Selfie in padure - langa Cabana Vanatorilor

Azi am fost din nou la padure. Sau in padure. Pentru padure.

Inainte de orice, sa incepem cu ce este cel mai important, asa cum scrie la carte (in manualele de marketing, public-relation) ca trebuie sa inceapa toate articolele, ca sa agatam cititorul si sa-l convingem sa citeasca mai departe, nu sa se opreasca la primele cuvinte si sa dea click spre alta pagina. 

Asadar, ce a fost cel mai important din excursia noastra de azi? Sesiunea mea de selfie, of cource! Pun toate pozele de la inceput, sa nu avem discutii ca pastrez ceva pentru mai tarziu. Astea sunt, altele n-am de azi. Adica, altele mai bune, vreau sa zic, ca ele au fost muuuulte, foarte multe, cu nemiluita, dar, nah, ba imi intra soarele in ochi, ba imi batea vantul o suvita direct peste fata, ba una, ba alta, am dat deoparte cam 90%. Ha, ha, ha!! Da, atat de multe am facut. :) 

Azi am fost gen "fata in verde, cu parul de aur"- ca sa-i parafrazez pe cei de la Phoenix, care canta "fata verde cu parul padure". 

Am testat mai multe priviri, mai multe atitudini, mai multe zambete, cu ochelari sau fara, de data asta mi-au iesit mai bine pozele fara ochelari, nu m-as fi asteptat la asta, cu parul strans sau... nu, cu mai multe cadre de fundal, bla, bla, bla, ce sa va mai spun ca sa va conving, si sa continuati sa cititi tot pana la sfarsit? Ca, stiti si voi, daca inceputul e atat de bun, nu se poate ca restul sa nu fie la nivelul asteptarilor, nu? Eh, nu. Ba da!

Buun, dupa ce v-am vrajit destul cu cele mai bune selfie-uri pe ziua de azi, sa va arat si ce-am facut noi in excursie. Mai este cineva pe-aici? Ah, un cititor! Bun! Adrian e, desigur. Ah, au inceput sa mai apara si altii.... ah, uite si familia.... deci incepem sa ne adunam, da? Pana frunzariti cele cateva poze culese de pe drum, pana la padure, sper sa se mai adune audienta. 

Hai, ca va vad, stiu ca ati sosit! Bun venit, ati intarziat un pic, luati loc, asezati-va confortabil, sper ca v-ati luat cafeluta, un piscot, o maslinuta, ceva chips-uri, poate o punga de pop-corn....? Da? Ok.

Pentru azi, Adrian propusese s-o luam pe soseaua care duce spre Trei Brazi si sa ne oprim in padurea de langa Cabana Vanatorilor. La vreo 15 minute de casa, mers intins, sau la vreo 30 de minute, mers lenes, agale, prin soare, gafaind la deal din greu, si abia asteptand sa ajungem la umbra. Nu erau decat vreo 23-24 de grade afara, dar parca ne-am boierit, nu stiu, ca nu mai suportam canicula ce trece de 24 sub nici o forma. De canicula aia de peste 40, din Bucuresti, nici nu-mi vine sa-mi mai aduc aminte cum e. Doamne! 

Au fost si pe aici, in iulie, in jur de 27-28 de grade C ziua, dar, cel putin, seara era o maxima desfatare in cele 24-25 de grade, numai bune de plimbari nocturne. Acum noptile s-au mai racorit, deja dupa amiezele se simt din ce in ce mai racoroase, dupa orele 16-17 eu nu mai pot iesi afara fara o jacheta pe mine, iar noptile sunt ca cele tomnatice in Bucuresti, adica au in jur de 10-13 grade, nopti de pilota. Exact cum ne place! 

Dar sa ne continuam excursia. Mai e cineva pe aici? Sau v-am plictisit pe toti cu vestile despre vremea buna si racoroasa de la munte? Sunt un pic malitioasa, stiu, dar luati-o si voi in gluma, daca vreti, daca puteti. 

Asadar, ultimul urcus inainte de popas avea sa ne aduca inaintea ochilor mareata Cabana Evergreen, pe dreapta. Iar pe stanga, Cabana Vanatorilor. In prima poza de mai jos ele sunt pozitionate invers, Cabana Vanatorilor e pe dreapta, ca am depasit-o si i-am facut poza din fata.

Ce ne-a impresionat de data asta la aceasta Cabana Vanatorilor a fost gradina lor de legume. Da, da! Au o gradina de legume! Au facut-o anul acesta. Bine, nu este o gradina clasica, ci una moderna, facuta in paturi suprainaltate, cu pereti din scanduri sau impletituri din lemn. In fiecare cutie erau cultivate cate un sortiment de plante. Una era cu ceapa, cea care ne-a si atras atentia, fiind chiar langa gardul pe langa care am trecut in drum spre padure. Cand am vazut ceapa aia chiar am exclamat uimita: "Ceaaaaapa!!! Ce-o fi cu ceapa aia acolo?" Eram o altitudine de cam 1200 m, deci, destul de sus pentru culturi de genul acesta.

