Azi, vineri, 20 august, a fost zi de urcat cu telescaunul pe munte, sus, la Cioplea, dupa care drum pe jos spre cabana Garbova. Eu si cu Adrian am mai facut excursia asta de cateva ori si stiam la ce sa ne asteptam. Stiam si cat de frumos este traseul, si cat este de urcat, si cat de coborat, si tot ce implica aceasta drumetie. Implicit, detaliile legate de vreme. Tocmai de aceea, pentru ca stiam cat de importanta este vremea in ecuatia aceasta, am lasat urcarea la Garbova pentru azi, cand previziunile meteo anuntau vreme insorita, senina si frumoasa. Ploaia de marti a mai racorit putin aerul, am scapat definitiv de canicula, si am ramas cu o temperatura perfecta pentru calatorie pe munte.
Asa ca pentru azi dimineata am stabilit cu Jeni sa ne intalnim la baza partiei de schi dupa ce ne bem cafeaua si dupa ce ele isi serveau micul dejun. Zis si facut. Pe la 11:30 aveam deja si biletele pentru telescaun cumparate, iar termometrul electronic de la statia de plecare arata 23 gr. C. Minunat!
Bineinteles, imediat ca ne-am intalnit, Elena si-a luat in primire rolul de fotograf. Si de regizor de imagine. Si de scenograf. "Stai asa!" "Da-te putin mai in stanga!" "Capul putin intr-o parte!" "Fii atenta la mine!" "Pune-ti ochelarii!" "Da-ti jos ochelarii!" "Aseaza-ti bretonul!" "Scoate-ti esarfa!" "Pune-ti esarfa!" "Leaga-ti esarfa!"
Ce sa mai zic? Elena e de-a mea in privinta fotografiei! Nici ca se putea mai bine! Am facut din nou poze cu nemiluita, incepand chiar de la urcarea in telescaun si dupa aceea, mai putin fix cat am fost in telescaun, pe deasupra muntelui, unde ea a stat atat de crispata si incordata incat nici sa vorbeasca nu avea curaj, nu cumva sa deregleze astfel mersul scaunului, si cine stie ce sa se intample cu ea. "Esti matusica mea cea mai preferata, daca ajungem cu bine sus!!!!" imi striga ea panicata din capatul celalalt al scaunului cu patru locuri, in care ne-am asezat toti.
Ajunsi sus, ne-am bucurat toti de perspectiva extraordinara a muntelui vazut din varful Cioplea.
Am pornit la drum agale, coborand usor spre cabana Garbova, povestind, razand, facand poze dupa poze, in fel si chip, cum nu stiu daca am mai facut vreodata atat de multe deodata. Ne-am simtit bine, am mers lejer, ca ele sa nu simta greul drumetiei, si Jeni si Elena resimtindu-se deja dupa primele zile de efort montan, care le produsese febra musculara si o oboseala fizica cu care nu erau obisnuite. Mersul pe jos, aerul tare de munte, agitatia specifica intalnirilor noastre, care inseamna povestit si ras, iar povestit si iar ras, si-au pus bine de tot amprenta, incat Jeni chiar zicea "Ne intoarcem din concediu mai obosite decat am venit!"
Am mai facut si pauze, ne-am mai si odihnit pe pajistea verde si insorita de pe marginea drumului, ne-am incarcat cu energia padurii care strajuia de-o parte si de alta a cararii, pana spre cabana si dincolo de ea, astfel incat sa ne fie bine tuturor.
Elena nu si-a abandonat rolul de fotograf profesionist, ba, dimpotriva, si-a exercitat toate prerogativele de la inceput pana la sfarsit, incat, la un moment dat, nici nu mai stiam daca ea mai fotografiaza sau doar sta cu telefonul in selfie-stick in asteptarea unui cadru potrivit. Asa se face ca, nemaifiind preocupati de fotografiat, ne-a facut tuturor multe poze, foarte multe instantanee, despre care nici n-am stiut pana cand nu mi le-a trimis pe whatsapp.
Si, desigur, poze am facut si eu, ba i-am mai dat telefonul si lui Adrian sa ne faca si el poze de grup noua, fetelor, astfel incat, la final de zi am adunat sute de poze. Sute!!! Foarte greu de gestionat atatea poze pentru o singura zi. Au iesit foarte frumoase toate, iar ziua asta extraordinara ne-a fost cel mai bun aliat in reusita acestei zile de concediu pentru ele, pe care in mod special am lasat-o la sfarsit, ca sa le fie una dintre cele mai frumoase amintiri.
