Motto (versuri din piesa Macarena):
"- Dacă nu erau bărbații, cine vă proteja?
- Să ne protejeze de cine?"
Pe 14 februarie, chiar de ziua indragostitilor, o tanara cantareata din zona hip-hop a lansat o piesa care a facut valuri in media romanesca prin stilul abrupt, taios, dur, chiar vulgar, prin care ea, o femeie, si-a transmis mesajul de revolta, indignare si manifest impotriva masculinitatii toxice, impotriva barbatilor dominatori, agresivi, mincinosi, infideli si pradatori sexuali, misogini sau abuzatori de orice natura (verbala, psihica, sexuala, fizica, etc), barbati carora multe femei le devin victime.
Este un Manifest si impotriva tabuu-rilor societatii patriarhale, a cutumelor si fricilor transmise din generatie in generatie in familiile traditionale, cele care tind sa transforme femeile in victime, provocandu-le traume majore si inoculandu-le astfel convingerea total gresita ca "toti barbatii sunt la fel".
Limbajul licentios prin care artista a ales sa-si transmita mesajul pare, la prima vedere, motivul care a ridicat valurile de revolta si reactia controversata din partea publicului.
Adevarul este ca, de fapt, situatia expusa in versurile ei, reflecta o realitate care este ca un buboi foarte bine ascuns sub pres, unul rusinos, un tabu dureros. versurile si simbolistica clipului au rascolit istoria a foarte multor femei, care si-au simtit in sfarsit recunoscute si expuse traumele si ranile create de diverse abuzuri.
Astfel, inca un buboi al societatii noastre, inca atat de patriarhala, in mod evident, s-a spart. Si e bine ca s-a spart. A iesit mult puroi. Si e bine ca a iesit. De-abia de aici inainte se poate incepe vindecarea.
Cu fiecare femeie care are curaj sa spuna NU atunci cand pentru ea este NU se mai face un pas inainte spre diminuarea si chiar spre eliminarea abuzurilor, spre instaurarea respectului reciproc, al echilibrului feminin-masculin.
Cu fiecare barbat care constientizeaza ca femeia nu este un bun asupra caruia el detine proprietatea, ca nu ii este nici inferioara, ca ea are dreptul sa-si exprime, fara a fi umilita si degradata, o opinie diferita, o dezaprobare, un refuz, ca ea are dreptul sa spuna oricand NU si sa-i fie respectat respectat acest NU, se mai pune o caramida in construirea relatiilor sanatoase dintre feminin si masculin.
Am facut o selectie de materiale de pe internet, legate de acest subiect (pe care le puteti citi in insemnarea precedenta, Manifestul Femeilor - Macarena), pentru ca mi s-a parut important sa marchez si eu, pe blogul meu, acest moment de furtuna sociala, produsa cu scopul de a sustine procesul de aparare a dreptului Femeii de a-si apartine siesi.
Cu atat mai mult cu cat am propria istorie in care nu am fost scutita de abuzuri din partea acestei masculinitati toxice.
Si, pentru ca eu mi-am vindecat cu mult timp in urma traumele create de acele abuzuri, pot sa vorbesc despre ele. Mai ales ca eu traiesc in prezent alaturi de Barbatul care mi-a demonstrat ca "nu toti barbatii sunt la fel". Ca mai sunt si barbati buni pe lumea asta, nu doar cei rai, abuzatorii.
Modul prin care eu mi-am procesat acele traume, la vremea respectiva, a fost transmutarea lor prin energia poeziei, a versurilor. Am compus poeme in care mi-am pus toata suferinta si, astfel, am sublimat-o. Nu mi le-a citit nimeni in perioada respectiva, totul era un secret, un tabu, desigur. Nu trebuia sa stie nimeni prin ce trec. Trebuia "sa ma protejez". Tabu, da. Le-am scos la lumina pentru prima data abia cand le-am publicat pe acest blog, dupa multi ani dupa ce se consumase istoria care le generase.
Asadar, in periplul meu de cautare pe internet a impresiilor legate de aceasta piesa muzicala a Erikai, chiar am dat si peste un comentariu (l-am marcat cu albastru mai jos, in cuprins) care spune ca in vremurile de azi, atat de tehnologizate, oamenii nu mai sunt receptivi la poezie, in general, poate doar la versurile cantecelor.
Si ca abia acum s-a declansat un resort, prin acest cantec, caci mesajul prea brutal a contrastat puternic cu retorica aparent poetica a unor versuri. Si ca doar prin astfel de texte dure, adresate fix in limbajul vulgar al abuzatorilor, mesajul putea ajunge in primul rand la urechea lor si abia apoi a lumii, in general, pentru a produce un declick, o reactie, o spargere a tabu-urilor. o evidentiere a problematicii, o scoatere de sub pres a traumelor victimelor pentru a fi cunoscute, procesate, vindecate.
Acest comentariu m-a determinat sa-mi caut toate acele poezii scrise demult, atunci, in acele perioade critice, si sa le adun aici la un loc, intr-o postare separata, caci merita un spatiu separat, fiind legate strict de experienta mea personala. Eu cu mine insami. Si cu Dumnezeu.
Atentie, mamelor de fete: atentie mare la barbatii care sunt in preajma fetelor, indiferent de varsta lor! Indiferent cine sunt, straini sau din familie.
Atentie mamelor de baieti: de educatia pe care voi le-o dati de mici, prin care ii invatati (sau nu) sa respecte femeia, depinde ce fel de barbati vor deveni pentru femeile din jurul lor. Si mai ales pentru Femeia din viata lor.
Este adevarat, nu se predau in scoli lectii despre viata, despre cuplu, despre relatiile dintre femei si barbati. Nici in familii nu se prea vorbeste despre asta. Este in continuare un subiect tabu. Insa acum, cu internetul, exista o multime de surse de informare si doar cine nu vrea nu gaseste materiale din care sa invete, sa-si cizeleze educatia, sa inteleaga si sa se formeze ca om mai bun, mai intelept. Autodezvoltarea este doar o alegere. Cu putin discernamant, se poate sa te autoeduci!
Eu chiar am adunat pe acest blog mai multe materiale utile, atat fetelor/femeilor cat si baietilor/barbatilor. Sunt 31 de insemnari publicate la rand, consecutiv, in octombrie 2023. Am selectat mai jos cateva titluri mai specifice acestui subiect.
2.A trai in Integritate si a fi un Exemplul Personal
3.Relații de cuplu sănătoase, asumate de ambii parteneri, durabile
5.Femeie, spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti!
8.Relația cu un om evoluat spiritual (cu un nivel inalt de Constiinta)
9.Cand te privesti in Oglinda, ce vezi?
14.Cand vine timpul sa intelegi si sa te schimbi
15.Pentru Mame - in special. Pentru Femei - in general.
16.Femeia din mine si din toate celelalte Femei
19.“Nu poți aștepta până când viața nu mai e grea ca să te decizi să fii fericit.”
20.De ce unii oameni prefera sa fie singuri?
30.1.Pentru
BARBATI si despre barbati
1.Tăcere e în toate
Autor:
Liliana Paşcanu
Azi tac. Cum am
tăcut şi ieri.
Şi-mi tace gândul
veşnic netăcut.
Şi-mi tace inima
şi se-nfioară
De întunericul în
linişte crescut.
Cuvintele îmi mor
azi pe hârtie
Şi-mi dau cu ele
ultimul respir.
Uitate în
sertarul vieţii mele
Vor putrezi aşa
cum le înşir.
N-au vrut să-mi
ştie slova disperată,
Nu mi-au citit
cuvântul scris în vers,
Şi, astfel, n-au
aflat din timp finalul:
Din Cartea Vieţii
Ursitoarele m-au şters.
Nu mi-au ştiut
din rime suferinţa,
Banalul vers la
coş l-au aruncat
Sau l-au lăsat
uitat... ca şi pe mine...
Uitată în clişeul
repetat.
Ce-i pasă lumii
de durerea mea?
Sunt număr în
statistici şi-n rapoarte.
Am plâns, am râs,
m-am consumat trăind
Şi-acuma
tac...Tăcere e în toate...
2.Adevărul
poeziei
Autor:
Liliana Paşcanu
Cuvintele-n
proză, când le citim,
Mari adevăruri ne
par declarate.
În ele primim
serioase sentinţe,
Uneori, implicit,
de noi asumate.
Cuvântul în
versuri, frumos aşezat,
În alt ritm
şi-n altă-armonie,
Îl admirăm,
îl cântăm, îl slăvim,
Ca pe-o
repetabilă ceremonie.
În strofe
stau, însă, simple şi grave,
Dureri ce
cutremură firea, ostil.
Dar trecem
de ele cu admiraţia
Că sunt
doar poetice figuri de stil.
De adevărul
lor ne este teamă
Clasificându-le
drept fantezii.
Spunem
zâmbind, superior:
Sunt doar
metafore din poezii.
Dar
sufletul nostru îşi recunoaşte
Din drumul
trecutelor vieţi
Adevărul
cântat în rime şi versuri
De
suferinţa acestor poeţi.
Să
ne-aplecam cu mai mare atenţie,
Cuvântul
lor să îl descifrăm.
Numai aşa
vom afla Adevărul
Pe care-l trăim când îl recităm.
3.Va trece
Autor:
Liliana Paşcanu
Tot ce doare-acum va trece
Ca şi vântul printre nori:
Tot ce azi se risipeşte
Mâine iar la loc va creşte.
Tot ce doare-acum va trece
Ca şi apa peste pietre:
În adâncuri stau înfipte
Basorelief de cripte.
Tot ce doare-acum va trece
Ca şi focul peste câmpuri:
Care arde lăstărişuri
Şi renaşte din frunzişuri.
Tot ce doare-acum va trece
Ca zăpada la câmpie:
Chiar de astăzi se topeşte,
Sus pe creste troieneşte.
Tot ce doare-acum va trece
Ca pământul răscolit :
Chiar de doarme ani o mie,
Brusc erupe lavă vie.
Tot ce doare-acum va trece
Ca furtuna-n zi de vară:
Tu te bucuri de răcoare,
Dar dă grindina-n răzoare...
Tot ce doare-acum va trece
Cum stau lacrimile-n ochi :
Chiar de râzi acum în pace
Inima din nou le stoarce.
4.Durerea
Pământului
Autor:
Liliana Paşcanu
Plouă în inima Pământului.
Torente grele-o răscolesc
Să-i spele amare neputinţe,
Să-i smulgă spinii ce-o rănesc.
Simte durerea Pământului
Pentru trecute căutări,
Pentru răspunsuri nerostite
La nerostite întrebări.
Geme trupul Pământului,
Scrâşnesc în adânc mădulare,
Împroaşcă icnind din rărunchi
Otravă şi foc în hotare.
Suspină sufletul Pământului
Strivit de tone de-ndoieli,
Ştiind că timp nu mai există
Ca să repare din greşeli.
Vibrează spiritul Pământului
Şi se purifică-n lumină,
Primeşte binecuvântarea
Şi dragostea din cer, divină.
Autor:
Liliana Paşcanu
6.Aş vrea
Autor:
Liliana Paşcanu
Sunt încordată şi mi-e
frică.
Încremenită-mi ţin suflarea
Şi simt că timpul îmi va stinge
Lumânarea.
În teamă am trăit o viaţă
Şi-n somn coşmaruri am primit,
Ne’nţelegând deloc pedeapsa
Ce-am simţit.
Ciulesc urechile atentă
Să simt pericolul apropiat,
Iar mâinile-mi frământ întruna.
Neîncetat.
Puternic inima îmi bate
Şi-n ape reci mă trec fiori,
Genunchii-mi tremură de groază
Adeseori.
