Grădina noastră în miez de mai

                                                              

 

Livada. Colțul nostru de pădure extraordinar de frumos. Dumbrava minunată.  

Nu v-am vorbit deloc în această primăvară despre livada noastră pentru că abia așteptam să vină luna mai, luna în care livada este înfrunzită în verdele ăsta smaraldin, dar și înflorită în nenumărate floricele delicate, care formează și decorează covorul gros de iarbă, impresionant de moale și parfumat.

Razele soarelui, filtrate de crengile înverzite, colorau azi livada în lumini și umbre translucide de verde de mai, cel mai vibrant verde al anotimpului Învierii, dar și al anului. Floricelele minuscule, albastre, s-au grupat în nenumărate și întinse pete de luminiscență și frumusețe, de nici nu știam pe unde să mai calc pentru a le proteja. Pe deasupra lor zburau o mulțime de fluturași bleu, minusculi şi ei, foarte zglobii.

Am descoperit și frunzele de untișor maturizate, după ce le-a trecut înflorirea. Acum nu mai sunt comestibile. Ele sunt mai mari, cam cât jumătate din palma mea. Prin martie, când le culegeam pentru salată, erau pe jumătate din cât sunt acum, chiar și mai mici.

Livada noastră conține mai multe soiuri de pruni. Pruni văratici, pruni de toamnă, de gem, prune albe și altele, un fel de colecție de pruni. Pe lângă ei, mai avem și un nuc tânăr, iar mai în spate cresc, un pic mai rarefiați, piersicii și gutuii. Între ei, am mai plantat noi în 2016 meri, peri, aluni, iar în faţă, în grădină, de-a lungul gardurilor, pe toată lungimea, am pus meri, peri, cireși, vișini, caisul și tufele fructifere, agrișii, coacăze negre, cătina, murii fără țepi. Cam atât. Însă livada preluată de la foștii proprietari, cea în care am făcut pozele azi, este formată numai din pruni. Căci la ei țuica era la mare preț.

Cam jumate din copaci sunt îmbătrâniți, iar jumate sunt copaci tineri. Am putea să-i tăiem pe primii, dar nu vrem. Prunele care se fac în aceste condiții nouă ne sunt suficiente. Țuica nu ne interesează, deci nu avem deocamdată motive de schimbare. Preferăm să păstrăm intactă, atât cât se mai poate, frumusețea și aspectul de pădure al livezii. Vecina noastră a tăiat mulți copaci bătrâni și a plantat alții tineri, dar ei sunt foarte interesați de producția mare de prune, pentru băutura alcoolică pe care vor s-o producă. Noi... nu.

Nici despre vie nu v-am povestit până acum. Nici n-aș fi avut ce. Primăvara asta atât de întârziată a amânat înfruzirea multor plante, tufe și copaci, iar via, care oricum înfrunzește ultima, de regulă, anul acesta a uitat pur și simplu ce are de făcut. Noroc cu căldurile văratice și cu ploile din ultimele zile! Nu numai că i-au adus aminte că trebuie să înfrunzească, dar, brusc, pe repede înainte, au împins-o și la fructificat. Acum are deja viitorii ciorchini de struguri în vârfuri de lujeri și așteaptă momentul optim să înflorească. Nici nu-mi vine să cred! Încă nici frunze nu are suficiente, cât ar avea, de regulă, înainte de înflorire, iar ea nu mai are răbdare.

Bănuiesc că este și din cauza carantinei. S-a simțit și ea blocată, izolată, distanțată social și, ca să nu inducă pe nimeni în eroare cu ieșitul la lumină fără declarație pe proprie răspundere, s-a abținut de la "mișcare". Pesemne că acum a auzit și ea că de pe 15 mai se ridică unele restricții sau majoritatea și s-a aruncat înainte cu tot ce avea de făcut, să prindă valul și să nu rămână cu treburile neterminate.