Urcusul si coborasul pantelor au parut mai accesibile in grup, in alai de rasete si cu pauze, iar temperatura a fost exact cat sa nu simtim canicula si arsita soarelui (ca in urma cu o saptamana), sa nu transpiram si sa nu ne sufocam de cald, dar nici n-a fost frig, vant sau umezeala, cum vor aduce uneori, cu siguranta, zilele toamnei care urmeaza. A fost fix atat de racoare sau de cald cat sa ne simtim perfect, cu tot efortul muntelui si cu toate jocurile noastre de grup.
Pana sa ajungem jos, la Garbova, ne-am oprit si la o margine de drum, unde eu si cu Adrian stiam ca este un zmeuris bogat, de unde data trecuta ciugulisem zmeura pe saturate, chiar daca atunci abia era in proces de coacere. De data asta am gasit zmeura foarte coapta, din abundenta, chiar si cu toate opririle tuturor turistilor care treceau pe acolo si se autoserveau.
Si atat de buna a fost zmeura asta, incat nici nu ne mai dadeam plecate de acolo, mai ales eu si cu Jeni. Elena n-a mancat deloc, ei nu-i plac fructele de padure, insa noi doua, surorile, nu ne mai vedeam din frunzisul de zmeuris, tot stand aplecate si ciugulind boaba dupa boaba.
"Gata? Mergem?" striga Elena la noi. "Da, da, imediat!" raspundeam amandoua cu ochii tot dupa alte fructe, culegand mai departe cand din dreapta, cand din stanga, aproape pe alese, atat de multe erau.
Chiar si dupa ce ne-am saturat de la atata zmeura, am abandonat cu greu frunzisul acela, atat de buna a fost!
Obiectivul nostru a fost "Nu lasam nimic pentru urs!" Glumesc, desigur, caci nu in zmeura aia statea hranirea bietilor ursi. Din pacate, ursii nu mai sunt interesati, in principal, de fructele de padure, nici de fragi si nici de mure, asa cum spun povestile pentru copii. Ei au prins gustul gunoaielor gasite in tomberoanele din statiuni sau din parcarile de pe drumurile dintre localitatile montane. Unele primarii au in atentie hranirea ursilor in mod organizat, in padure, mai ales in sezoanele turistice, pentru a le opri migrarea in zonele frecventate de turisti, insa nu intotdeauna reusesc sa-i tina departe de sosele sau de statiuni.
Dupa ce am ajuns la cabana Garbova, ne-am cautat loc potrivit pentru picnic. Luasem de acasa un cozonac din cei facuti de mama. Il taiasem felii de acasa, luasem si servetele, doar de atat mai aveam nevoie, de un loc unde sa ne asezam si sa mancam. Si am gasit locul potrivit tot pe trunchiul gros si mare de brad rasturnat, cel pe care noi doi, Adrian si cu mine, ne mai oprisem o data si facusem picnicul trecut.
Dar, nici bine n-am scos eu cozonacul din rucsacel si am inceput sa fosnesc punga si hartia in care era ambalat, ca ne-am si trezit cu musafiri nepoftiti la masa.
Doi din cainii de stana care isi fac veacul in jurul cabanei, care stau mereu la cersit mancare pe langa turistii care vin si pleaca de acolo, s-au grabit sa vina sa amusineze bunatatile pe care noi ne pregateam sa le savuram.
Bineinteles ca am impartit cozonacul cu ei! Ba am facut chiar si spectacol de circ cu ei. Jeni le arunca bucatele de cozonac, ei le prindeau in gura din zbor, momente pe care ea chiar a reusit sa le surprinda in mai multe fotografii.
Si au stat cainii aia doi uriasi pe langa noi pana ce am terminat impreuna cu ei tot cozonacul. N-au mancat ei asa bunatati, cred, niciodata! Caci cine isi mai imparte cozonacul cu cainii ciobanesti?!
Dupa ce ne-am odihnit destul la umbra padurii si ne-am terminat de mancat si impartit bunatatile pe care le-am avut la noi, ne-am pregatit de intoarcere spre Cioplea, spre telescaunul cu care urma sa coboram inapoi in Predeal.