Aş vrea să plec de-aici! Departe!
Aş vrea să scap de-acest calvar,
Să mă topesc în invizibil,
În imaterial.
În raze de lumină calde
Aş vrea să mă dizolv pierdută,
Să îmi dispară pe vecie
Durerea-mi mută.
Blândeţea astrelor aş vrea-o,
Tăcerea lor nemuritoare,
Să simt primind din cer Iubirea
Vindecătoare.
În univers, printre planete,
M-aş arunca în infinit
Şi aş uita că-n suflet tare
M-ai lovit.
Aş râde iarăşi fericită,
Speranţa m-ar înveşmânta,
Tandreţea mângâierii Tale
M-ar binecuvânta.
Aş fi din nou cutezătoare
Şi iar m-aş avânta pe drum,
Cuvântul Tău din nou l-aş crede.
Oricum.
Iubirea-n piept mi-ar înflori
Şi-n clinchete de clopoţei
Mi-ar străluci din nou în ochi
Scântei!
Autor:
Liliana Paşcanu
8.Simt nevoia să
plâng
Autor:
Liliana Paşcanu
Simt nevoia să plâng.
Timpul mă scrie-n catrene
Când lacrimi sărate prin vene
se scurg.
Negre-amintiri mă înfrâng.
Trecutul îmi iartă prezentul,
Dar ambele-mi sunt argumentul
să plâng.
Când TOTUL din mine mă-nalţă
Mă pierd în NIMICUL din mine.
Zidită mă simt, ca-n vitrine,
în propria-mi scoarţă.
Închisă-n colivia de aur
De lacăte sunt dependentă.
Mi-adun durerea existentă
ca pe-un tezaur.
În versuri mi-o fac pledoarie,
Şi-o ţin prizonieră-n cuvânt
Alături de trup, în mormânt,
va fi mărturie.
Autor:
Liliana Paşcanu
Autor:
Liliana Paşcanu
11.Salvată de mine
însămi
Autor:
Liliana Paşcanu
M-am hotărât să-mi scriu
acum
Scrisoare simplă pe hârtie
În locul vorbelor din gând
Ce-n vânt or să se-mprăştie.
Şi, de-mi voi da uitării vorba,
Cuvântul scris îl voi citi
Şi, amintindu-mi despre mine,
Pe mine mă voi regăsi.
Când singură printre străini
Mă voi simţi, atunci înscrisul
Va spune : „Nimeni nu e singur
Decât de vrea cu dinadinsul!”
Când voi dori o-mbrăţişare,
Ca cea primită de la Tine,
Cuvântul mă va-mbrăţişa:
„Şi totul o sa fie bine!”
Când mă voi întreba pierdută
„Oh, Doamne, ce să fac acum?”
Stă scris: „Ca Pheonix voi renaşte
Din viaţa mea făcută scrum!”
Când voi simţi că nu fac faţă
Şi-n gol eu mă voi prăbuşi,
Aici voi şti încurajarea:
„Perseverează şi vei reuşi!”
Când în oceanul de tristeţe
Eu fi-voi naufragiată,
Voi şti că : „Pot împrumuta
Din fericirea de-altadată!”
Când stăpânire peste mine
Va pune lacrima prelinsă
Voi reciti ce-acuma scriu:
„Durere, nu mă las învinsă!”
Când oboseala pân’ la
oase
O voi simţi cum se-adânceşte,
E scris: „Ce azi nu te omoară
De mâine sigur te-ntăreşte!”
Când voi cădea pe caldarâm
De mine voi fi ridicată.
„Căci imi doresc să mă ajut
Şi din abis să fiu salvată!”
Când voi dori să plec, voi sta
Nevrând cuvintele-acum scrise:
„Momentul drumului frumos
Şi-a braţelor deschise...”
12.Fără Iubire
Autor:
Liliana Paşcanu
Mă arde-n suflet
neputinţa
Singurătăţii ce-o resimt.
Mă văd pierdută şi
golită.
Nemărginirea mi-o
presimt.
Am irosit atâţia
ani…
Fără iubire am
trăit.
Am căutat-o, am
dorit-o
Şi-n resemnare-am
amuţit.
Tăcerea mi-a fost
plâns în noapte
Şi leagăn de
abandonare,
Balsam pe inima
rănită,
Şi-ades,
colacul de salvare.
Mă protejam
fugind de lume,
De gura ei
provocatoare,
Punându-mi masca
fericirii
În faţa ei
nepăsătoare.
Oh, ce puţin
aveam nevoie!
Doar un cuvânt
şi-o-mbrăţişare!
Însă tăcerea m-a învins
Abandonată în uitare...
Am aşteptat
să simt căldura
Iubirii
care nu pretinde,
Tandreţea
ce m-ar vindeca
Şi într-o
clipă m-ar destinde.
E-aşa
târziu să mai aştept…
Şi sunt
atât de obosită…
Cu fire
albe şi cu riduri
Sunt azi împodobită….
Salcâmii
iar au înflorit
Şi boarea
nopţii mă-nfioară,
Melancolia şi
durerea
Din depărtări mă
înconjoară.
O melodie a
iubirii
Mă
deapănă-n sclipiri de stele…
- “E prea târziu
să mai aştepţi…”
Şoptiră
Ursitoarele….
13.Frica
Autor:
Liliana Paşcanu
Din ce în ce mi-e
mai greu să trăiesc.
O stare de vid
îmi blochează gândirea.
Mi-e frică de
mâine, de ziua de ieri,
Trecutul
mi-aduce-n prezent amintirea.
Şi frica trecută
renaşte frecvent
În gesturi, în
glas, în cuvinte de-ocară!
M-ascund în
tăcerea din inima mea
Şi urc spre
Hristos pe a liniştii scară.
Nu ştiu dacă
merit suferinţa aceasta.
Aşa o fi
planul: să-ndur toate cele,
Durerea pe
viu s-o trăiesc până când
Povara-mi va fi
pe puterile mele.
Instinctul
răspunde cu teamă pe chip,
Iar zâmbetul meu
a-nceput să suspine.
Reflexul la frică
mă apără când
Curajul absurd se
ridică din mine.
Şi frica mă-nvaţă
să uit şi să iert,
Şi peste dureri
mă ridică într-una,
Şi-o iau de la
capăt în fiece zi
Rănită de spinii
ce-i poartă cununa.
Ce lecţii de
viaţă aveam de-nvăţat?
Să gust umilinţa
din frică născută?
Să-mi regăsesc
Dumnezeul în mine
Ducându-mi
‘nainte crucea, tăcută?
Cu lacrimi
ascunse accept să primesc,
Căci făr-a Ta
voie nimic nu se face.
Îndură-te,
Doamne, scurtează calvarul!
În stea de lumină
tu mă preface!
14.În
colivie
Autor:
Liliana Paşcanu
Furca
timpului mă toarce,
În fir
simplu mă transformă
Şi mă ţese
cu răbdare,
Respectând
un stil şi-o normă.
Frumuseţea mi-a
fost dată
Să-mi deschidă
drum uşor,
Însă prinsă-n
colivie
N-am putut ca să
mai zbor.
Aripile nu
m-ajută,
Cântecul pierdut
îmi este.
Din tăcerea
închisorii
Îmi citesc trista
poveste.
Spre seninul
cerului
Tot privesc
hipnotizată.
Ochii mei îmi
oglindesc
Libertatea
de-altădată.
Furca vieţii-mi
împleteşte
Pe la tâmple fire
albe.
Sper să zbor spre
nemurire
Îmbrăcată-n haine
dalbe.
15.Voi trece hotarul
Autor:
Liliana Paşcanu
Înot
disperată-n oceanul de lacrimi,
Pierdută şi
fără speranţa salvării.
Şi simt cum
de inimă sunt trasă în jos
În lanţul legat de piatra durerii.
Spre cine
să strig să mă scoată la mal?
În hău mă
afund şi nimeni nu ştie.
Furtuna şi norii
din sufletul meu
M-ajută să uit că
încă sunt vie.
Am totul în faţă
şi totuşi nimic.
Amarul
pelin îmi îneacă avutul.
Pustiul din
mine mă-mbracă deplin
Şi îi
aştept resemnată sărutul.
Curând voi
scăpa de arsura din piept
Şi-mi voi
aminti că odată zburam.
Din visele vechi
voi culege aripi
Cu care, fecioară
fiind, mă-nălţam.
Curând voi
trece hotarul durerii.
Prinţesă frumoasă printre stele voi fi.
Voi rătăci
către tronul pe care
În eternitate,
singură, voi adormi.
16.Resemnată
Autor:
Liliana Paşcanu
Aştept ca timpul
să treacă de mine,
Şi noaptea să-mi
stingă lumina,
Iar liniştea să
nu-mi mai vorbească.
Pe scenă aştept
să îmi cadă cortina.
N-am gânduri,
nici glas, nici voinţă,
Trăiesc
prin aceste finale cuvinte.
Din inerţie
respir, dar n-ajunge
Să mă
împingă pe drum înainte.
Sunt
agăţată de viaţă de-un fir
Pe care
n-am dreptul şi nu vreau să-l rup.
Grea mi-e povara
şi nu ştiu ieşirea
Din lume să ies
ca albina din stup.
În jur simt
văzduhul şi-un vuiet absurd.
Îi simt cum
încearcă să tragă de mine
La mal să mă scoată,
salvându-mă iar.
Dar eu mă
înec resemnată-n suspine.
17.Trecutul şi Prezentul
Autor:
Liliana Paşcanu
O stranie lumină
mă-nconjoară
Un zgomot surd planează pe pământ.
Ce timp îmi spune
azi povestea
Trecutelor
dureri? Şi-n ce cuvânt?
E versul trist în
lacrimi înecat?
E resemnarea
stinsă, neştiută?
Este stindardul
vrednicei revolte
Din neputinţa mea
şi-a lor născută?
E strigătul
cumplit de disperare?
E acceptare
simplă şi cuminte?
Cu ce cuvinte
să-mi justific existenţa
Când iar încerc
să îmi aduc aminte?
Trecutul
meu vorbeşte pentru mine,
Dar nu mai este
nimeni să-l asculte.
Cuvântul lui e
îmbrăcat în haina
Regretelor,
suspinelor prea multe.
Doar el,
trecutul, îşi exprimă slova.
Prezentul doar
priveşte spectator
Fără să ştie cât
de multe pierde.
Dar ce
contează? E nemuritor!
Prezentul veşnic
va privi în toate:
În urmă sau
‘nainte, ochi iscoditor.
Şi nu va şti că
astfel se transformă
În timp trecut
sau... poate-n viitor.
18.Eu plâng
Autor:
Liliana Paşcanu
Eu plâng.
Şi inima îmi plânge.
Şi
viaţa-ntreagă-mi curge în suspine.
Tu mă priveşti
pierdut, ca un străin,
Cu sufletul
de piatră rece-n tine.
Eu plâng
pierdută şi nemângâiată
Şi-adânc mă
răscoleşte dorul mut.
Tu mergi
‘nainte cu încrâncenare,
Iar paşii
tăi mă uită în trecut.
Eu plâng,
căci doar atât mi-a mai rămas.
Cărarea mea cu lacrimi
mi-e pavată!
Şi aş vrea să-mi
fii alături, dar nu-mi eşti.
Pe braţul tău aş
plânge consolată.
Doar plâng, deşi
aş vrea să mă opresc
Şi-aş vrea să-ţi
iert tăcerea vinovată
Ce-ascunde-n
ea aceeaşi suferinţă
De care mă
simt zilnic devorată.
Ghicesc în
fuga ta aceeaşi neputinţă
De
prizonier pe veci al aceluiaşi destin.
