miercuri, 27 mai 2020

Plantăm răsadurile de castraveți

                                                                 


 

Ultimul val de ploaie a adus și un val de frig după el. Ceea ce ne-a bucurat, căci așa, pe răcoare, apa pluvială nu se mai evaporă atât de repede, iar grădina se bucură maxim. Și noi pe lângă ea.

Termometrul nostru de exterior indica azi ceva între 16 și 18 grade, el fiind un model retro, ușor adaptabil la intemperii, având și ceva accente medievale, dar și inestimabile picturi rupestre, care ne indică gradele atmosferice în mod empiric, atât după ureche, cât și ochiometric. Ceea ce ne mulțumeste foarte mult, căci, garantăm, nimeni nu mai are o așa piesă rară, de muzeu, operă de artă, funcțională, cât de cât, doar pe bază de intuiție.

Adrian mi-a zis dis de dimineață, după ce ne-am băut împreună cafeaua și cacaoa, adică după ora 10, după ce m-am trezit și eu, deci, da, dis de dimineață, că vrea să planteze în grădină răsadurile. A văzut că urmează un val de căldură caniculară peste o săptămână, deci plantele trebuie să fie acomodate la schimbare. Lor le este mult mai greu pe caniculă decât pe frig. De aceea era cazul să plantăm răsadurile în grădină, ca să se obișnuiască în noul mediu și să-și dezvolte rezistența până la căldura care urmează. Le aclimatizase el deja de vreo săptămână, două, cu vremea de afară, așadar venise timpul replantării în grădină. Ok, ne-am luat câteva instrumente de grădinărit, entuziasmul din dotare și ne-am încolonat spre locul operațiunilor de azi.

Înainte de a ajunge la parcela dedicată castraveților, cei cu care stabilisem să începem treaba, am constatat că loboda a explodat din nou în frunze movulii, fapt care mi-a întărit convingerea că o afacere cu lobodă, cu livrare la export, ar fi foarte indicată. Nu de alta, dar, probabil, doar la export să mai vrea cineva lobodă, că la noi, în România, ori toată lumea are loboda proprie în grădina proprie, ori nimeni nu mai vrea deloc și nici nu-i trebuie. Doar noi avem atâta lobodă cât să săturăm toată planeta și chiar încă vreo altele două, din alte sisteme solare. Oare Arcturienii și Pleiadeenii or mânca lobodă?

În fine, am ajuns la parcela cu pricina, cea păstrată pentru răsadurile de castraveți, și ne-am apucat de curățat bine locul și de pregătit pământul pentru firavele plăntuțe, care așteptau cuminți în răsadnițe. După atâtea ploi, pământul negru și gras s-a lucrat foarte ușor și, împreună, am aranjat rândurile pentru roșii și castraveți în doi timpi și trei mișcări.




















Următoarea acțiune pe ordinea de zi era transplantarea castraveților din răsadnițe în pământ. Zis și făcut. Adrian a făcut apel la prietenul lui de nădejde, Cheng, și la răbdarea lui de chinez, ca să reușească să finalizeze această lucrare delicată.

În paralel, eu am manufacturat niște bețe protectoare, cu rol de bodyguard împotriva eventualilor pofticioși, cu sau fără aripi, sau, pur și simplu, împotriva efectelor adverse ale vântului, făcând cu ele un fel de gard/paravan de jur împrejurul castraveților. După ce am terminat această etapă din procesul de producție, a urmat ședința foto profesionistă, cu care să ne lăudăm și pe facebook, desigur, nu doar unul în fața ceiluilalt, cu ce ispravă am făcut noi azi.

Între timp, norii începuseră a se înghesui rapid deasupra noastră, cu intenția parcă anume să ne întrerupă joaca pe ziua de azi. Ca să nu ajungem să ne alerge vreo aversă prin grădină, ne-am decis să lăsăm restul răsadurilor pe mâine și să ne retragem în casă, pentru a pregăti masa de prânz.
































Totuși, mie parcă nu-mi venea să las baltă jocul neterminat. Așa că, în timp ce Adrian a cules frunzele și alte chestii pentru salata zilei, eu m-am apucat să țes din sfoară plasa care formează spalierii pentru castraveți. În câteva zile ei vor avea deja lujeri înalțați către soare, deci, mi-am zis că mai bine să mă prindă ploaia, dar să stau liniștită că plasa va fi la îndemâna castraveților atunci când vor avea nevoie. Și m-am apucat de întins sfori de colo-colo, între aracii aceia înalți, cocheți, avangardiști, mai mare dragul să-i privești, care au un design relaxant, ruralo-urbano-galactico-universal-valabil, cum nimeni în satul nostru nu mai are. Adică, pardon, am vrut să spun, cum toți din satul nostru au. Adică, numai araci din aștia au, desigur. Nu puteam noi să facem notă discordantă și să ne afișăm opulența cu araci luxury, total inadecvați și imposibil de asortat cu stilul și cu feng shui-ul local, unic.

