Oglinzile Sufletului: Activități de interior, pe timp de ploaie

Astă noapte a plouat din nou, iar acum încă este un aer umed și răcoros, este înnorat și spre seară va ploua din nou, după cum spun previziunile meteo. Picură deja rar și ne așteptăm din moment în moment să înceapă să plouă bine.

Stând și noi în casă azi, ca toată lumea, m-am decis să demarez un joc de interior, unul numai bun de jucat în astfel de vremuri ciudate, carantinate, când nu mai știi la ce să te aștepți, ce planuri să-ți faci, cum să-ți gândești pașii următori spre viitor. Nici viitorul nu mai este ce a fost, așa cum ni l-am închipuit mulți, însă, până când vom înțelege ce urmează, este bine să ne ținem neuronii ocupați cu ceva, orice, cu o poveste, cu un joc de societate, cu o glumă, o postare pe facebook, un film sau un serial cu sute de sezoane, sau, eventual, să mai citim un rând în vreo carte.

Deși, adevărul este că multă lume se plânge că în perioada asta nu prea a avut stare de citit, acțiunea cititului dovedindu-se mult prea statică față de ceea ce deja este configurat și impus a fi static din toate punctele de vedere. Nici eu nu am avut stare de citit, însă, din fericire, am avut alte variante de ocupare a timpului, neuronilor, fizicului și psihicului.

Ca să n-o mai lungesc, o să vă spun cu ce mi-am ocupat eu azi o parte din timp. Am cules toate frunzele de usturoi verde din grădină, le-am spălat, porționat, tăiat și le-am pus la congelator. Să vă mai spun cum miroase acum în toată bucătăria? Verdele de usturoi este atât de apetisant încât chiar și după ce am servit masa de prânz, care a conținut în meniu și ceva gătit cu o parte din usturoiul în cauză, parcă tot am mai fi mâncat ceva cu usturoi, orice, numai să-i mai simțim gustul și aroma.

Pentru că vremea este acum temperată, nici prea frig, nici prea cald, am început să ne aclimatizăm răsadurile afară. Adrian le scoate în fiecare dimineață la soare și le bagă în casă, pe balcon, seara. Probabil că peste o săptămână vor fi numai bune de plantat în grădină, după ce va trece valul acesta răcoros și ploios.

N-am pus multe răsaduri, ca în anii trecuți, doar cât să avem și noi motive de joacă suplimentară prin grădină. Restul legumelor au fost și vor fi însămânțate direct în pământ, în parcele. Adrian le ține evidența și le monitorizează stadiul, etapele și procesele specifice de întreținere. Ne-am simplificat foarte mult procesul de grădinărit, acum doar ne jucăm, ne facem de lucru, iar răsaduri am pus doar cât să nu ne plictisim în carantină, nu din alt motiv. Și să arate grădina frumos în poze.

Am renunțat la foarte multe etape, nu mai repicăm răsadurile și lucrăm pe bază de cuiburi, care sunt mult mai ușor de întreținut și de monitorizat. Așa ne este mai simplu. Până le punem în pământ, doar le udăm și le aclimatizăm. Anul acesta am rămas fără varză kale, de exemplu. Este o plantă extraordinară, dar noi n-am apucat să cumpărăm semințe de kale înainte de carantinare și, asta e, nu avem.

Oricum, în esență, vrem să ne mai limităm grădinăritul, că prea am exagerat în anii trecuți, punând de toate, în stil industrial, ca pentru o armată de oameni. Noi suntem doar doi și abia ciugulim amândoi din una, din alta. Nu prea avem cine știe ce nevoi alimentare și nici prea multe pofte culinare, altele în afară de amandine, așa că, doar dacă ar avea cineva ceva semințe de amandine, cu mare drag am dori să ne trimită! Insistăm, chiar!

În cele cinci primăveri de când suntem în Grădina lui Dumnezeu, niciodată până acum nu ne-am ocupat atât de mult timp, intensiv, de grădinărit. Avem deja trei luni, adică februarie, martie și aprilie, de când aproape zilnic ne-am făcut de lucru pe parcele sau în curte, cu plantele și pământul. Probabil vor urma încă vreo lună-două, căci încă nu se poate previziona în ce măsură se vor relaxa deciziile guvernamentale și restricțiile de carantină.

Dacă în anii anterior mai făceam câte o pauză de la grădinărit măcar vreo săptămână la fiecare o lună și jumătate, două, călătorind fie la București, fie la munte sau la mare, fie prin alte părți ale lumii, anul acesta cred că vom bifa cam jumătate din an petrecându-l numai în interiorul perimetrului gospodăriei noastre. Tot este mai bine, desigur, decât în interiorul a numai patru pereți, ca la oraș, însă, oricât de plăcut ar fi grădinăritul, oricât de reconfortant ar fi statul la soare, în șezlong, în curte, oricât de multe activități am derula, căci inventivi suntem și știm să ne facem rai din ce avem, tot ne-am dori să mai putem călători un pic. Oriunde, numai să putem călători! Chiar și până în orăşelul din apropiere, unde ne-am putea diversifica atât de plăcut activitățile cu unele noi, dulci și savuroase, denumite elitist amandine!!!!!

În fine, dacă tot e vremea înnorată și nu sunt prea multe de făcut pe afară, mi-am zis că poate ar fi momentul să mă ocup și de colecția noastră, în continuă creștere de la an la an, de cochilii de melci.

În decursul celor cinci primăveri, am adunat din grădină, din vie și din livadă, până acum, vreo 130 de cochilii goale de melci. Nu știu precis cum ajung să fie abandonate așa, nu știu ce se întâmplă cu proprietarii lor de drept, căci noi le găsim goale-goale. Le-am tot adunat într-o găletuşă, iar o vreme chiar au servit ca decorațiuni în jurul unui laur din curte, însă pe vreme ploioasă au tendința de a se murdări și a se afunda în pământ, așa că m-am gândit că le-aș putea găsi o altă întrebuințare decorativă, una care să le pună în valoare frumusețea fractalică și coloritul fin, discret și elegant. Le-am adunat din nou, le-am spălat și le-am lăsat la uscat afară, în caserole. După ce vor fi uscate, poate că voi decora cu aceste cochilii mai multe ghivece de flori. Sau poate voi găsi alte idei, încă nu știu.

Cu gândul la cochiliile goale de melci și la decorațiunile pe care le-aș putea realiza cu ele, mi-am aruncat o privire la butașii de lauri, dar și de cei de clematite. Despre ultimii nu v-am povestit până acum încă.

Am vrut zilele trecute să curăț tufele de clematite de lujerii uscați și degerați de iarnă și, din greșeală, am rupt un lujer sănătos, care era deja pornit în stadiul vegetativ și avea deja și frunzulițe. Am mai încercat într-un an să înmulțesc clematitele și n-am reușit. Totuși, mi-am zis acum că oricum n-am nimic de pierdut, lujerul era deja rupt. Așa că l-am fragmentat în mai mulți butași, fiecare cu câte un nod cu mugure/frunze, și i-am înfipt în pământ pe toți, într-un ghiveci.

Am decorat cu pietre și cu câteva firicele de plante suculente, care își dezvoltă imediat rădăcinile și care mențin umezeala la suprafața pământului, și le-am monitorizat zilnic. Ei bine, cred că s-au prins! Nici nu știu din ce tufă s-a rupt lujerul ăsta, adică ce culoare vor avea florile, poate albe, poate mov. Oricum, e bine. Câteva cochilii de melci vor decora și aceste ghivece cu butași.