolo, incat senzatia pe care am avut-o a fost ca m-am aflat pentru un moment in Ceruri, in fata Lui... si am inceput sa plang din senin, fara sa ma pot stapani...

Am iesit de acolo cu ochii in lacrimi, dar surazand, caci nu era tristete in plansul meu, ci era un supraplin de emotii inexplicabile.

Langa biserica mai era o cladire cu un mic loc de vanzare a obiectelor de cult. Jeni cu Elena au intrat acolo, iar eu cu Adrian ne-am asezat pe una din frumoasele bancute din curte, locuri de reculegere pentru pelerini, ca sa ma linistesc si sa-mi revin din starea aceea de tulburare. Doar ca, nici bine nu-mi revenisem, ca m-am trezit cu Jeni in fata mea, care, incercand ca sa-si gasesca cele mai potrivite cuvinte, patrunsa si ea de emotie, mi-a inmanat o icoana, una cumparata de acolo, spunand ca este un dar al ei de suflet pentru noi, un dar oferit prin inspiratie divina: "Lili, am vazut cat de mult te-a impresionat biserica asta si am vrut sa iti ofer ceva de aici, din partea mea, sa fie din suflet si pentru suflet! Nu-mi spune "multumesc", ci "bogdaproste", ca sa fie bine primit."

Si atat de surprinsa am fost de gestul ei, si atat de impresionata, incat am inceput din nou sa plang, de data asta de emotia darului si a incarcaturii emotionale a momentului, care a cuprins-o si pe Jeni, si care a facut-o si pe ea sa planga in timp ce ne imbratisam. A fost o scena care e greu de pus in cuvinte, dar care ne-a incalzit inimile si sufletele.

Pentru drumul de intoarcere am ales sa ramanem pe partea dreapta a caii ferate si sa urmam o cararuie ce mergea paralel cu ea, chiar la marginea padurii. Era o diferenta mare de nivel fata de soseaua de dincolo de calea ferata, unde trebuia sa ajungem, dar ne-am zis noi ca trebuie sa gasim pana la urma un loc pe unde sa coboram. Eu mi-am cules de acolo si un buchet nou de flori proaspete, pentru vaza din bucatarie, niste menta salbatica inflorita si cateva floricele albe, de care aveam si noi in livada, cand am stat in Ardeal.

Am facut poze, am vorbit, am povestit si am ras pe drum, dar loc de coborare spre sosea tot nu vedeam. Pana la un moment dat, cand sora mea s-a oprit brusc si a zis: "Stati pe loc sa verific daca putem cobora pe aici, chiar daca nu-i nici o carare." Si ce credeti? Fix acolo unde s-a oprit ea, nici mai devreme, nici mai tarziu, erau niste scari inguste, cu niste trepte foarte mici, aproape complet acoperite de vegetatie, de frunze uriase de brusture si de alte balarii. Practic, de sus, de unde eram noi, scarile nu se vedeau deloc. Momentul de maxima inspiratie divina, pe care a primit-o Jeni, ne-a facut sa ne oprim fix unde trebuia, pentru a nu rata coborarea.

Dupa ce am coborat in sosea, am luat-o spre centrul Predealului pe o straduta laturalnica, pentru a iesi din haosul si galagia drumului national DN1, care era supraaglomerat la ora aceea, cu masini bara la bara pe directia de mers inspre Bucuresti, asa cum este de obicei in perioadele cu trafic turistic maxim.

Vazandu-ne din nou in spatiu deschis, insorit, linistit si retras, fara ochi curiosi si iscoditori, fara martori si audienta, ne-am activat din nou talentele fotogenice, in urma carora ne-am ales cu nenumarate poze, de abia m-am putut decide ce sa selectez pentru a incarca pe blog.

Cand am ajuns in centrul orasului ne-am despartit in doua grupuri: eu si cu Adrian ne-am intors acasa, iar ele doua, Jeni si cu Elena, s-au indreptat spre gara, unde urmau sa ia un trenulet turistic cu destinatia Trei Brazi. Era inca devreme pentru ele, asa ca au continuat mai departe singure explorarea muntelui in ziua aceea.

Ajunsi acasa, eu am facut cateva poze cu noua icoana, primita de la Jeni, si cu darul din dimineata aceea, placuta cu "Acasa", constatand cat de bine se potriveau si se completau reciproc.