Așadar, la aracii potriviți, spalierii potriviți. Se asortează culoarea și textura, și, în plus, am schimbat sistemul şi am trecut pe sfoară din cânepă în locul sforii de rafie, deoarece nu numai că este ecologică, ci este și elegantă și rafinată. Și nici nu este atât de ostentativă în pozele mele, cum era albastrul acela electrizant, țipător, strident și total nefotogenic al sforii de rafie. Deci, da, ăsta a fost motivul principal al schimbării, fotogenia!
















Când credeam că am terminat, mă aud strigată de la gard: "Doamna, doamna, ce muncești acolo? Vin' pân'la gard, să-ți spun ceva."

Era Mămăița, vecina noastră de la deal. Mă pândește de câteva zile prin grădină, dar nu prea ne-am potrivit la stat de vorbă. Fie eu eram cu treabă rapidă, cu câte ceva de cules, de strâns, de curățat buruieni, fie ea era cu sapa, cu propriile buruieni, sau angajată în lupta eternă cu sobolii, coroii, goangele, buhaiul sau alte urgii. Așa că azi, când am auzit-o, draga de ea, cum mă chema la gard cu insistență, zâmbind toată și nerăbdătoare, m-am dus la ea.

"Vrei, doamna, broccolli? Că mi-a ieșit prea mult și n-am ce face cu el. Îl scot și îl dau la păsări, dacă nu-l vrei." Și, vorbind, mă ispitea întinzându-mi câteva fire de broccolli smulse din pământ. "Doar dacă aveți prea mult, saru'mana!" i-am acceptat eu oferta, știind cât se bucură de fiecare dată când îmi oferă câte ceva din grădina ei. Acceptul meu i-a dat curaj Mămăiței și deodată a făcut ochii roată prin grădină și   m-a întrebat aproape imediat, precipitat, parcă cu gând să profite de moment, ca nu cumva să mă răzgândesc și să plec: "Da' varză aveți, doamna? Că, ui', mie mi-a ieșit prea multă și n-am ce face cu ea. O scot și o dau la păsări dacă nu vrei. Ui', am varză de vară și varză de toamnă." Și s-a aplecat oarecum rapid, schiopătând un pic și trăgându-și cu greu un picior beteag, ca să smulgă din pământ mai multe fire de varză, din mai multe locuri, şi de vară și de toamnă.



















Le-am primit pe toate și i-am mulțumit, fără să-i mai spun că noi n-am mai vrut să punem atâtea în grădină anul acesta, și că, de fapt, chiar de anul trecut am pus din ce în ce mai puține. Cum să-i spunem noi Mămăiței că, deși avem atât de mult teren, aproape cât al ei, noi vrem să muncim mai puțin în grădină și, în schimb, să ne bucurăm mai mult de grădinărit. Un paradox destul de complicat, care cerea o explicație cam amplă, dar pentru care nu era momentul. Așa că am preferat să primesc darul fără explicațiile și justificările unui eventual refuz.

Pasămite, însă, că Mămăița a observat și ea că ceva s-a schimbat în modul nostru de a aborda grădinăritul față de primii doi ani, când grădinăream obsesiv-compulsiv, și, cred, era cumva pregătită și de un refuz, căci a adăugat la final râzând "Hai, Doamna, că ți-am dat de lucru acum! Să le pui în pământ."

I-am mulțumit din nou și pentru răsaduri, dar și pentru că m-a lăsat să-i fac câteva poze, după ce am rugat-o, atât ei, cât și grădinii ei, care acum este într-un stadiu mult mai avansat, și pe care o curăță zi de zi, minut de minut, căci aproape numai în grădină stă, aplecată întruna după fiecare fir de buruiană, inspectând, alungând urgiile, lighioanele, goangele și toate pericolele posibile. "Ui', doamna, a venit sobolul și a făcut gaură la rădăcina tarhonului, dar eu am băgat pământ acolo, și am bătătorit bine cu piciorul, și am turnat apă, și gata, am scăpat de el". Sau "Ui', doamna, ce cartofi faini mi-au ieșit! Am pus și de-ai miei, de anul trecut, dar și cumpărați. Ai miei au ieșit tare faini și mari, dar ui' ce mici au ieșit ăia cumpărați!"

Foarte frumoasă este grădina Mămăiței, adevărat, dar numai ea știe câte ore, cât efort și cât suflet își consumă zi de zi, din zori și până în noapte, pentru a o menține așa. Ea face parte din generația "oamenilor pământului", cei legați de glie, care muncesc până la epuizare și uneori chiar fără rost, doar "pentru că așa trebuie, așa suntem învățați".