Ştiu că
purtăm acelaşi oftat fără cuvinte,
Căci din
aceeaşi cupă noi am băut pelin.
Se sparge viaţa
noastră în tăcere…
Din cioburi o vei
căuta s-o strângi
Când, singur,
disperat, te vei întoarce
În timpu-n care
trebuia şi tu să plângi.
19.Eliberată de trecut
Autor:
Liliana Paşcanu
O mie de gânduri
mă-ntâmpină-n zori
Şi toate încep
să-şi descarce în mine
Bagajul cu
vise, cu temeri, cu dor,
Confuze
dorinţe, în suflet ciorchine.
Lumina îmi
umple privirea şi viaţa
În timp ce-mi
trimit rugăciunea spre Tine!
Îmi satur fiinţa
cu apa sfinţită
Şi, sub semnul
crucii, speranţa revine.
Aşa, renăscută
din noaptea adâncă,
În mijlocul lumii
mă-ntorc optimistă.
Încrederea-mi
este toiagul de sprijin
Şi-aştept
provocări să le-nfrunt realistă.
De mâinile Tale
mă las susţinută.
În inima mea ai
venit să m-ajuţi.
Smerită-mi duc
paşii spre fricile mele
Cu care e timpul
să mă confrunţi.
Îmi iese pe rând,
câte una, ‘nainte,
Să-mi vindece
rănile însângerate,
Să-mi redescopăr uitate
probleme
Lăsate în urmă,
nerezolvate.
Sunt toate din
mine şi-acum retrăiesc
Secvenţe din
viaţă pierdute pe drum.
Le-adun şi le ard
cu tămâie de cedru
Şi picur parfumul
de mir peste scrum.
Balastul de
grele poveri din trecut
S-a stins
pentru veci, remuşcări potolind.
Voioasă mi-e
inima eliberată!
În braţele Tale
vin, Doamne, iubind!
20.Floare de
Crin
Autor:
Liliana Paşcanu
Spre stele-mi
ridic parfumate petale,
Iar visele mele
se pierd neştiute
Spre nepătrunse
ceruri astrale.
Frumoasă mă văd
în ciorchine de cupe
Când zi după zi
în alt crin înfloresc,
Dar timpul
mă doare când trece de mine
Şi-n
cioburi de suflet de crin m-ofilesc.
O floare de
mac de-aş fi fost în câmpie,
O viaţă
de-o zi aş fi fost fericită,
N-aş mai privi
din boboc nou de floare
Tinereţea din
cupă de crin ofilită.
Pierdut mi-e
parfumul din florile plânse
Ca anii ascunşi
în petale uscate.
Speranţe de fată
frumoasă-nflorită
S-au stins peste
timp, abandonate.
Alte speranţe născute din vremuri
Au înflorit, amăgindu-mi
sfârşitul,
Dar lacrimi
ascunse-n parfumul sublim
Îmi
cheamă-n suspine, târziu, asfinţitul.
Mai pot să
renasc într-o ultimă floare,
În albe
petale din nou să zâmbesc,
Înmiresmată
iubire să-mi urce în ceruri
Şi-apoi printre
stele să strălucesc.
21.Renasc din cenuşă
Autor:
Liliana Paşcanu
Renasc din cenuşă în aripi,
Tăciunii s-au stins liniştit.
În trupul cel
nou, de Lumină,
Ridic rugăciuni spre zenit.
Suavă plutire mi-e firea
Uitând frămâtări din trecut,
Scânteie de
suflet se-nalţă
Spre-al stelelor
dulce sărut.
Doar dorul de
Tine mă ştie,
Cu el m-am salvat
din infern,
Prin el am ales,
renăscută,
Să-mbrac fericirea, etern.
22.Moara timpului
Autor:
Liliana Paşcanu
A timpului moară mă macină fin,
Celulele trupului
meu se desfac
În fire de praf
solitare ce ştiu
Să-şi crească tulpina din nou pe arac.
Şi-mi zboară în zare făina de trup,
Seminţe de viaţă purtând către mâine
Puterea de-a-şi
creşte din nou rădăcini
Şi înţelepciunea de-a se face pâine.
Când
pâinile mele vor fi împărţite
Ca hrană de dor pe întregul pământ
În sufletul
meu voi arde ofrandă
Ca-n rugul
aprins de pe Muntele Sfânt.
Lumina celestă - căldura din Rai,
Va coace în inima
lumii Iubirea.
În trupuri mereu
măcinate de timp
Prin suflete toţi ne vom şti nemurirea.
23.Nostalgii de toamnă
Autor:
Liliana Paşcanu
Prin norii vineţi toamna îmi trimite
Sărate lacrimi clipocind în lacuri
Şi-n dans de
frunze, pe aripi de vânturi,
Tristeţea se aşează prin iatacuri.
Îmi flutură în inimă şi-n ramuri
Acorduri lungi în plâns de vijelie.
Apuse sunt visările din vară -
Le-am adunat pe toate-ntr-o
cutie.
Sub pelerina
ploii reci de toamnă
Amare nostalgii mă răscolesc.
Din amintiri şi lacrimi adunate
Regretele din nou
mă năpădesc.
24.Nevoia
de suferinţă
Autor:
Liliana Paşcanu
Am tot avut nevoie de tristeţe
Şi-n lacrimi am
primit-o peste ani
Să-mi spele gânduri rele şi absurde
Şi zâmbetele cumpărate-n bani.
Şi de durere
am simţit nevoia
Să-mi taie-n două inima în loc,
Să-mi cureţe dorinţe de mărire,
Să-mi smulgă reuşita din noroc.
Şi umilinţă am cerut în viaţă
Să uit mândria cea înşelătoare,
Să simt în dinţi ţărâna din cădere,
Trufia în pământ să mi-o coboare.
Şi ură am simţit venind spre mine
Să-nvăţ iubirea mea s-o dăruiesc,
Cu ea să-mi vindec rănile, uimită,
S-o recunosc ca
Har dumnezeiesc.
Şi necredinţa am simţit-o-n suflet
Ca să mă-ntorc apoi spre Dumnezeu,
Să-L recunosc şi să-I trăiesc prezenţa
Din mine-ntâi şi-apoi din jurul meu.
25.Pasul către mâine
Autor:
Liliana Paşcanu
Confuz mi-e pasul către
mâine,
Deşi văd dincolo de pas.
ŞTIU destinaţia finală,
Dar pân-acolo?.... ce-a
rămas?
Ce flori, pe cale, voi
culege
Şi-n ce parfum voi
adormi?
E Genţiana cea visată
Salvarea? Ea va înflori?
Ce neştiute suferinţe
Mă vor soma să le primesc
În schimbul clipelor
frumoase
Ce-n vis deja mi le
trăiesc?
Ce vămi voi trece
fericită?
Şi care vor dori pe loc
Să mă oprească şi să-mi ceară
Tribut pe clipa de noroc?
Mi-ajunge timpul plin de
lacrimi!
Deşi... pe-acestea le-am
cerut
Să mă înveţe cum, spre
mâine,
Să vin cuminte din
trecut.
Respir adânc şi merg
’nainte
Şi rog întregul Univers:
Să nu mai sufăr niciodată
Acolo unde am de mers!
Iar paşii ce va fi să-i fac
Cărarea dreaptă să o ţie,
Iar cei ce-n drum m-or
însoţi -
Toţi - fericiţi şi ei să
fie!
Nu vreau un schimb de
suferinţă
Cu fericirea cuiva!
Ci armonia absolută
În viaţa tuturor şi-a mea.
Cu freamăt viu îmi chem
Lumina!
Cu inima o simt plutind
În jurul meu şi pe
cărarea
Pe care-nvăţ să
merg... iubind!
26.Lecţia pasului înapoi
Autor:
Liliana Paşcanu
Merg înainte, nu mă las!
Chiar dacă drumul e
greoi,
Chiar dacă după zece paşi
Cad unsprezece înapoi!
Învăţ să fiu aşa cum
sunt,
Iar „pasul înapoi” acum
Mă-nvaţă lecţia răbdării
Şi-a-nţelepciunii unui
drum.
În ritmul noului respir
Îmi recâştig pierdutul pas.
Acum pornesc alt început,
De-acolo de unde-am
rămas!
27.Cărări de ape
Autor:
Liliana Paşcanu
Sunt picătură din Lumină!
Pornesc zâmbind către
pământ
Înfăşurată-n curcubeul
Ce-mi este cel dintâi
Cuvânt.
În braţe verzi de brad,
pe creste,
Ca strop de rouă mă
opresc.
Privesc cu nostalgie
Cerul
Pe care azi îl părăsesc.
Apoi, chemarea din
izvoare
Mă-mbracă-n alte haine
noi:
Când fir de apă, lin,
cuminte,
Când răscolire de noroi.
Încep să-mi construiesc
cărarea
Pe care vreau frumos să
cresc.
Vâltoarea mi-o aşez în
matcă
Şi spre câmpie mă
pornesc.
Aici, în soarele amiezei,
În vad de râu primesc
chemare
Ca să hrănesc grădini
frumoase
În drumul meu către
vărsare.
Curând un fluviu voi
ajunge
Şi-n mare mă voi arunca,
Dintr-un pocal de apa
dulce
Sărate valuri voi gusta!
Şi, regăsind nemărginirea
În Cerul de deasupra mea,
Îmi voi aprinde din
adâncuri
Lumina ce am fost cândva!
28.Sămânţa vieţii
Autor:
Liliana Paşcanu
Chiar dacă pomii-s desfrunziţi
Ei se îmbracă în Lumină,
Prin crengi culeg puterea
Ei
Şi-o duc frumos spre
rădăcină.
Acolo, în pământul
reavăn,
Minunea apei îi hrăneşte,
Iar sufletul pământului
De deznădejde-i ocroteşte.
Când iarna se va instala
Şi-omătul alb îi va
cerni,
Copacii, îmbrăcaţi în
vise
De primăvară, vor dormi.
Şi chiar de crivăţul va
bate
Prin negre braţe,
amorţite,
Căldura pomilor va fi
În miez de trunchiuri
adormite.
Şi chiar de omul îngheţat
Îi va tăia, pe foc să-i
pună,
Căldura lor va dăinui
În bobul de sămânţă bună.
Şi, când veni-va
primăvara,
Trezită-n mijloc de
zăvoi,
Sămânţa îşi va spune lumii
Istoria, prin frunze noi!
Bătrânii care-o plămădiră
Vor fi prin preajmă,
protectori,
În aerul din jur, în
soare,
Să-i lumineze primii
zori!
Prin tinereţea ei va duce
Povestea vieţii mai
departe.
Un alt copac... altă
sămânţă...
Un alt pământ... o altă
moarte...
29.Dincolo de ziduri
Autor:
Liliana Paşcanu
Nu ştiu cum să încep
povestea
Şi nu mai ştiu pe unde
merg.
Îmi este-acum prea grea
povara
Prin lumea-n care azi
alerg.
Am obosit ducând cu mine
Îndatoriri din vremea
când
Porneam cărarea după
Cartea
Ce începea cu un Cuvânt.
Atunci mi-am acceptat
destinul,
Iar timpul multe
m-a-nvăţat.
Poate-am iertat acele
clipe
Ce m-au durut, dar n-am
uitat.
Iar din buchetul de
iluzii
Cu care am pornit la drum
Doar lăcrămioarele
fragile
Mi-au rezistat până acum.
Din picătura lor de rouă
Cu gust sărat sau amărui
Cetate mi-am zidit, iar
poarta
N-am mai deschis-o
nimănui.
Acum mă uit către
fereastră
Şi vreau lumină să
primesc,
Iar zidurile ferecate
Încep pe rând să le
zdrobesc.
