Obsesia păpădiilor

 

Inutil să vă mai spun că, după ziua de ieri, dedicată fabricării mierii de păpădie, azi, când am ieșit afară, am fost numai și numai cu ochii după păpădii. Peste tot vedeam numai florile lor galbene, strălucind vesele în soare. Cum cerul era minunat de albastru și soarele era minunat de îmbietor la joacă și fotografiat, n-am mai stat mult pe gânduri și mi-am făcut de lucru.

Apoi mi-a venit o idee genială! Ce-ar fi dacă toată curtea ar fi plină de păpădii??? Peste tot! Sunt flori nemaipomenit de frumoase, eu le iubesc de nu mai pot, nu necesită nici un fel de îngrijire și unde mai pui că se înmulțesc și singure, fără nici un efort. Așa că mi-am făcut mai întâi în gând un plan. Am vizualizat zonele însorite, propice însămânțării, apoi mi-am recoltat semințele necesare perpetuării speciei în ritm intensiv, accelerat și susținut și m-am pus pe însămânțat... păpădii!!! Nu râdeți, că nu-i de glumă! Chiar mă mir că până acum nu mi-a venit ideea asta atât de genială și nu mi-am umplut cele două curți numai cu păpădii, pe bune!

De-acum încolo, o vreme, până se trece complet prima lor înflorire, doar cu asta mă voi ocupa. Ce roșii, ce castraveți, ce dovlecei și alte leguminoase prețioase, sclifosite și simandicoase, care ne cer toată atenția, tot efortul și toată îndemânarea?!?! Păpădiile sunt viitorul omenirii! Acum, gata, că am ajuns și la concluzia asta valoroasă, trebuie s-o promovez intens, ca să afle toată lumea și să fie pregătită pentru viitoarea pandemie, carantină, izolare, distanțare socială, şi ce-o mai fi. Amin.

Tot fotografiind eu în dreapta, în stânga și în toate direcțiile, pe unde vedeam numai păpădii, mi-a fost atrasă privirea de bușteanul lângă care, în anii trecuți, creștea iarba zânelor.

Cine mi-a citit toate poveștile din trecut cu atenție, cine și-a luat notițe și a conspectat conștiincios materialul didactic pus la dispoziție în operele de artă literară denumite "Bucureșteni mutați la țară, în Ardeal", știe că iarba zânelor a crescut singură în curtea noastră chiar în prima primăvară după ce ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu. Eu eram la vremea aceea disperată după verde, culoare care cam lipsea în curțile acestei gospodării, una țărănească, tradițională, în care fuseseră crescute animale și păsări. Noi am plantat multe ulterior, dar, la început, orice buruiană care apărea singură din pământ îmi aducea o așa de mare bucurie încât nici nu știam cum s-o protejez mai bine, ca să nu mi-o ude câinii și să nu mi-o distrugă cu sistemul lor de irigare natural.

Așa și cu iarba zânelor! Am împrejmuit-o, am legat-o și, spre vară, spre marea mea uimire, mi-a făcut surpriza să înflorească impresionant, în mai multe lumânărele cu floricele movulii. Apoi, în următoarele primăveri, an de an, ea a reapărut tot din aceeași rădăcină, dovedindu-mi că este o plantă perenă. Abia anul trecut am început să mă documentez pe internet asupra ei, ca să mă lămuresc ce fel de plantă este. I se mai spune și Răchitan, dar mie tot Iarba Zânelor îmi place cel mai mult cum sună. Prienenii știu de ce! Am scris si aici despre ea: https://oglinzilesufletului.blogspot.com/2019/07/e-o-floare-e-o-buruiana.html

Așadar, să revenim la prezent. M-am uitat la buturuga unde știam că ea avea să răsară, dar acolo era o altă buruiană crescută de vreo jumătate de metru, cu un alt fel de frunze față de cele pe care mi le aminteam că le avea floarea mea. Și mă apuc să o verific mai pe îndelete la rădăcină

Lăsasem lujerii lemnificați ai plantei de anul trecut, tăiați mai înalți, cam de vreo 30 cm, ca să am reper, să știu foarte clar unde îi este rădăcina. Am rupt frunzele de la noua buruiană oportunistă și am dat de firavele tulpinițe ale celei pe care începusem să o cred pierdută. Am eliberat-o complet de frunzele străine, cotropitoare, și am lăsat-o veselă în lumina soarelui, după ce am și udat-o. De acum încolo, frumoasa noastră Iarbă a Zânelor va crește ca Făt Frumos din poveste, într-o zi cât alte plante în șapte. Sau, mai exact, ca Zânele din povești. Magic, adică. Vă voi ține la curent, desigur.

