Povestea pietroiului fermecat

 

Sau, altfel spus, pietroiul cu doua fete.

Se facea ca era odata ca niciodata un pietroi fericit, care statea linistit intr-un mal de pamant, prins in culmea muntelui. Era relaxat, n-avea nici o grija, nici o temere, nici o povara. Se trezea dimineata cu ochii spre rasarit si adormea cu gandul spre apus. Nu-i lipsea nimic. Ploile nu-l deranjau, soarele nu-l ardea, viscolul nu-l supara. Era, deci, un pietroi fericit. Pana intr-o zi...

Se facea ca, intr-o zi, una speciala, desigur, care i-a schimbat complet destinul, a auzit niste pasi apropiindu-se. Inima a inceput sa-i bata cu putere. "Oare cine-o fi?" - se intreba emotionat pietroiul nostru din poveste. Nici nu apuca sa se uite mai cu atentie, ca fu deodata smuls din locul lui linistit, cel in care rasariturile si apusurile ii erau leagan si loc de odihna, si fu pus intr-o punga, si inchis intr-o geanta intunecata. 

"Vaaai, cine m-a rapit? Si de ceeeeee.....?" - se tanguia bietul pietroi, neintelegand ce i se intampla. 

Ei bine, aici voi opri povestea Seherezadei, caci pietroiul nu mai stie nimic, nici cine si nici de ce. 

Asadar, eu eram aceea care aveam nevoie de un pietroi. Unul anume, nu unul oarecare. Unul nici prea-prea, nici foarte-foarte. Trebuia sa fie si mare, si plat, dar si frumos, si aratos. Un pietroi decorativ, adica. Am pornit pe carari de munte cautandu-l pe acela potrivit, fiind cu ochii in toate directiile. Greu a fost de gasit, foarte greu. Pietroaie erau peste tot, dar parca nici unul nu intrunea toate calitatile cerute. Iar eu, ma stiti, ori totul, ori nimic. Asa ca zile intregi am tot cautat pietroiul cel cu de toate, dar tot cu mana goala ma intorceam acasa. Pana intr-o zi....

Cand l-am vazut intr-un mal de pamant, prins in culmea muntelui, nu parea cine stie ce. Era jumatate ingropat in pamant, deci nu-i erau evidente calitatile, abilitatile, talentele si frumusetea. Mai ales frumusetea, caci aici bat.

M-am apropiat si l-am simtit cum se crispeaza. Nu stia ce am de gand. Avea un chip relativ placut, aproape de ceea ce imi doream. Am intins o mana si l-am smuls din pamant, descoperind ca, de fapt, era mai mare decat parea. Mi-am zis atunci ca, ok, poate nu-i atat de frumos pe cat imi doream, avea doar vreo doua-trei linii albe, dar avea forma potrivita, marimea potrivita si, cat de cat, aspectul necesar. 

Simteam ceva straniu, totusi, in privinta lui, simteam ca are potential, ca ceva nedefinit se ascunde dincolo de aparenta unui pietroi obisnuit. Si l-am luat. Era jumatate plin de noroi, noroiul in care fusese prins, in care isi ascunsese jumatate din fiinta, jumatate din existenta, jumatate din caracter si din adevar. Nu-l puteam curata acolo, asa ca l-am pus intr-o punga, l-am bagat in geanta, si l-am adus acasa, unde aveam sa-l investighez cu mai multa atentie.

Acasa, mare mi-a fost mirarea cand, dupa ce l-am curatat de pamantul si noroiul pe care-l avea pe partea ascunsa, cea cu care fusese ingropat in munte, am descoperit cea de-a doua lui fata! Una mult mai complexa, cu adevarat spectaculoasa! Liniile albe nu numai ca erau mult mai multe, dar erau si mult mai interesant intersectate, oferind un joc de contraste chiar impresionant. 

In cele din urma, dupa ce am spalat bine de tot intregul pietroi cu apa si cu dero, folosind o perie aspra, adevarata lui frumusete a iesit la lumina si mi-a revelat ca el era fix ceea ce cautasem! Era si mare, si plat, dar si frumos, si aratos. Era acel pietroi decorativ pe care mi-l doream! Avea totul!

Morala: 

Intotdeauna, cand auziti glasul intuitiei soptindu-va "el e, ia-l!" sa nu va indoiti, chiar daca aparentele par a va arata alte caracteristici, aproape deloc incurajatoare. Aveti incredere ca pietroiul potrivit va fi in locul potrivit, care se va revela ochilor vostri. Tot ce trebuie sa faceti este sa intindeti mana si sa-l luati, sa-l spalati, sa-l intoarceti pe partea cealalta si sa va bucurati de fatetele lui, cele care pana mai ieri erau ascunse privirilor. 

Acum pot spune ca avem in casa un pietroi frumos si mult mai fericit decat era el inainte, acolo, in coasta muntelui. Nu-l mai ploua, nu-l mai ninge, viscolul nu-l mai atinge, soarele nu-l mai dogoreste, vantul nu-l mai asupreste, pamantul nu-l mai ascunde, crivatul nu-l mai patrunde. Acum sta la caldurica, in balcon elegant, printre flori si verdeata, priveste rasaritul, doarme linistit, relaxat, dar si admirat, apreciat si fotografiat, pe blog prezentat si la rang de personaj de basm urcat. Pam, pam. 

27.08.2021