30.Respir din nou
Autor:
Liliana Paşcanu
Mă pierd, mă risipesc
tăcută.
Nisipul mi-e de vânt
luat.
Mă uit cum timpul îmi
răstoarnă
Credinţele ce m-au creat.
Mă caut în genunchi, în
lacrimi,
Şi fir cu fir m-adun din
nou
Din grote reci,
întunecate
Şi din al soarelui halou.
Fac lut din nou, de
întrupare,
Dar forma mi-e doar chip
frumos.
Ceva lipseşte din păpuşa
Ce-am recules-o de pe
jos.
Un înger blând de sus
trimite
Lumină albă peste ea,
Iar când veşmântul o
cuprinde
Pe cer se-aprinde-o nouă
stea.
Privesc lucrarea şi
minunea
Şi văd prin ochi de lut
aprins.
Simt cum încet primesc în
mine
Fluxul divin... vârtej
încins.
Iar când pocalul plin
ajunge
Aud o şoaptă din văzduh:
„Nu te opri... Te rog,
respiră!...
Acum eşti OM nu mai eşti
duh!
Te-ai vrut aici printre
nisipuri,
Iar eu SĂ FII te-am
ajutat.
Ţi-am pus în cuget
nemurirea
De care-atunci te-ai
lepădat.
În inimă ţi-am scris
cuvinte,
Iar focul lor te va
trezi!
Le vei simţi vibrând în
tine,
Când în Iubire vei trăi!”
31.Lumina Ta
Autor:
Liliana Paşcanu
Te-ntâmpin iar, Copile,
cu uimire
Simţind iubirea-n care Tu
te naşti -
O lume-ntreagă Te
aşteaptă-n inimi
Să le-aminteşti că n-ai
murit de Paşti.
Primesc şi eu,
privindu-Te în iesle,
Smerenia pierdută în
cuvânt.
Renasc şi eu acum, cu
tine-odată!
Prezenţa Ta mă-nvie din mormânt!
De mii de ani Te
răstignesc pe cruce,
Dar Tu mă ierţi - acum la fel ca ieri.
Când neputinţa mi-a fost
grea povară
Tu mi-ai trimis din
ceruri mângâieri.
Şi ai oprit chiar timpul
pentru mine
Ca să-mi reaminteşti că
Tu exişti.
Din steaua ce-mi arată
iar minunea
Culeg un zâmbet pentru
ochii trişti.
Copile drag, Hristos fără
de moarte,
Te întrupezi în raze de
iubire!
Oare încape-n inimile
noastre
Lumina Ta şi-atâta
fericire?
32.Un rol secundar
Autor:
Liliana Paşcanu
Mi-am învăţat atât de
bine rolul
Încât mă uit pe mine
uneori.
Zâmbesc, deşi tot
sufletul îmi plânge.
Aştept, deşi el îmi
şopteşte: ...zbori!...
Am construit o aparenţă
care
În sânge rădăcinile şi-a
prins.
În carnavalul vieţii mele
Masca
Îşi joacă rolul care m-a
cuprins.
Ştiu replici mari, ce îţi
trezesc pe faţă
Aplauze şi strigăte-n
urale,
Dar mă trezesc că-n
filmul vieţii mele
Doar alţii-mi joacă
rolurile principale.
33.De iluzii vreau să mă dezleg
Autor:
Liliana Paşcanu
În jurul meu lumina iar
vibrează
Şi iar primesc cuvântul
de la Tine.
E-al Tău răspuns? Sau îmi
aştept, de fapt,
Răspunsuri născocite
chiar de mine?
Oare-mi culeg chiar
propriile vorbe
Ce mi le-am pregătit
pentru Acum
Din vremea când ştiam că
doar acestea
Vor ridica perdeaua mea
de fum?
Oare ştiam că nimeni
nu-mi va spune
Spre ce prăpăstii mă voi
îndrepta
Şi mi-am trimis din
timpuri neştiute
Tot ce descopăr azi în
preajma mea?
Oricum ar fi, în mine e
puterea,
Dar numai Tu m-ajuţi să
mi-o-nţeleg.
Şi-mi amintesc treptat,
prin noi cuvinte,
Că de iluzii vreau să mă
dezleg.
34.Vise albe de crin
Autor:
Liliana Paşcanu
Se aşterne iarna peste
clipa asta,
Ninsoarea coboară frumos,
liniştit,
Din ceruri adie cântări
de colinde,
Prin gene o lacrimă iar
mi-a-nflorit.
E stropul de rouă din
albe petale
Ce-l scutur din trupul de
floare de crin,
În el văd oglinda ce-mi
ştie parfumul
Frumoaselor cupe. Privesc
şi suspin.
E iarnă şi-ngheaţă pe
pleoape un fulg
Născut din albastre,
tăcute stamine.
Şi-mi ninge polenul în
albul decor
Ca norii ce plâng în
acorduri cu mine.
În glastră, la geam, îmi
ascult melodia
Din iarna ce-mi intră
prin frunze în piept
Şi-atinge tărâmul din
ultima floare
Pe care, demult,
să-nfloreasc-o aştept.
Tabloul pustiu, pictat
peste parcuri,
Mă cheamă să calc prin
omăt neatins.
Aş sparge fereastra şi
mi-aş face aripi
Să m-arunc în gerul care
m-a cuprins.
Visele de iarnă ard în
sobe calde
Ridicând spre ceruri
fuioare de fum.
Doar visele mele,
evadate-n crivăţ,
Cad - petale albe,
îngheţate-n drum.
35.Zidită în cuvânt
Autor:
Liliana Paşcanu
Am primit din ceruri
versul ca ursită,
Şi-l zidesc în mine,
şi-mi ridic castel
Pe-o colină mândră, de-ape-nconjurată,
Turn de apărare fără pod
spre el.
Poarta n-are lacăt , nu-i
bătută-n cuie,
Singura fereastră este
spre apus,
Scara în spirală duce
spre odaia
Unde zace-n lanţuri
sufletul supus.
N-am străjeri la uşă în
armuri de luptă,
Nu am la fereastră gratii
de oţel.
Lanţul ce mi-l ţine este
doar cuvântul
Scris de ursitoare numai
pentru el.
N-are cum să urce-n
stelele în care
Timpul se dilată spre-a
te întâlni.
Nu-ndrăzneşte pasul
dincolo de clipă,
Doar aici e spaţiul în
care va fi.
Sunt prezentă-n versul
care îţi vorbeşte
În această clipă. Mâine
nu vom şti
Dacă zidu-n care eu sunt
prizonieră
Tot aici, ca astăzi, îl
vei mai găsi.
36.Prizoniera mea, tristeţea
Autor:
Liliana Paşcanu
Azi m-am rugat la ceruri
să m-ajute
Să scot din mine toată
frumuseţea
Pierdutelor cuvinte din
adâncuri
În care prizonieră mi-e
tristeţea.
Să fac din ele foc,
vâlvoi să ardă,
Să mistuie suspine
neoprite,
Iar prin destinul
pârjolit în slove
Să uit de ursitoare
despletite.
Să fac potop din ele,
să-mi cuprindă,
Cu fiecare val, sărate
lacrimi,
Să îmi scufunde
timpurile-n care
Îmi înfloreau în suflet
numai patimi.
Să le îngrop în ţarina
pustie,
Definitiv deşert să
le-nconjoare,
Să nu mai ispitească nici
un suflet
Spre adâncimea lor
amăgitoare.
Iar, la final, ceva de va
rămâne
Nerisipit, îmi voi
trimite vântul
Să spulbere din colţuri
prăfuite
Nălucile ce mi-au păzit
mormântul.
Şi, astfel, voi pătrunde
prima oară
În carcera cea rece şi
tăcută
Zâmbind timid la primele
cuvinte
Ce-mi vor şopti iubirea
renăscută.
37.Azi mă detaşez
Autor:
Liliana Paşcanu
Am oftat destul.
Ajunge! Nu mai vreau tristeţi
să ştiu,
Vreau să trec peste trecutul care încă mă mai doare.
Nu mai vreau o
prizonieră-a amintirilor să fiu,
Vreau să fac din
clipa asta un prilej de încântare.
Azi mă detaşez de
vorbe, de imagini şi de vise,
De aripile cu care nu mai pot acum să zbor.
Voi uita acele gânduri care înca nu sunt scrise
Şi-am să văd dacă
de mâine îmi va fi mult mai uşor.
38.Îmi iert...
Autor:
Liliana Paşcanu
Îmi iert acum tot ce nu mi-am iertat,
Tot ce trecutul încă-mi aminteşte,
Tot ce orgoliul m-a-nvăţat să fac
Pe vremea când credeam în el orbeşte.
Îmi iert toţi paşii care m-au purtat
În întuneric şi-n nefericire.
Îmi iert tăcerea-n care-am suferit,
Din care mi-am făcut mereu zidire.
Îmi iert cuvintele care-au durut
Şi lacrimile toate din privire.
Din cele câte le-am trăit în trup
Îmi iert acum tot ce n-a fost iubire.
Îmi iert povara încărcată azi
Cu toate ne’mplinitele
dorinţe,
Îmi iert alegerile care mi-au vorbit
Despre atât de multe neputinţe.
Îmi iert tot timpul plin de aşteptări,
Când nu ştiam de Clipa de Acum,
Când nu ştiam că doar Prezentul este
Momentul ce-l trăiam, de fapt, pe drum.
Îmi iert şi gratiile dincolo de care
M-am avântat şi-am prins curaj să zbor
Printr-o fereastră, astăzi larg deschisă,
După ce-am
spart, iubind, al ei zăvor.
Mă iert aşa cum pot, doar
prin Cuvânt,
Iar Sfâtul Duh cu Harul
Său m-alină!
Salvarea însă vine prin Iubire!
Ea mă înalţă astăzi în
Lumină !
39.De vorbă cu Oglinda
Autor:
Liliana Paşcanu
Astăzi,
dis-de-dimineaţă, m-am trezit cu o-ntrebare:
Cine sunt, care
mi-e umbra, ce făpturi mă definesc?
Cine ştie să-mi răspundă? O oglindă poate oare?
Sper că ea va şti să-mi spună. Azi cu ea am să vorbesc.
Am privit-o de
departe şi puţin
ne’ncrezătoare.
Şi-am văzut doi
ochi albaştri ce păreau a mă iubi.
“Hai, citeşte-n ei – se-aude – care-i adevărul oare?
Numai tu îţi vei răspunde dacă sinceră vei fi.”
Şi, privind în ei, atentă, am văzut o transformare:
Trup de şarpe stând la pândă, pregătind al meu venin,
Clopoţei ce spun
minciuna, farmec fără de scăpare,
Să mă ţină-n loc
vrăjită şi prin ei să mă înclin.
Muşcătura mă transformă şi-altă umbră mă cuprinde.
Ochi adânci,
frumoşi şi ageri de jaguar mă încolţesc.
Vânătoarea de
iluzii în privire mi se-aprinde
Şi-mi dezvăluie
felina-n care-acum sălăşluiesc.
Dar oglinda nu mă
lasă în această întrupare.
Genele-mi
vibrează iute, ca aripile în zbor,
O minusculă
făptură vrea din mine sus să zboare…
Vis de colibri
mă-nalţă tot mai sus… tot mai uşor…
Oare ce oglindă-i asta? Sigur nu e fermecată?
Oare-mi spune
adevărul? Să o cred sau să o
sparg?
Ce-mi arată ea o
clipă? Sunt în ceruri înălţată?
Ce aripi îmi duc privirea către zborul mult mai larg?
Sunt eu vultur?
Hei, oglindă, cine-n locul meu priveşte?
Mult prea sus mă
duci cu gândul! Lasă-mă să fiu acum
Floarea albă,
parfumată, ce în inimi înfloreşte,
Ce încântă, din grădină, ochii celor de pe drum.