Ne-am apropiat de gard si asa am observat si restul amenajarilor. O alta cutie era numai cu dovlecei, alta numai cu rosii, alta cu plante aromatice, dintre care mai evidenta era menta, deja inflorita, iar in cutiile mai indepartate nu mai stiu ce era, n-am reusit sa ne dam seama. De jur imprejurul cutiilor era gazon curat, bine intretinut, taiat scurt, exact ca in parcul de agrement alaturat, unde erau banci, foisoare, locuri de joaca pentru copii, leagane, intr-o perfecta simbioza cu aranjamente florale cochete, pomi cu frunze rosietice, salcii pitice si, desigur, braduti. Un mic colt de paradis pentru toate gusturile, pentru toate curiozitatile. 

Apoi, am intrat in padure binedispusi, ne-am cautat un bustean urias la umbra, unul pe care sa ne putem aseza confortabil, si de unde puteam admira frumusetea padurii si asculta linistea ei, tacerea ei montana, usor ciripitoare, usor fosnitoare, si glasuind doar a falfait de aripi si tarait de greieri. 

Acolo am gasit locul perfect si pentru sesiunea mea de selfie. Dupa ce am epuizat toate combinatiile fotogenice in ceea ce ma priveste, am apelat la serviciile de modelling si fotogenie ale ochelarilor mei (nu, nu sunt Gucci, asta e!), si ale posetei mele (nu, nici asta nu e Louis Vuitton, fir'ar sa fie!), care, cu toata amabilitatea, au fost de acord sa-mi pozeze, ca pretext pentru a surprinde padurea si altfel decat clasic, copaci, copaci si doar copaci. Bine, si iarba. Ok, si buturugi si alte lemne. Ah, sa nu uit si de casuta unui Elf, la baza unui trunchi de copac batran, acoperit de muschi, unde, intr-o scorbura frumos arcuita, cu streasina alba, dantelata, de panza de paianjen spilcuit, locuia el, bonomul, pedantul si cel plin de tabieturi, Piticul Padurii. 

   

                                        

Dupa ce am terminat de fotografiat toti copacii si toate tufele din jur, si dupa ce ne-am umplut din belsug toata fiinta cu vibratia verdelui, cu energia padurii, cu aerul ozonat, mirosind a rasina de brad si a pamant reavan de cetina, ne-am pregatit de plecare. 

Abia atunci mi-a atras atentia un palc de flori, de care este plin Predealul, la orice pas, flori in doua culori, visiniu si roz. M-am apucat sa le fotografiez si pe ele, sa nu se supere, si..... peste ce credeti ca am dat? Mure! 

Liziera padurii era plina de mure si de fragi! Inca sunt in formare, murele sunt inca mici si verzi, insa fragi am mai gasit pe ici pe colo cativa rosii, de pofta, sa le simtim aroma inconfundabila. Trebuie neaparat sa revenim aici peste cateva saptamani, poate vreo doua, sa vedem daca avem vreo sansa la murele alea, inaintea ursului din padure. 

Ca Mos Martin este de-al casei pe-aici, iar el are intaietate, vrem/nu vrem. Macar de-ar manca el numai fructe de padure si n-ar mai cobora in oras, la tomberoanele cu gunoi. Dar, in fine, nu-i putem noi decide traseul si locurile de aprovizionare, asa ca, doar speram sa gasim ceva mure si noi, peste un timp.

Drumul de intoarcere a fost pe un alt traseu, pe o alta strada, asa ca am putut sa ne bucuram de frumusetea unui gard minunat impodobit cu iedera si cu trandafiri cataratori, gard amenajat in jurul unei vile mari, cu o arhitectura placuta ochiului si bineinteles, potrivita fotografierii. 

Aici cred ca este cazul sa fac o pauza, sa verific audienta. Nu prea stiu cine a mai ramas pana aici, va rog sa ridicati mana si sa spuneti prezent, daca ati ajuns pana la acest paragraf. Cine, cine? Oooo...... ok, multumesc! In aplauzele salii, voi continua si va voi arata florile, iar la final, mancarea, bautura, cafeaua si dansul, cum se obisnuieste. 

Acasa ajunsi, am servit pranzul, nu, n-avem poze, apoi a urmat cafeaua/cacaua de rigoare. Cu cafea va putem servi, avem pentru fiecare, dam cate una sa ajunga la toata lumea. 

In cafea mea (nes-ul, adica) mi-am pus si o jumatate de lingurita de ulei de cocos, ca de obicei, care se topeste frumos in cafeaua fierbinte si imprastie aroma de cocos in jur, facand-o si mai apetisanta.  Dar azi am avut surpriza ca uleiul de cocos (solidificat acum, la temperatura camerei - se solidifica la sub 26 gr si se lichefiaza din nou la peste 26 gr.) sa ia forma unei inimioare in cana de cafea, ramanand astfel si pe masura ce se topea. Mi s-a incalzit sufletul de drag de inimioara aia si, evident, i-am facut si ei o multime de poze, ca nu se putea sa n-o fac si pe ea vedeta, pe blog. I-am spus ca pe facebook nu mai poate ajunge, ca m-am retras de acolo, dar nu s-a suparat, dimpotriva. 

Asadar, ne-am luat cafeaua, cateva chips-uri "tortilla" (adica de porumb - ale mele picante, cu chilli), si ne-am retras la siesta de dupa amiaza. Eu m-am apucat repede sa scriu aceasta postare, nu de alta, dar nu mai aveam rabdare sa tin doar pentru mine selfie-urile alea de la inceput. Ha, ha, ha..... 

10.08.2021