Am uitat să vă spun că Mămăița a vrut neapărat să-și pună anul ăsta broccolli în grădină după ce l-a văzut la noi an de an și după ce am insistat de atâtea ori să primească și să guste, să vadă cum e. "Nu mâncăm noi din astea!" îmi răspundea de fiecare dată, oarecum intrigată că îi ofeream așa ceva, ca și cum erau cine știe ce plante extraterestre. Văzându-le an de an la noi în grădină și admirându-le până toamna, târziu, încă verzi, când nimic altceva nu mai era verde spre sfârșit de noiembrie, dar, mai ales, văzându-mă cum până în iarnă culegeam câte ceva din tufele alea verzi și înalte, s-a ambiționat Mămăița noastră și, după ce s-a consultat (mai mult ca sigur!) cu feciorul ei, care stă în orașul apropiat, s-a convins ea, nu numai că broccolli nu este o plantă extraterestră, ci chiar că este considerată o mare delicatesă, și a semănat câteva rânduri.

În mod sigur, o mare parte din frunze va ajunge la păsările ei, pentru că și-a pus foarte multe. Inflorescențele, cele atât de apreciate la oraș, încă nu știm cât sunt pe gustul ei. Dar, prea le admirase la noi în grădină și prea păreau așa, niște legume nemaipomenite, încât nu putea să admită că nu le are și ea, în grădina ei.   Și, uite-așa, noi, doi foști bucureșteni, am introdus la noi în sat, în grădinăritul tradițional românesc, o plantă nouă, respectiv, broccolli, pe lângă binecunoscutele legume, precum cartofii, varza, fasolea și ceapa.

Este tare simpatică Mămăița noastră! S-o auziți cum cântă prin curte și prin grădină cântece religioase, dar cu un așa spirit, de zici că e pe scenă! În privința acestor broccolli, n-am să uit cum ne întreba ea în anii trecuți, din două în două zile, "Da' acolo ce-ați pus, Doamna?", iar când îi răspundeam "Broccolli" rămânea siderată, de parcă îi vorbisem în chinezește sau în vreo limbă nepământeană. Ori nu înțelegea cuvântul, ori nu auzea prea bine, ori uita, dar mereu ne întreba ca și cum era pentru prima oară "Doamna, ce-ați pus acolo, de crește așa fain?" Ei, uite, că acum Mămăița își crește broccolli singură, de bună voie și nesilită de nimeni, fix în grădina ei, de n-a văzut neam de nemul ei așa ceva. Nu știu dacă știe cum se gătește, dar, oricum, chiar și crud, în salată, așa cum îl consumăm noi doi, este foarte gustos și merită să-l aibă.

Și așa de tare se mândrește acum Mămăița noastră cu broccolli, care i-a răsărit atât de frumos, că nimeni din sat nu mai are așa ceva, ci numai ea, după ce, înaintea ei, doar noi doi, bucureștenii, am mai cultivat o asemenea minunație. Iar acum nici măcar noi, bucureștenii, ci doar ea, singură, a rămas să se mândrească în fața sătenilor cu noua ei cultură senzațională. Cu atât mai mult cu cât broccolli este o plantă care crește fără pretenții și este foarte rezistentă la orice condiții. Dar, desigur, pentru a face inflorescențele comestibile mari și bogate, are nevoie de apă.  

Astfel, noi am implementat agricultura avangardistă, de tipul "ce crește, bine, ce nu crește, iarăși bine", în locul agriculturii tradiționale, de tipul "să ne rupem spinarea, mâinile și picioarele muncind pământul, din zori și până în noapte". Iar broccolii se înscrie în tiparul cel nou, n-are nevoie de atenție prea multă.

Tot ce am primit azi de la Mămăița, vecina, le-am lăsat pe mâine de plantat. Firele de broccolli și de verze le-am pus în găletușe cu apă, unde vor sta foarte bine până le vom găsi şi le vom pregăti parcela potrivită în grădină.

Grădinăritul pe ziua de azi l-am încheiat cu o activitate care solicită mult mai puțin efort, aproape deloc, respectiv, o nouă tundere a celor trei tufe de oregano și a unei tufe de mentă, care formaseră niște vârfuri de frunze foarte bogate și fragede, numai bune de pus la uscat.

Cu această ocazie mi-am dat seama că aş putea deschide un departament în plus în cadrul afacerii noastre de livrare la export, pe lângă lobodă, unul cu oregano. Am adunat atât de multe frunze de oregano încât aș putea aproviziona un întreg lanț de supermarketuri. Și, de asemenea, cu roiniță.










Din Grădina lui Dumnezeu: 27.05.2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)