Vreau ca
albele-mi petale în aripi să strălucească,
Iar parfumul meu
de floare să se-nalţe către cer.
Vreau să fiu
Iubirea care tuturor să le-amintească
De Lumina lor din
suflet, nu de trupul efemer.
40.Buna Vestire
Autor:
Liliana Paşcanu
Sunt Floare de
Crin înflorit pe-nserat.
Spre Soare-mi
ridic parfumate petale!
Le-nalţ către
Ceruri, aripi să-mi desfac,
Din noapte să
zbor spre Luminile Sale.
EL ştie ce vreau şi-mi trimite în jur
Iubirea din alte
aripi luminoase.
Prin îngerii Săi îmi trezeşte acum
Speranţe în albe petale frumoase.
Prin florile mele
de Crin înflorit
Polenul Iubirii
din rouă răsare.
Comoară de Bună
Vestire-am primit
Şi-o-mprăştii grăbită din floare în floare!
Şi zbor fericită, zâmbind tuturor!
În inima mea a
sosit primăvara!
Zăpezile albe de
ieri se topesc,
Culori din Iubire
se-aprind până seara!
Am soare în suflet! Am dor necuprins!
Şi, iată, Lumina
se face aripă!
Vestesc tuturor
că bobocii de crin
Nesfârşit înfloresc, Iubirii risipă!
41.Caut Lumina
Autor:
Liliana Paşcanu
Caut Lumina printre stele, când noaptea rece mă-nconjoară,
Caut căldura-aceea blândă din ochi de soare-n asfinţit,
În sufletul ce-mi iese-n cale, mereu, în fiecare seară,
Când, prin cuvântul meu, mă vede doar crin frumos şi înflorit.
Caut Lumina în răspunsul ce se întoarce către mine,
În zâmbet drag de-ntâmpinare, în gânduri ce rostesc frumos,
O caut în ecoul care, din
depărtări, în valuri vine,
În drumul său pe care curge curat, senin şi luminos.
O caut şi adânc, în mine, şi-aprind adesea lumânarea
Când simt că noaptea-mi ţine calea, iar paşii mei se pierd în ea.
Mă ustură în suflet focul ce-mi
aminteşte iar cărarea
Şi îmi întoarce spre Lumină petalele din
floarea mea.
Din ea primesc licoare sfântă ce mă înalţă către soare
Şi-n ochii parfumaţi, albaştri,
boboci de crin îmi înfloresc.
Ei spun povestea mai departe, mi-o cântă floare după floare:
Grădinii îi devin Lumină! Prin raze
albe o vestesc!
42.Sunt Eu în mii de cioburi
Autor:
Liliana Paşcanu
„Ceea ce azi contează
cu-adevărat, ştiu bine,
Nu sunt acele lucruri ce viaţa mi
le-aduce,
Ci sunt acelea care din mine
primesc viaţă.”
Acesta
mi-e stindardul ce pasul mi-l conduce.
Din
toate câte-n cale mă-ntâmpină mereu
Primesc
învăţătura şi mi-o asum cuminte.
Dar
cele ce-mi dau aripi şi paşii mi-i înalţă
Sunt
urmele prin care eu am călcat, fierbinte.
Prin
focul meu lăuntric am ars ţărâna veche
Şi-am
pus scânteie nouă la nouă lumânare.
Eu am
ales schimbarea, eu mi-am dorit Lumina!
Din
Mine mi-am dat viaţă-n această întrupare!
Privesc
atentă paşii prin picurii de ceară:
Pulsează
toţi odată, prezenţa lor se vede!
Sunt
Eu în mii de urme, păpuşă fragmentată,
Rămasă-n
fiecare mai mult decât aş crede.
Azi
mă adun din cioburi şi mă iubesc în toate
Căci
le-am creat să-mi fie oglindă în Prezent.
Din
Mine le-am dat viaţă şi-acum le chem în mine,
Întregul să-mi
devină, prin ele, conştient.
43.Nimic nu mai doare...
Autor:
Liliana Paşcanu
Singurătăţile mele dor cumplit doar dacă le resping.
N-o să mă mai opun îmbrăţişării.
Iată, sunt a lor.
Sunt eu în ele, sunt ele în mine.
în palmele mele căuş se strâng secundele lor.
Paşii mei adună în ei liniştea timpului.
Ochii mei primesc în albastrul lor şoaptele cerului.
Sunt eu în toate cum toate-s în mine.
Ce aripi calde mă cuprind!
Nimic nu mai doare…
Nimic…
44.Trezeşte-mă,
Doamne!
Autor:
Liliana Paşcanu
Atâtea lacrimi, Doamne! Pentru ce? Şi până când? Opreşte-le acum!
În locul lor vreau zâmbetul de floare, parfum de crin să-mi dăruiesc pe drum,
Petale albe de lumină sfântă să îmi deschizi în ochii mei frumoşi,
Oglindă vie să-Ţi devin în lume, să-mi uit în urmă paşii dureroşi.
Atâta dor de Tine-am adunat! Te-am căutat în fiecare om!
În fiecare frunză zgribulită, în rădăcina fiecărui pom,
În fiecare cuib ascuns de lume, în ape-adânci, în peşteri, în pământ!
Numai în mine n-am ştiut să caut, deşi-mi erai, în inimă, Cuvânt.
Chiar şi acum, când ştiu că-mi eşti aici, nu mi-e de-ajuns! Căci nu vreau doar să ştiu!
În trupul meu trezeşte-mă şi-arată-mi cum să îţi simt prezenţa, cum să fiu!
Prin Tine vreau să uit de suferinţa din lumea-n care Tu m-ai întrupat
Ca să trăiesc Sublima Ta Iubire cum, niciodată, încă, n-am visat.
45.Răstignirea şi învierea
Autor:
Liliana Paşcanu
Ieri
am fugit rănită şi m-am ascuns în mine
Şi-am
plâns acolo toată însingurarea mea.
Mi-am
ridicat privirea în ceruri, către Tine,
Iar
mâna-n rugăciune iertare îţi cerea.
M-am
reîntors la Tine cu inima în lacrimi
Ca un
copil pe care străinii l-au certat.
În
braţe ia-mă, Tată, goleşte-mă de patimi,
Salvează-mă
de clipa în care Te-am uitat.
Prin
Fiul Tău trimite-mi din ceruri izbăvirea
Chiar
dacă ştii că-n mine mereu L-am răstignit.
Sunt
Crucea Lui, Părinte, iar El îmi e Iubirea
Pe
care iar o caut cu sufletul smerit.
Cununa
Lui, pe frunte, din spini îmi sângerează,
Iar
biciul şi în mine loveşte nemilos.
Îndură-Te,
Tu, Doamne, nu-L vezi cum lăcrimează?
E
prea amar paharul... e mult prea dureros...
Am
aruncat în mine cu-o piatră vinovată,
M-am
ţintuit pe cruce şi-acolo am murit.
Îmi
ung acuma trupul în smirnă parfumată
Şi-l
las trei zile-n grotă, de-un ţol acoperit.
Când
Fiul Tău, în ceruri, va fi luat de Tine
Voi
răsturna capacul din cripta-n care stau.
Voi
tămâia în juru-mi cu fumul din răşine
Şi-n
trup, nouă Lumină, din Tine o să-mi iau!
46.Mireasa Cerului
Autor:
Liliana Paşcanu
Aş
vrea să fiu Floarea de Crin care cântă
În zorii
de ziuă, spre Soare dansând,
Să-mi
fac din petale o rochie sfântă
De
albă de mireasă, aievea visând.
Aş
vrea să-I fiu albă, plăcută mireasmă,
Altarul
să-mi plângă de dor răscolit,
Prin
genele-albastre din catapeteasmă
Să-L
văd cum m-aşteaptă Acela dorit.
Aş
vrea să fiu Floarea de Crin care ştie
Că
toată durerea în veci s-a sfârşit,
Că
trupul Luminii de-acum o să-mi fie
Alături
de sufletul meu înflorit.
Aş
vrea să-I fiu pas peste albe covoare,
Gustând
din corolă parfumul de mir,
Curată
minune să-I fiu la picioare,
Boboci
nesfârşiţi de Iubire pe-un fir.
Aş
vrea să-I fiu Floare de Crin la icoana
La
care mă-nchin dimineaţa, în zori.
Nectarul
din mine să-I fie pomana
La
nunta-I finală cu albele-mi flori.
Pe
frunte aş vrea o cunună de stele,
Şi-n
poală de rochie a Lunii sclipiri
În
piept numai raze de Soare, fidele,
Să-mi
fie eternele mele zidiri.
Aş
vrea să fiu Floarea de Crin adorată
De
Cel către care, smerită, păşesc,
Să-mi
ierte polenul acela de fată
Pierdut
printre genele care-L privesc.
Să-mi
şteargă trecutul ce încă mă doare,
Nuntirea
să-mi fie curatul Hotar,
Senină,
deplină şi caldă uitare
Să-mi
fie, prin voal de mireasă, un Dar.
47.Mi-e somn de veşnicie
Autor:
Liliana Paşcanu
Mi-e somn, atât de somn de veşnicie! Mi-aş adormi trecutul în prezent,
Să nu-l mai simt în minte şi în suflet, să nu-mi mai fie-n lacrimi argument.
Mi-aş adormi pe-o margine de lume toţi paşii-n care-am presărat tăceri,
Abandonând în trupul care doarme regretele-adunate până ieri.
Aş adormi sub baldachin de stele, m-aş înveli cu galaxii fierbinţi,
Iar luna albă m-ar veghea şi-acolo, prin visele frumoase şi cuminţi.
În somnul meu aş vrea să fiu purtată pe-aripi de îngeri către Dumnezeu
Ca să-mi primesc cereasca mângâiere în infinitul sufletului meu.
Aş vrea să dorm în mijlocul Luminii, de întuneric să mă odihnesc,
Doar muzica divină să-mi îngâne plutirile prin Edenul ceresc,
Prezenţa Lui să-mi fie nesfârşirea, să uit nisipul care sunt acum,
Să uit clepsidra-n care stau blocată, să fiu la capătul acestui drum.
48.Arată-mi, Doamne!...
Autor:
Liliana Paşcanu
Ajută-mă, Doamne, să trec peste toate,
Ajută-mă azi, că de ieri am trecut,
Ajută-mă mâine să uit greutatea
Ce încă-mi apasă pe sufletul mut.
Oftez prea adânc şi prea tare mă doare!
Ajută-mă, Doamne! Vreau iar să zâmbesc!
Învaţă-mă paşii ce ies din furtună
Şi spune-mi întruna c-am să reuşesc!
Arată-mi că nu m-ai uitat înecată
În valuri de lacrimi ce vin ne’ncetat,
Arată-mi că timpul suspinelor mele
Curând îl voi şti doar trecut depărtat.
Ridică-mă-n braţe şi strânge-mă bine
Să simt că mă ţii lângă inima Ta,
Să nu mă mai tem de cărarea aceasta,
Să nu mă mai tem că, din nou, voi cădea.
Arată-mi un semn să îmi fie dovada
Că zorii de zi în curând se ivesc!
Mă simt rătăcită şi singură, Doamne!
Arată-mi, coşmarul, cum să mi-l sfârşesc!
49.Când eşti departe, Doamne....
Autor:
Liliana Paşcanu
Când
eşti departe toate se schimbă în iluzii
Şi nu
mai ştiu pe unde să ies din labirint.
Oglinzile
mi-arată aceleaşi vechi confuzii.
Pe
unde eşti, Tu, Doamne? Întoarce-te-n Corint!