După ce ne-am cam terminat distracția pe-afară, în soare, ne-am zis să ne retragem la umbră, în casă, pentru a servi prânzul. Este incredibil că, deja de la începutul lunii mai, canicula de afară ne face să căutăm umbra spre orele amiezii.

Dar... nici n-am intrat bine în casă și... ce credeți?! Am fost asaltată de telefoane, emailuri, toate sunau în disperare, de afară se auzeau sirenele poliției, iar cerul de deasupra noastră era survolat de câteva elicoptere militare, americane, Apache. Apoi, brusc, din spatele casei, o echipă de comando a CIA a descins pe ferestre și ne-au înconjurat din toate părțile, formând un culoar de trecere a șefului lor, care  mi-a înmânat scurt, fără nici un cuvânt, dar aruncându-mi o privire cu subînțeles, un telefon mobil cu o mână, și apoi încă unul, cu cealaltă mână. Erau președintele SUA și Mark Zuky.

Amândoi s-au declarat absolut consternați că ieri n-am vrut să postez și fotografii cu ciorba mea de lobodă, pregătită special pentru 1 Mai Muncitoresc!! Primiseră nesfârșite apeluri și sesizări de la toți utilizatorii tuturor rețelelor de socializare pe care ei le monitorizează, precum și de la toți spionii sub acoperire pe care Oculta îi are infiltrați în sistemul mondial de interacțiune umană virtuală, căci de interacțiune socială face-to-face nici nu poate fi vorba în această perioadă de pandemie istorică.

Ca să sting focul aprins de această decizie, ca să închid conflictele internaționale generate de această ignorare a nevoilor oamenilor în aceste vremuri de restriște, dar și ca să aplanez tensiunile create în relațiile bilaterale dintre toate țările și popoarele lumii, mai ales între guvernele lor, cu prioritate a guvernelor celor mai implicate țări în lupta împotriva virusului ăla dubios, care parcă este, parcă nu este, parcă face, parcă desface, m-am hotărât să ofer pe facebook câteva cadre foto, din cele care au fost solicitate insistent, și care, în mod sigur, vor ajunge în curând și în mass-media, cea care nu mai este liberă, dar nici îngenuncheată complet nu putem spune că este. Gata, le-am dat pozele! Vivat La Revolucion!

                                  

La final, am sărbătorit retragerea trupelor de comando din casa noastră cu câte un suc rece, preparat din licoarea aia minune, pe care tocmai ce am pregătit-o ieri. Mierea de păpădii, adică.

Câteva linguri de miere, apă minerală, lămâia rămasă în frigider, al cărei suc, de fapt, ar fi trebuit să fiarbă în conținut, plus decorațiuni din frunze proaspete de mentă și lămâiță, au fost ingredientele unui suc nemaipomenit de bun, aromat și binevenit după atâtea peripeții ale zilei.

Domnu' Mark, vă rugăm noi, data viitoare când mai vreți o poză, ceva, o rețetă, un pișcot, un biscuite, vă rugăm, dați doar un singur telefon scurt și se rezolvă! Sau un mesaj pe chat, pe Fb, că tot ești tu stăpânul lui Fb. Nu-i nevoie de asalt militar, de amenințări teroriste cu închiderea contului, cu intervenții și pile la președintele planetei și cu tertipuri din acestea, comuniste! Să știți, noi avem experiență cu astea, nu degeaba a trecut țara noastră vreo 45-50 de ani prin comunism, cu prelungirile de rigoare, cele în care mai trebuia cineva să mai înscrie niște goluri, iar altcineva să aplaude din peluzele goale. Da?

Din Grădina lui Dumnezeu: 02.05.2020