Ieșind din vie, la întoarcerea spre casă, prin grădină, m-am gândit să fac inventarul promisiunilor de rod din pomii noștri fructiferi. Zăpada mieilor din martie, plus cealaltă zăpadă a oilor, că așa trebuie să se fi numit cea din aprilie, au afectat unii pomi fructiferi care erau înfloriți sau tocmai se pregăteau să o facă.

Așadar, anul acesta vom avea prune, gutui, mere, agrișe, coacăze negre și roșii, plus ceva cireșe, căpșune, zmeură și struguri. Nu cred că vom avea pere, vișine, caise şi piersici. Asta e, ce putem face? Tot e mai bine decât deloc, așa cum s-a întâmplat în primul nostru an de după mutarea la țară, când o brumă târzie ne-a afectat absolut tot, și pomi, și tufe, și butași de struguri. Doar vița de vie întinsă pe spalierii de lângă casă, pe lângă perete, a scăpat atunci neafectată și am mai avut destui struguri negri, cât să ne treacă supărarea după absența celorlalte fructe.

Ba, acum ne putem considera chiar mafioți! Vom mânca noi cireșe din pomii noștri? Eu cred că da! Sperăm să ieșim câștigători în lupta cu intemperiile și cu lighioanele zburătoare, care tânjesc la fructele noastre roșii, dulci și tare bunuțe.

Cireșii fructifică acum a doua oară de când îi avem. Lângă ei sunt doi pomișori mici, doi peri. Așa mici cum sunt, anul trecut ne-au umplut un coș mare cu pere uriașe, de am fost nevoiți să le susținem crengile cu araci, ca să nu se rupă sub greutatea fructelor. Anul acesta cred că nu vom avea deloc pere de la ei.

Apoi, dacă tot eram acolo, în apropierea lor, le-am verificat și pe ele, pe căpșune, adică! Și ce credeți? Gata, au început să se formeze! Le-am ridicat fustele de frunze uriașe, care le protejează de soarele arzător și de poftele înnaripatelor și le-am descoperit boabele verzui, în formare! De-acum suntem cu ochii pe ele zilnic! Facem cu schimbul! Ba chiar cred că ar fi indicat să ne stabilim un punct de observație și pază non-stop în proximitatea lor, că nu se știe ce gânduri necurate are inamicul păsăret! Ori noi, ori ele!

Agrișii sunt plini de bobițe în creștere, coacăzii la fel, unii au deja bobițe, alții sunt încă plini de flori, iar cătina încă nu știe ce să facă. S-ar umple iar de bobițe portocalii, dar încă nu s-a scuturat total de cele de anul trecut, pe care, pe motive de țepi agresivi, nu le-am mai cules.

Tufa de coacăz roșu a început, ca în fiecare an, să ne solicite atenția de întreținere. Frunzele i se înroșesc pe alocuri și se arcuiesc de la vreo boală. Cum noi nu stropim cu nimic, singura soluție aplicată a fost ruperea acelor frunze afectate. Ele cresc din nou, poate chiar pățesc la fel încă o vreme, apoi, după ce vara se instalează bine cu căldurile ei, nu se mai întâmplă asta. Doar primăvara, când este diferența mare de temperatură între noapte și zi. Fructele nu au fost deloc afectate, așa că am ținut sub control doar frunzele și le-am eradicat pe măsură ce păreau a se îmbolnăvi. Anul trecut, de exemplu, am chelit tufa de frunze, de rămăseseră doar fructele. Mi-am zis să încerc să ţin așa boala aia sub control, pe principiul “ce-o fi, o fi”. Și, da, a înfrunzit din nou și s-a regenerat. Acum situația pare în control.