Te
caut printre vetre stricate şi uitate,
De
corinteni lăsate, pierdute printre stânci.
Găsesc
fără izvoare fântânile... secate...
De
soare doar privite-n pereţii lor adânci.
Când
eşti departe toate mă înconjoară rece
Şi nu
mai ştiu pe unde găsesc al Tău Cuvânt.
Deşertul
mă cuprinde, iar oaza o să sece,
Pe
unde eşti, Tu, Doamne? Hai, vino pe pământ!
Te
caut printre rânduri aflate-ntr-o scrisoare
De
Sfântul Pavel prinsă în Sfântul Pergament.
Din
templul Afroditei, cea mai frumoasă floare,
Un
alt răspuns mi-aduce uitarea în prezent.
Când
eşti departe toate m-aruncă în fântână
Şi mă
înec în lacrimi ce nu se mai opresc.
Întoarce-Te
în mine! Zeiţa mi-e stăpână!
Alung-o,
Doamne! Vino! Pe Tine Te iubesc!
50.Dor de
crizanteme
Autor:
Liliana Paşcanu
Mi-ai adus aminte, toamnă minunată, de petale albe la icoane puse,
De parfum de rouă plânsă dimineaţa, de priviri de floare pe-nserat apuse.
Braţelor sfioase le-a fost dor de ele, dor de crizanteme mândre în grădină,
Dor de-nţelepciunea timpului în care mi-ascundeam în mine dorul de lumină.
Mi-ai adus aminte de-un trecut în care nu ştiam că-s vie şi că-n mine-s vise,
Nu-mi ştiam povestea vieţii pregatită, nici de-acele drumuri mie interzise.
M-ai dus în trecutul unde resemnarea îmi era cu lacrimi în destin înscrisă,
Unde n-aveam doruri şi nici îndrăzneala de-a-aştepta din stele dragostea promisă.
Mi-ai adus aminte că mi-am pus speranţa pentru fericire printre crizanteme,
Căci pe-atunci doar ele îmi stăteau alături şi-mi şopteau cuvinte pentru noi poeme.
Ele-au spart oglinda-aceea-n care noaptea mă găsea, spre ceruri, cerând îndurare
Şi au pus în mine o oglindă nouă să mă văd senină, albă, mândră floare.
Ele-au scos din mine toamna şi durerea şi-au sădit în suflet muguri de iubire,
Mi-au deschis petale fine de speranţe şi-au făcut din ele prima amintire.
Vise parfumate mi-au trimis în valuri, dăruindu-mi prima albă aripioară
Şi de-atunci ştiu bine cât de dor le este
florilor de toamnă după primăvară.
51.Iubirea, de suflet Creator
Autor:
Liliana Paşcanu
Când
am venit pe lume am fost doar o lumină
Uimită
de ulciorul în care mă-ntrupam.
În
ochi aveam privire albastră şi senină
Ca
Cerul meu din care în mine coboram.
Aveam
o întrebare în trupul meu de fată
La
care, într-o viaţă, urma să îmi răspund.
Copil
am fost o clipă şi-apoi adult de-odată
Şi în
uitarea nopţii am adormit profund.
M-am
lepădat de aripi în fragedă pruncie
Când
lumea asta strâmbă în fier m-a îmbrăcat.
Am
renunţat la vise, poveştile o mie
Mi-au
devenit iluzii şi le-am abandonat.
Credeam
că fericirea în aur e-mbrăcată.
Aşa-mi
spuneau cu toţii, aşa am învăţat.
Am
căutat s-o aflu, dar calea-i minunată
S-a rătăcit
de mine şi-n hău m-am afundat.
Acum,
în depărtare, luceşte o scânteie,
Un
far care-mi arată ieşirea din ocean.
Ea
luminează astăzi copilul din femeie
Şi-ncearcă
să-l salveze de dor şi de alean.
Lumina-aceea
caldă îi spune iar povestea,
De
visele pierdute îi aminteşte iar.
Din
ape îl salveazăşi îi aduce vestea
Că
aripi noi, frumoase, din suflet îi răsar.
Le
simt cum cresc în mine şi-un strop de fericire
Îmi
picură o clipă în inima din piept.
Din
ea îmi iau puterea să ies din amăgire,
Să
zbor din nou spre ceruri, ’napoi către Cel Drept.
Acum
din nou răsună pierduta întrebare,
Dar
ştiu deja răspunsul, în el mă înfăşor.
Toţi
paşii mei din urmă m-au dus spre-a lui cărare:
Iubirea
mi-e Lumina - de suflet Creator !
52.Eva,
Femeia
Autor:
Liliana Paşcanu
Păcat ancestral şi icoană-n perete.
Privesc lumea asta şi-n ea mă cufund.
O nasc din durere, o legăn în braţe,
O mint sau i-arăt adevărul profund.
Cu mine începe misterul trăirii
şi-n mine se pierde tărâmul de basm,
Deschid cu privirea cărări de iubire
şi-apoi mă închid într-un glob de marasm.
Blestem şi descântec din mine se-nalţă
şi-n şoaptele mele pun leac sau venin,
Urgiile lumii le-nfrunt ca o stâncă
şi-apoi mă deschid ca o floare de crin.
Sunt albă scânteie aprinsă în noapte
Ce-arată ieşirea din strâmt labirint
Sau uşa-ncuiată ce-ascunde hotarul
Eternelor vise-n luciri de argint.
Am chip angelin şi chemare suavă,
Dar jocul durerii mă duce-n infern,
Demonice gânduri se luptă în mine
şi-acolo le-nving cu instinctul matern.
Îţi sunt destinată să-ţi fiu jumătate,
Cum ţie ţi-e scris jumătate să-mi fii,
Războiul puterii prea multe milenii
Ne-a-mpins spre iluzia pe care o ştii.
Am fost în trecut doar o Evă frumoasă,
Menită să-i fiu lui Adam ca un dar,
Apoi am urcat în icoană, Fecioară,
S-aduc din Lumină Cerescul Lui Har.
Acum sunt Femeia cu toate în mine,
E tot universul în mine clădit,
Dar numai alături de tine, Bărbatul,
Mă simt doar IUBIRE în trup înflorit.
53.Promisiunea
Autor:
Liliana Paşcanu
Dumnezeu
întâi de toate a creat Femeia!
şi i-a promis solemn că îi va da
Dupa dorinţa ei - Bărbat-minune!
Dar… n-a ştiut că nu-l putea crea!
Când a-nţeles ce-aşteaptă să-i ofere
şi, disperat de neputinţa Sa,
I-a spus Femeii că-i va fi sortitul
în orice colţ unde-l va căuta.
şi i-a facut apoi rotund Pământul,
Lipsit de colţuri, simplu şi curat,
Crezând c-aşa, fără alternative,
Cadoul necreat va fi uitat.
Dar Forţele Divine din Femeie
I-au amintit că stă-n puterea ei
Să-şi manifeste forţa creatoare
Pornind forţa imaginatiei.
ştia deja că unic i-e Bărbatul
şi că-ntr-un unic colţ îl va găsi:
Un colţ discret, de care Creatorul
A şi uitat – în colţul inimii!!!
54.Pentru
Ea
Autor:
Liliana Paşcanu
Pentru Ea Dumnezeu a făcut universul!
Pentru Ea pe Adam L-a creat pe pământ!
Rostul lumii prin Ea se-mplineşte de veacuri,
Căci în Ea-l întrupează pe Om din Cuvânt.
Numai Ei i-a fost dată chemarea-n ispită,
Iar hotarul impus prima Ea l-a trecut.
Numai Ea l-a convins pe Bărbat să-ndrăznească
Să cunoască Lumina din Necunoscut.
Pentru Ea s-au deschis aripi albe, de înger
şi-Adevărul întreg prima Ea l-a ştiut,
Doar prin Ea a-nceput zborul lumii spre ceruri
şi-al iubirii ecou tot prin Ea a-nceput.
55.Perechea lui, Eva. Femeia
Autor:
Liliana Paşcanu
Demult, demult, la început de lume,
Când Dumnezeu pe Om l-a desenat,
I-a dat din toate numai cele bune
Şi-apoi într-un
Bărbat l-a întrupat.
Dar, din Singurătatea Lui Totală,
A resimţit singurătatea
lui.
Şi-a început
desen pe-o altă coală
Să-i faca o pereche Omului.
Din truda Lui nu reuşea, se pare,
Să creioneze un alt chip perfect
Şi, dintr-o coastă-aleasă la-ntâmplare
Din primul Om, a scris un alt proiect.
Creaţia Divină,
minunată,
I-a fost de-atunci Bărbatului mereu
Pereche sfântă, veşnic căutată,
Final de drum ’nainte de-a fi Zeu.
I-a fost
chemare dulce şi-mplinire,
I-a fost
durere-n piept când i-a lipsit,
I-a fost
cărare spre desăvârşire
Şi doar prin ea Lumina şi-a primit.
Au fost meniţi de Dumnezeu să
fie
Doar împreună Unul neştirbit,
Prin ea, Femeia, el, Bărbatul, ştie
Că e întreg, iubit şi fericit!
56.De ce Eva?
Autor:
Liliana Paşcanu
De ce-a fost nevoie să o ispitească pe Eva, frumoasa, un şarpe viclean?
De ce i-a-ntins mărul spunându-i să muşte? De planul acesta ştia doar Satan?
De ce l-a lăsat Dumnezeu în Grădina în care doar sfinţi si doar îngeri erau?
De ce nu i-au spus dinainte Femeii că măru-i destinul ce i-l pregăteau?
De ce nu i-au spus că urma să plătească această ispită cu lacrimi fierbinţi?
De ce au lăsat-o să creadă milenii că ea a greşit răspunzând la dorinţi?
De ce tocmai ei i-a fost dat să primească acel dar divin prin păcat omenesc?
De ce tocmai ea trebuia să-l convingă pe-Adam de comoara din mărul ceresc?
De ce-a alungat-o apoi fără milă când ea, inocentă, destin şi-a-mplinit?
De ce-a blestemat-o să simtă durerea prin pruncii ce-n trupu-i tot El i-a zidit?
De ce chiar şi-Adam a lovit-o adesea, pe ea răzbunându-şi plecarea din rai?
De ce–ntotdeauna, de-atunci până astăzi, de ea s-a ţinut agăţat ca un scai?
De ce numai ea a putut să-nţeleagă că totul a fost dinainte menit?
De ce a putut numai ea să-şi accepte povara cu care în lume-a venit?
De ce-a trebuit, mai presus decât toate, să-i ierte pe-acei ce-au rănit-o mereu?
De ce, chiar şi azi, dupa-atâta durere, ea-şi iarta Bărbatul şi pe Dumnezeu?
De ce ochii ei, minunat de albaştri, se-aprind de scântei când în ea se-oglindesc
Şi Omul şi Zeul ce-i sunt şi Pereche, şi Tată, şi Spirit, şi Trup pământesc?
De ce-n pieptul ei amândoi îşi au locul şi-a ei fericire e-n braţele lor?
De ce, Eva dragă? „- De ce? Sunt Femeie! Ei sunt Început şi Sfârşit. Eu sunt Zbor!”
57.Unul lângă altul
Autor:
Liliana Paşcanu
Caut în oglindă timpul
care trece...
Din albastre raze ochii
mă privesc
Şi mă-ntreb, retoric,
oare unde-s anii
Ce-au aprins lumina-n
care azi trăiesc?
Am venit în lume în trup
de femeie
Şi-am primit în taină
privilegiul sfânt
De-a fi jumătatea care
întregeşte
Omul fără-o coastă pe
acest pământ.
Sufletele noastre au primit
ispita
Şi-am muşcat din mărul ce
ne-a osândit,
Însă împreună ne-am
purtat în spate
Crucea şi destinul care ne-a
unit.