La un moment dat, o vad pe Jeni ca se indeparteaza de noi, indreptandu-se catre o gramada de lemne adunate, probabil, de cabanieri, pentru foc. Si-a ales un ciomag lung si subtire de acolo si ni s-a alaturat foarte mandra de noua ei "achizitie". Ba chiar ne-a incurajat si pe bnoi sa ne dotam cu asemenea tehnologie de varf, foarte evoluata si emancipata, buna pentru coborarea sau urcarea de pante. Cum de data asta aveam de urcat, ciomagul ei parea destul de interesant, insa, totusi, am declinat invitatia si am decis sa asteptam noile inventii in materie de ciomege, avand incredere ca stiinta va evolua si va lansa o noua generatie tehnologica, mult superioara si poate cu butoane si beculete, cu telecomanda si, eventual, cu teleportare direct in varful muntelui.
Oricum, pentru fotogenie, am apreciat mult si toiagul ales de Jeni, caci multe poze frumoase am facut cu el si mult ne-am distrat pe seama eficientei lui in urcus.
Intorsi in Predeal, am stat la masa, am facut o scurta pauza de odihna, apoi ne-am reintalnit pe seara la o noua plimbare. De data asta am iesit numai noi, fetele. Primul gand pe care l-am avut pentru aceasta seara a fost o scurta incursiune in apropierea Cabanei Vanatorilor, unde vazusem cu Adrian frunzisul acela plin cu mure in crestere, in urma cu vreo doua saptamani, cand ne-am plimbat noi pe acolo. M-am gandit ca poate acum gasim murele coapte.
Inainte de a ajunge acolo, insa, ne-am oprit cateva momente langa o tufa uriasa, impresionanta, de flori de camp roz, care crescuse si inflorise spectaculos pe marginea soselei. Era mai inalta decat noi si stralucea frumos si diafan in lumina de asfintit a soarelui. Asa ca ne-am oprit acolo sa facem cateva fotografii.
Dupa ce am tras cateva cadre, Jeni s-a apropiat mai mult de tufa aia ca sa o admire de aproape. Si, cand colo, ce credeti ca a descoperit in frunzis? O omida uimitoare! Una care avea o forma si o culoare de camuflaj perfect, in forma de sarpe! Ne-a surprins si totodata ne-a trezit maxim curiozitatea. Era uriasa! Era lunga si groasa cat un deget de-al meu. Am fotografiat-o amandoua din toate unghiurile si, cand credeam ca am terminat, Jeni a mai vazut una! Apoi inca una! Si inca una! Era plina tufa aia de omizi de genul acela, care aratau ca niste serpi in miniatura, dupa parerea mea fiind in pregatire sa treaca in urmatorul stadiu, de pupa, in vederea transformarii interioare in fluture.
Ne-au impresionat mult aceste omizi deosebite, caci n-am mai vazut niciodata asa ceva, nici omizi atat de mari, si nici de forma asta atat de frumoasa, simuland atat de bine o alta specie, cu scop de aparare si protectie.
Apoi ne-am indreptat spre locul in care stiam ca sunt murele. Acolo am fost putin dezamagita, caci nu erau atat de multe coapte pe cat ma asteptam. Insa tot am gasit destule cat sa ne facem pofta. Am ciugulit si eu si Jeni cat am vrut, iar Elena, careia nici murele nu-i plac, ne-a facut poze continuu, pana ne-am saturat si am plecat de acolo.
Si, uite-asa, am incheiat glorios ultima lor zi de concediu, caci maine, sambata, urmeaza drumul inapoi spre Bucuresti, intoarcerea la ritmul obisnuit al vietii, cu servicii, cu program de lucru, cu responsabilitati si atributii.
Timpul concediilor va mai veni, dar pana atunci si Jeni si Elena vor avea de procesat si de sedimentat toate experientele pe care le-au avut in acest concediu de la munte, unul atipic pentru ele, obisnuite numai cu litoralul.
Da, se vor intoarce, poate, mai obosite decat au venit, dar s-au incarcat cu o oboseala fizica, dupa ce au descarcat o uriasa oboseala psihica. Schimbul este mult mai sanatos, caci dupa un somn bun oboseala fizica se duce, insa cea psihica doar intr-un mediu potrivit se poate disipa. De data aceasta muntele le-a luat din poverile de pe suflet si le-a pus in loc amintirile frumoase ale acestui concediu, fotografiile, distractia, bucuria si emotiile timpului petrecut impreuna. Toate aceste sunt de nepretuit!
20.08.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)