Dar cea mai mare şi mai mare provocare pentru noi este să avem răbdare ca toate fructele și legumele să crească și să se coacă sub ochii noștri, zi de zi. Nici nu bănuiți cât de chinuitor este! Să vezi căpșuna formată, rozalie, dar să fie nevoie să te abții a o rupe, nefiind încă deplin coaptă, ei bine, presupune a avea o răbdare de fier, o ambiție de mercenar, o încredere de maestru și o bucurie de copil. Este foarte greu de integrat atâtea calități într-un singur om, corp, minte, inimă și suflet. Daaar.... noroc că s-au inventat pe lumea asta amandinele și ciocolata Milka!

De când ne-am mutat, am trecut, ce-i drept, printr-o educație complet diferită aici, la țară, față de cea de la oraș. Am luat totul aproape de la zero cu învățatul. Nimic din ce am învățat în facultăți nu prea ne-a folosit în grădină. Nimic din ce am învățat în corporațiile în care am lucrat nu ne-a folosit în grădină. Dar suntem recunoscători pentru această experiență de viață! Nu ne-a fost întotdeauna ușor, însă am perseverat și, cu tenacitate, am reușit să ajungem la un echilibru sănătos și confortabil, în general. Am îmbinat oraşul cu satul, am ajustat diversele aşteptări cu diversele dorinţe, apoi am acceptat ce nu se putea schimba şi am transformat ce nu puteam accepta, pentru a avea o viaţă cât mai armonioasă şi cât mai plăcută.

Revenind la povestea zilei, nu m-am putut abține la a arunca o privire iscoditoare şi spre grădina Mămăiței, vecina, așadar pot spune că au început și plantele însămânțate de ea să răsară timid, aliniate, expuse maxim atacului păsărilor, prin contrastul puternic pe care frunzele lor verzi îl fac cu negrul pământului nisipos, uscat, insuficient udat de ploi, sau de proaspătul inaugurat furtun de grădină, care trage apa din fântână.

Arată bine grădina ei, îngrijită și curățată maxim de orice fir de buruiană rătăcită, Mămăița fiind teribil de vigilentă, toată ziua inspectând în toate părțile, de mai multe ori pe zi. Prin comparație, grădina noastră este o explozie de verde de toate nuanțele și texturile, tocmai bine cât zburătoarele să fie complet amețite și confuze, reorientându-se spre alte zone cu frunze, flori și fructe comestibile, mai ușor detectabile de la înălțime.

Chiar și livada Mămăiței este cosită, pomii văruiți și răriți, cei îmbătrâniți fiind deja tăiați din toamnă, practic înjumătățind efectivele față de câte erau când ne-am mutat noi aici. Livada ei era cam ca a noastră de deasă și de mare, formând împreună un colț de pădure compact. Acum pomișoriii cei tineri sunt mai rari, ei formând acum cu greu ceea ce, aproape că este cam prea mult spus, "livadă".

Această diferență de viziune și de stil de lucru este dată de felul în care fiecare se raportează la pământ, la grădină, la culturi. Mămăița este condusă de credințele în limitare, de frici și de amenințarea sărăciei și lipsurilor, adică de experiențele trecutului și destinului pe care l-a avut până acum, la cei aproape 85 de ani, în timp ce noi... nu suntem fermieri.

Noi nu trăim pe mod "supraviețuire", avem alte priorități și altă viziune, alte nevoi și altă perspectivă. Nu muncim toată ziua ca să avem, ci muncim, cât muncim, de plăcere. Nu (mai) suntem perfecționiști în ceea ce privește aspectul grădinii, ci ne preocupă doar să ne iasă pozele cu grădina perfecte (sic!). Adică, dacă tot ne lăudăm pe facebook cu ce facem noi aici, măcar să o facem artistic, cu graţie şi profesionist, cu poze impresionante. Noi am renunțat chiar și la conservăritul compulsiv, respectiv, cu duiumul, fără limite și fără măsură, căci, la urma urmei, suntem doar noi doi aici. Doar doi oameni. Cât să mănânce doi oameni? Care, în plus, mai au de o vreme și o dietă atipică și care au renunțat (cu rost) la o mulțime de chestii. Deci, cam din aceste motive!