I-am fost mângâiere dulce
peste rană,
Dar şi-ncrâncenare
plină de venin,
A gustat din mine miere
şi dulceaţă
Dar şi picătura amară de
pelin.
M-am născut Femeie şi-am
făcut lucrarea
Pentru care-n lume Domnul
m-a zidit,
Eu sunt focul Gheenei,
dar tot eu şi Raiul
Pe pământul unde El ne-a
izgonit.
Eu sunt decăderea, dar şi
înălţarea
Şi am fost trimisă rost
să împlinesc,
Să duc în ispită Omul
fără-o coastă
Şi apoi spre ceruri
veşnic să-l slăvesc.
Unul lângă altul am ştiut
Grădina,
Unul lângă altul am fost
în păcat,
Unul lângă altul am trăit
iubirea,
Unul lângă altul astăzi
ne-am salvat!
58.Al
Evei destin
Autor: Liliana Paşcanu
Te rog,
spune-mi, Tată din Ceruri, ce taine ai vrut să dezlegi
Prin
mine-ntrupat, ca femeie? Ce oare ai vrut să-nţelegi?
Prin
sufletul meu, o scânteie, de ce-ai mai venit pe pământ?
Ce vrei să
trăiesc pentru Tine, ce vrei să rostesc prin Cuvânt?
Venit-ai
aici o secundă să simţi şi prin mine cum eşti?
Să vezi şi
prin ochii mei lumea în care de sus Te-oglindeşti?
Să scrii
poezii de iubire? Să arzi de dorinţă şi dor?
Să-ţi vezi
şi lumina şi umbra când stau în genunchi sau când zbor?
Mi-ai dat
aripi albe din stele, mi-ai pus cerul tot în priviri,
Hotarele
inimii mele îţi sunt ale Tale zidiri,
Prin
zâmbetul meu de fecioară deschis-ai cărare de Om,
Prin buzele
mele muşcat-ai din fructul acela din Pom.
Te rog,
dragă Tată, răspunde-mi din Cerul Tău mare şi sfânt:
Prin
mine-ntrupat, ca femeie, ce-ai vrut să-mplineşti pe pământ?
-“Al
Evei destin, şi prin tine, venit-am aici să-l trăiesc
Să-i
spun lui Adam, înc-o data, că n-am încetat să-l iubesc!”
59.Iubirea
Autor:
Liliana Paşcanu
Iubirea e lumina ce se-aprinde
în grota nepătrunsă, neştiută,
E steagul alb ce flutură în soare
Când s-a-nălţat pe-a inimii redută.
E aripa uşoară ce te poartă
Deasupra zidurilor închisorii,
Ea te transformă dintr-un mărăcine,
Printr-o magie, în parfumul florii.
Iubirea n-are teamă, nici regrete,
Ea doar se lasă-n taină să pătrundă
în ascunzişuri negre şi-ngheţate
Din inima bolnavă, muribundă.
Singurătăţi, blazări şi întuneric,
Frustrări, dureri, suspin şi resemnare?
Alchimizează totul cu un zâmbet,
O mângâiere şi o-mbrăţişare.
Iubirea sparge poarta ferecată
şi rupe lanţuri grele, oţelite,
Ea netezeşte-a sufletului cale
şi-i pune aripi albe, strălucite,
Ea risipeşte semnele furtunii
şi lasă-n loc tăcerea din cuvinte,
Chemările şi dorul din privire
şi dragostea-n eterne jurăminte.
Iubirea e de toate iertătoare
şi crede totul, fără îndoială,
Ea e tandreţea simplă şi cuminte,
Dar e şi gestul plin de îndrăzneală.
O simţi în tine de-o eternitate
Când nu mai ai hotare interzise,
Căci numai ea-mpleteşte printre stele
Nenumărate şi frumoase vise.
60.Inima Femeii
Autor:
Liliana Paşcanu
Acel tărâm din inima Femeii
Este o lume plină de mister,
Acolo simţi că totu-i o poveste,
Un vis frumos, de noapte, efemer,
îţi trebuie curaj să îi treci pragul
şi să înfrunţi primejdii fără chip:
A ei chemare, cântec de sirenă,
Miraj în mişcătorul ei nisip.
Acolo sunt poteci amăgitoare,
Ce duc adânc, spre grote-închisori,
Acolo e infernul către care
Vei fi-ndrumat de Ea să te cobori.
întâi acolo-ţi vei cunoaşte frica
şi tot acolo s-o înfrunţi vei şti.
Doar mistuit deplin de focul Ghenei
Purificat de-asupra vei ieşi.
Te vei trezi apoi într-o Grădină,
Un colţ de rai, de soare mângâiat
şi vei uita de chinurile toate
De-atâta frumuseţe fermecat!
şi-ai să-ţi doreşti acolo să-ţi rămână
O veşnicie sufletul uimit!
Convins fiind că vraja e eternă
Te vei simţi o clipă fericit!
Dar inima Femeii e tărâmul
în care nimeni n-are rădăcini!
Este suav parfum în înserare,
Descântec alb al florilor de crini!
Hotarul ei te-mbie înăuntru
şi, ameţit de ea, de vei intra,
Tenebrele deplin te vor cuprinde
şi doar iubirea ei te va salva!
Aripi de dor pe suflet îţi va prinde
şi către stele te vei înălţa!
Vei inspira eternitatea clipei
în siderale taine ce-or urma!
Vei şti atunci că-n inima Femeii
Doar tu şi numai tu ai fost primit!
Doar tu, Bărbatul care o iubeşte!
Căci doar de tine s-a îndrăgostit!
61.In Sufletul Femeii
Autor:
Liliana Paşcanu
Motto: ”Am locuit un timp în sufletul unei femei.
Mare înghesuială”
Ai locuit un timp la Ea în suflet?
şi-nghesuială mare ţi-a părut?
Ce să-nţeleg? Că
Ea te-a dat afară?
Sau ai plecat că nu ţi-a mai plăcut?
Era aşa de la-nceput acolo?
Sau locul strâmt în timp a devenit?
Nu înţeleg! Te plângi sau simţi regretul
Că prea puţin în el ai locuit?
Tu ce-ai fi vrut?
Tot spaţiul pentru tine?
Cât de absurd! Doar inima-i aşa!
Doar inima acceptă numai Unul!
în suflet însă este altceva!
Intrarea-n el
este oricui deschisă
şi poţi oricât în el să locuieşti!
O singură condiţie îţi pune:
Dac-ai intrat, în şoaptă să vorbeşti!
E-adevărat, în liniştea aceea
îşi caută destui un adăpost
şi ţi-a putut părea înghesuială
Dacă acolo n-aveai nici un rost.
Sau poate-ai spus
aşa de ochii lumii,
Când tu, de fapt, ai fost evacuat
Căci te-ai crezut stăpân pe teritoriu
şi-n sufletul Femeii ai ţipat?
62.Iubeşte-mă, Mamă!
Autor:
Liliana Paşcanu
Iubeşte-mă, Mamă, iubeşte-mă-acum
şi strânge-mă-n braţele Tale rotunde!
Sunt micul grăunte de suflet ivit
în mijlocul Inimii mari şi fecunde.
Cu mâinile Tale divine să-mi ştergi
Privirea ascunsă în lacrimi de fată,
în cântec de leagăn uşor să m-adormi,
Să-mi fie povestea din urmă uitată.
Iubeşte-mă, Mamă! La Tine mă-ntorc
Din mijlocul lumii cu vise deşarte,
La pieptul Tău cald din văzduh să m-aduni,
Salvează-mă, Mamă, de timp şi de moarte!
Primeşte-mă iar în eternul Tău chip
şi-nvaţă-mă iar să respir infinitul,
Cu ochii deschişi spre tărâm nesfârşit
Să-mi fac auzit, în eter, gânguritul.
Iubeşte-mă, Mamă, cum numai Tu ştii!
în pacea din Tine să-mi fie trezirea,
Să fiu iar un mugure alb printre crengi
şi-n noi primăveri să-mi renască uimirea,
Să-nvăţ să-mi deschid noi petale de om,
Boboc de copil să-nfloresc în Lumină,
Iubirea Ta aripi să-mi fie de-acum
şi tot ea să-mi fie mereu rădăcină.
63.Îngeraş
de suflet păzitor
Autor:
Liliana Paşcanu
Eşti lângă mine oare? Chiar acum? Chiar stai în jurul meu şi mă păzeşti?
Chiar mă auzi când uneori, plângând, te chem alături să mă linişteşti?
Tu chiar îmi mângâi sufletul când ard în neştiute flăcări din destin?
Sau, când îmi pierd speranţele şi cad, a tale aripi albe mă susţin?
Tu chiar mă porţi în braţe uneori, când, obosită, nu mai am puteri?
Şi mi te-alături când pe umeri duc, de prea mult timp, prea grelele poveri?
Tu îmi şoptesti în taină ce să fac când nu mai ştiu să descifrez cărări?
Tu mă împingi ’nainte şi, apoi, îmi stai aproape cu încurajări?
Tu chiar mă strângi în braţe fericit când evadez din lanţuri şi-nchisori,
Când mă înalţ spre ceruri fluturând frumoase vise dincolo de nori?
Tu îmi arăţi lumina din oglinzi când singură în noapte rătăcesc?
Tu-mi pui cuvinte-n inimă mereu ca-n adevărul lor să înfloresc?
Tu chiar eşti lângă mine-n faţa Lui când rugăciuni, smerită, îi trimit?
Îi ceri şi tu iertare pentru tot ce-n vieţi nenumărate am greşit?
De paşii mei de mâine îi vorbeşti? Şi-i aminteşti şi tu cât vreau să zbor?
Cum oare aş putea să-ţi mulţumesc, drag îngeraş de suflet păzitor?
64.Ai grijă de sufletul meu!
Autor:
Liliana Paşcanu
Hai, ia-mă de mână, Te rog, şi ţine-mă strâns lângă Tine,
Să nu mă mai tem
de nimic, să nu mai simt frigul când vine,
În inima Ta să adorm, de
ochii Tăi blând mângâiată,
Pierdută de lume-ntr-un vis, pe braţele Tale purtată.
Adună-mă-n
Sufletul Tău şi spune-mi
că totul e bine,
Chiar dacă eu ştiu, Tu, acum, vorbeşte-i fetiţei din mine,
Alint-o şi-n inima ei şopteşte-i Cuvintele Tale,
Să simtă ce mult o
iubeşti din Sferele-nalte, astrale.
Eu ştiu că alături îmi eşti, Tu, Veşnică, Sfântă Scânteie,
Alături de mine-un copil ascuns într-un trup de femeie.
Ai grijă de sufletul meu! Acum doar pe Tine Te vede,
Acum numai Tu îi vorbeşti şi orice i-ai spune Te crede.
65.Aripile
mele
Autor:
Liliana Paşcanu
Am aripi albe, mari, pe braţe albe,
De Dumnezeu, din umeri goi, sculptate
şi-n noaptea asta voi zbura spre ceruri,
Spre-naltele tărâmuri înstelate!
Voi fi precum un înger de lumină,
înveşmântat în vise de femeie,
Cu flori de crin pe frunte,în cunună,
şi-un dor fierbinte de Calea Lactee.
Mă voi desprinde de-ale lumii valuri
şi de-ale ei pământuri îngheţate,
De rădăcini mult prea adânc ascunse,
De lanţuri grele mult prea acceptate.
Spre siderale zări îmi voi deschide
Frumoase aripi, sufletului date,
Când trupul de femeie-mi va rămâne
Uitat, în somn, pe patul din cetate.
