Biserica din pădurea de salcâmi

                                                   

 

În seara asta, ne-am făcut din nou plimbarea spre mănăstire. Și, pentru că deja am adunat enorm de multe flori de soc și nu mai am unde să le înșir la uscat, m-am hotărât să fac o pauză de o zi, două, și să nu mai culeg. Așa că am plecat la plimbare fără pungă, dar am luat în schimb telefonul. M-am gândit ca să fac câteva poze, dacă lumina avea să fie bună. Și a cam fost o vreme.

Mai întâi am intrat în pădurea de salcâm pe șoseaua care duce spre mănăstire și care trece pe la baza dealului împădurit. Soarele se pregătea să apună, lumina n-a mai fost chiar atât de bună pentru fotografii, mai ales pentru cele făcute cu telefonul, dar, asta e, tot am făcut câteva. Fix în zilel

e acestea, salcâmii sunt maxim în floare, parfumul lor învăluie toate dealurile și văile, amestecat cu parfumul florilor de soc, iar privighetorile încă se întrec în triluri felurite, care mai de care mai impresionant. O beție a simțurilor!

Când am ajuns sus, în vârful dealului, unde este ruina bisericii părăsite, am rămas fără grai! Era atât de frumos, de plăcut, de minunat! Soarele își arunca ultimele raze strălucitoare asupra zidurilor albe ale bisericii, învăluind-o într-o aureola caldă, uimitoare, lumina de miere a apusului, în timp ce norii de deasupra erau colorați în nuanțe și irizații de mov, roz, vânăt, albastru și diferite griuri calde. O splendoare!

Liniștea înserării, parfumul din văzduh, frumusețea pădurii și pacea odihnitoare și relaxantă pe care o simțim mereu când suntem în curțile bisericilor sau în cimitire pustii, toate au creat o atmosferă de basm. Și chiar cred că biserica ni se pare mult mai interesantă așa, în ruină, decât dacă ar fi fost o biserică folosită. În fine, nu știu, însă pustietatea locului, în condițiile existente, cu cimitirul de jur împrejurul ei, este de o pace și o frumusețe sacră, și inspiră atemporalitate.

După ce ne-am învârtit un pic în jurul bisericii, ca să prind în poze lumina aceea specială, de apus, proiectată pe zidurile în ruină, am ieșit spre marginea pădurii ca să admirăm apusul soarelui dincolo de dealuri. Am avut parte de un spectacol magistral, unic, și nici că am plecat de acolo până când ultima rază a dispărut în umbra colinei din zare.

Din păcate, pozele nu sunt foarte clare, fiind făcute cu telefonul, dar nu asta contează. Nu mă mai preocupă, în general, atât de mult aspectul ăsta, însă, da, când decorul este atât de maiestuos, parcă simt un ușor regret că n-am avut aparatul foto în locul telefonului.

După ce s-a stins lumina aurie, portocalie și roșiatică a soarelui, înserarea a devenit evidentă, dealurile îmbrăcându-se în culorile nopții, cu nuanțe de movuri, albastru și griuri întunecate.

Am luat-o la vale, înapoi prin pădure, apoi pe șosea, şi ne-am întors acasă luând cu noi, în suflete, toată frumusețea din jur, aceea care ne-a însoțit seară de seară, de când am început să cutreierăm dealurile după flori de soc și salcâm. Și zilele următoate vom reveni din nou în acest cadru mirific, tot pe înserat, când satul amorțește, când oamenii se retrag în curți și în casele lor după munca pe câmpuri sau prin grădini, iar liniștea se așterne peste valea dintre dealuri.

În seara asta am coborât de pe dealul bisericii tot pe drumul care ne-a scos în șosea, însă zilele trecute am coborât pe o potecă ce coboară din cimitir, prin spatele bisericii, pe o coastă a dealului, direct prin pădurea de salcâm. Este ca în Dumbrava minunată, din povestea cu Lizuca. Poate mâine vom coborâ din nou pe acolo, ca să fac poze și de acolo.

Din Grădina lui Dumnezeu: 22.05.2020