Cum niciodată nu ne întoarcem cu mâna goală din grădină, ne-am adunat şi azi frunze pentru salata noastră "cea de toate zilele", pentru masa de prânz. Și am făcut și poze, desigur, însă, chiar atunci când credeam că am terminat, mi-am amintit și de lobodă, așa că am avut pretext pentru încă vreo cinci-șase poze în plus.

Și, să știți, eu la fel făceam și cînd eram în București. Îmi plăcea să cumpăr verdețurile din piață și să le pregătesc acasă, pe fiecare după rost. Mi-a plăcut dintotdeauna să fac conserve pentru iarnă, să pun murături, să-mi adun ca o furnicuță de toate prin cămară sau în congelator. Nu locul de viață este cel important, ci să ne adaptăm cât mai bine acolo unde suntem și să ne descoperim bucuriile din amănuntele care ne înconjoară, oriunde am fi.

Orașul oferă o diversitate mult mai mare decât viața la țară, însă viața la țară te adună din risipirile orașului și te concentrează pe detalii aparent nesemnificative, aparent banale, precum culesul din pământ a unor frunze, a unor cepe, atenția pe flori și gâze, pe pomi, cer, păsări și animale. Dacă aș fi ținut și atunci când trăiam în oraș un astfel de jurnal, ca acum, aș fi avut de mii de ori mai multe subiecte despre care să povestesc, însă, poate, m-aș fi împrăștiat prea mult spre exterior și mi-aș fi obosit spiritul în oceanul urban care mă înconjura din toate părțile, cu valurile lui pline de stimuli și viteză. Aici avem mult prea mult timp la dispoziție și, tocmai de aceea, timpul pare că se dilată şi mai mult pentru noi, iar eu simt nevoia să-l umplu cu ceea ce înainte observam prea puțin, pentru că erau prea multe altele care mă preocupau. Trebuie doar să alegem în fiecare moment spre ce ne orientăm atenția, pentru a nu ne risipi în ceva ce nu ne aduce bucurie. Este un mare dar pentru mine să ştiu că din bucuria mea pot oferi și altora un strop și, mai ales, să știu că stropul acesta chiar ajunge undeva și își face treaba, luminează și înmulțește bucuria acelora care primesc. Cam de aceea uneori uit să mă opresc din divagare.

Cum verdele rural se asortează cel mai bine și mai armonios cu movul urban, m-am decis să mă armonizez un pic și cu movul acesta elevat, după atâta verde sălbatic din grădină, din salată și de peste tot. Și, după cum se știe, movul cel mai frumos și cel mai frumos se numește Milka, am optat și eu pentru o astfel de pată de culoare excentrică, urbană și sofisticată. Să nu ne uităm rădăcinile, cum s-ar spune. Să nu uităm de unde am plecat, cum mai spune o altă vorbă înțeleaptă.

În acest sens, trebuie să vă reamintesc că prin martie am avut cam în fiecare zi memoria cam scurtă și chiar am avut nevoie de această metodă mov-urban pentru reamintirea locului de unde am plecat. A urmat apoi o pauză, în care memoria mi s-a echilibrat, iar acum, când carantina tinde spre final, cu binecuvântarea guvernanților noștri, am simțit din nou nevoia să mă precipit în acelaşi mov al rădăcinilor ancestrale, genealogice, cum ar veni, de care orice om simte nevoia să-și amintească uneori, mai ales când este plecat pe tărâmuri îndepărtate, unde se găseşte aproape numai verdele sălbatic în jur, cu care suntem oricum asortați maxim.

Dacă ați înțeles ce-am vrut să spun mai sus, vă rog să-mi spuneți și mie, căci eu nu mai știu nimic altceva decât "Milka". Am memoria scurtă, cum ziceam, deci, probabil, trebuie să suplimentez doza.

Din Grădina lui Dumnezeu: 12.05.2020