Plutind în zbor, zâmbind, eliberată,
Voi rătăci pe-a viselor poveste,
Voi fi Nimic şi Totul într-o clipă,
Voi şti că Sunt în Tot Ceea Ce Este.
Mă voi descoperi, printre planete,
Copil frumos, plângând în aşteptare,
Nemângâiat, uitat în întuneric
şi speriat de-a sa însingurare.
Mă voi lua în braţele-mi de înger,
Redevenind fetiţa care-aşteaptă
Să vin la ea, femeie împlinită,
Să-mi fiu oglindă vie, înţeleaptă.
şi să mă iert că am lăsat copilul
însingurat, departe, printre stele,
Să îl iubesc cum nimeni n-a făcut-o,
Lui dăruindu-i aripile mele!
66.în
aşteptare
Autor:
Liliana Paşcanu
A mai trecut o noapte fără mine
şi-o altă zi din nou m-a regăsit
în trupul meu blocată, ca-n clepsidră,
Nisip frumos, de suflet, nesfârşit.
Nu ştiu de vreau să ies din închisoare,
Nu ştiu nici să rămân dacă mai vreau,
Nu am cărări ’naintea mea deschise,
Nici vise nu-mi mai vin cum îmi veneau.
Nu dau nimic din mine către nimeni
şi nici n-aştept ca să primesc ceva,
Zâmbesc frumos sau plâng neconsolată
şi-aş vrea să uit dac-aş putea uita.
N-am nici un gând şi nici o perspectivă,
Entuziasmul l-am pierdut pe drum.
Am fost vreodată oare fericită?
Am suferit cumva? Sunt toate scrum.
A fost în mine focul, vâlvătaia,
şi arde încă jarul în scântei.
Un dor cuminte-n inimă se coace
şi se adună, viu, în ochii mei,
şi parc-aş vrea să ştiu unde mă duce,
şi, parcă, nu-mi mai pasă că nu ştiu.
Aştept ceva, dar oare ce anume?
O fi devreme? O fi prea târziu?
Acum doar sunt aici, în nemişcare!
Dar ce va fi? Ce se va întâmpla?
Spre care zări îmi voi simţi chemarea?
Voi şti să plec? Chiar oare voi pleca?
îmi voi lăsa doar sufletul să zboare
Spre albe porţi de paradis pierdut?
Sau voi primi în trup Lumina Sfântă
şi-a ei Iubire de la început?
67.Hai,
îndrăzneşte, fii întreg, deplin!
Autor:
Liliana Paşcanu
Să nu mai plângi iar, suflet minunat, să nu te mai afunzi în întuneric,
Să nu mai laşi furtunile din jur să-ţi strice zborul diafan şi sferic,
Să nu mai crezi că ai fost părăsit şi că nu-i pasă nimănui de tine!
Tu ai ales să fii aici, acum, scânteie sfântă întrupată-n mine!
Te crezi prea crunt de viaţa mea lovit, iar rănile îţi sângeră prea tare?
Tu m-ai împins prin gaura de ac şi m-ai purtat cu tine pe cărare!
Tu mi-ai creat al trupului destin, tu mi-ai adus speranţa şi coşmarul,
Tu ai ştiut că voi cădea-n genunchi şi că-n aripi îmi voi uita amarul!
Te simţi muşcat de-atâtea ne-mpliniri? Prea multe renunţări? Prea rău te doare?
Ştiai că paşii mei vor asculta al tău cuvânt, subtila ta chemare!
Ştiai că n-am să fug de încercări, că am s-accept şi lacrimi, şi iubire,
Şi rătăciri, şi disperări târzii, şi vise noi, şi nouă fericire!
Acum de ce te temi, de ce eziţi? Eu îţi accept cuminte provocarea!
Priveşte-n mine, suflet rătăcit! Accept şi amintirea, şi uitarea!
Şi detaşarea lină de trecut, dar şi poverile cu nostalgii, şi dorul,
Şi-ngenunchierile cu capul în pământ, şi ridicarea din abis, şi zborul.
Hai, îndrăzneşte, fii întreg, deplin! Adună-te din toata-mprăştierea!
Din fiecare om ia-ţi înapoi pierdute cioburi şi, apoi, puterea,
Din fiecare loc pe unde-ai fost urzeala-ţi fină strânge-o în seminţe
Şi şterge din trecut şi viitor orice greşeli şi orice neputinţe.
Eu ştiu că poţi! Da, astăzi ştiu să-ţi fiu oglinda vie care îţi arată
Că eşti întreg, frumos şi minunat! Iar eu mă simt de tine luminată!
Oricâte guri din tine au muşcat, tu ai rămas tot fructul dulce care,
Deşi în lume pare interzis, m-ademeneşte-ntruna spre-nălţare.
68.Azi
mă-ntregesc cu tine-n infinit!
Autor:
Liliana Paşcanu
Pătrund adânc în mine şi te caut… şi vreau să te găsesc întreg, deplin!
Deşi, ştiu bine, încă mai ai cioburi de integrat din viaţă, din destin,
Mai ai de vindecat istorii multe, mai ai de-nchis în urmă nişte uşi,
Mai rătăceşti prin vise de fetiţă, strângând în braţe trupuri de păpuşi.
Te caut şi te chem în echilibrul de-a fi complet, cum ştii c-ai fost cândva,
Când ai venit în lume să descoperi, prin trupul meu, manifestarea Sa,
Dar ai uitat că eşti etern şi sacru şi te-ai lăsat lovit şi amăgit
Şi-ai suferit în mrejele poveştii în care prizonier ai devenit.
Citesc în drumul vieţii o povaţă cu care azi te-adun din amintiri,
Din tot ce-am dăruit de bună voie, din tot ce-au fost doar simple ispitiri,
Din tot ce am respins înfiorată, din ce mi s-a furat fără să ştiu,
Din tot ce-am fost în cele întâmplate, din tot ce mi-am dorit mereu să fiu.
Te-adun din lacrimi şi din fericire, te cer să vii-napoi de peste tot,
Din cei în care-am dăruit din tine încerc uşor, cu grijă, să te scot,
Din zidurile toate din cetate, din colivii de aur, din pământ,
Din munţii-n care-ai hoinarit adesea, din ape şi din stele, din cuvânt.
Te chem să-mi fii şi visul şi-mplinirea, să-mi fii şi ghid şi tainicul popas,
Să-mi fii şi destinaţia finală spre care azi mai fac încă un pas,
Te chem să-ţi vindec lipsurile care te fac să crezi că nu eşti pregătit
Şi să îţi mângâi rănile-adunate ce încă-ţi spun că nu ai fost iubit.
Eşti tot ce sunt, eşti Unicul prin care am cunoscut al dragostei fior!
Tu m-ai purtat pe căile iubirii şi numai tu ştii cât mi-a fost de dor!
Azi te dezleg de chinurile-acestea, azi te-ntregesc cu tot ce ţi-ai dorit!
Azi mă dezleg de drumul iluzoriu, azi mă-ntregesc cu tine-n infinit!
69.Acum
e-un început
Autor:
Liliana Paşcanu
Acum din nou am linişte-n adâncuri
Şi-o nouă pace-n suflet mi-a pătruns
De parcă, la final de căutare,
În inima din mine am ajuns.
N-am aşteptări, nici vise, nici regrete,
Nici remuşcări, nici temeri, nici dureri,
Nici întrebări, nici vorbe nerostite,
Nici amintiri, nici lipsuri, nici averi.
Din nou resimt doar vid şi nemişcare
În liniştea acestui sfânt popas.
N-am nici un fel de griji şi nici emoţii
Şi nici nu ştiu “Aici” ce m-a atras.
Nu înţeleg ce vindecări sunt gata,
Ce curăţări de drum s-au petrecut
Şi nici de ce n-am nici o îndoială
Că în acest “Acum” e-un început.
70.Am
timp din nou
Autor:
Liliana Paşcanu
Am timp din nou să mă întorc în mine şi să citesc în paşii din trecut,
Să-mi regăsesc regretele din care am învăţat şi-apoi am renăscut,
Să mă ascult în vorbele rostite şi-n cele-ascunse în lăuntrul meu,
Să-mi fiu din nou oglindă fermecată şi-n adevăr să mă privesc mereu.
Am timp din nou să plâng după căldura din inimile ce m-au părăsit,
Să iert din nou şi să-nţeleg tăcerea în care m-am ascuns când am greşit,
Să-mi răscolesc durerile trecute, de pânze de păianjen să le şterg
Şi să le-aşez curate în lumina în care azi ’nainte ştiu să merg.
Am timp din nou să stau în aşteptare, să nu-i grăbesc pe cei ce se opresc,
Să fiu cu ei în liniştea în care înţelepciunea vieţii o primesc,
Să le devin o cheie pentru uşa ce încă e închisă-n faţa lor
Chiar dacă ştiu că vor uita de mine când aripile-şi vor deschide-n zbor.
Am timp din nou s-alerg după iluzii şi să visez ce încă n-am visat,
Să retrăiesc în inimă minunea de-a evada din trupul limitat,
De-a mă juca-n poveşti nemuritoare uitând de lumea-n care-am rătăcit,
Descoperind acolo libertatea de a iubi ce încă n-am iubit.
Am timp din nou să simt nemărginirea din cei ce azi în ei sunt prizonieri,
Să îi aştept zâmbind la porţi închise, să le ofer din mine primăveri,
Să le fiu lor ce nu mi-am fost nici mie când am crezut că timpu-i trecător:
Iubirea nesfârşită! Fericirea! Un infinit etern în jurul lor!
Am timp din nou să-mi construiesc castele sau să pornesc pe-un drum fără sfârşit,
Să fiu din nou adâncă rădăcină sau doar parfum de floare risipit,
Să fiu orice! Acum nu mai contează! Cum alţii vor? Cum însămi îmi doresc?
Nimic de sunt, ştiu bine că sunt Totul! Căci sunt Iubirea însăşi! Şi iubesc!
71.Priveşte-te în ochii mei
Autor:
Liliana Paşcanu
Dacă ai sufletul înnegurat şi-n preajma ta nu-i
nimeni să te vadă,
Dacă-ntr-un colţ de
lume-ntunecat te-ascunzi de tot ce-ţi pare o
corvoadă,
Dacă în viaţa ta de până azi îţi pare totul fără de temei,
Te rog să uiţi o clipă de trecut şi să priveşti adânc în ochii mei.
Dacă prea multe lacrimi te-au făcut să te abandonezi în
resemnare
Şi te-ai lăsat să cazi în grote-adânci din
neputinţă şi din
disperare,
Dacă de-acolo n-ai mai vrut să ieşi simţindu-ţi paşii vieţii mult prea grei,
Te rog să uiţi o clipă de trecut şi să priveşti adânc în ochii mei.
Dacă speranţele ce
te-au salvat ţi-au plăsmuit poveşti nemuritoare,
Dacă iluziile ţi-au furat
încrederea în tine şi in soare,
Dacă lumina lui s-a transformat din foc de artificii în scântei,
Te rog sa uiţi o clipă de trecut şi să priveşti adânc în ochii mei.
Te poţi vedea aşa cum vrei
sa fii: precum o umbră-n lumea trecătoare
Sau, în sfârşit, poţi să te vezi
ce eşti, Lumină albă şi
nemuritoare!
Vrei să te pierzi într-un deşert pustiu, dând vina şi pe oameni şi pe zei?
Sau să descoperi ce minune eşti? Te
rog, priveşte-adânc în ochii mei!
Oglindă fermecată îţi voi fi cum nimeni n-a-ncercat aşa să-ţi fie
Căci sufletul pe care-l vei vedea doar ochii tăi, privindu-l, pot să-l ştie.
Nu căuta istorii din trecut şi nici
iluzii noi să nu mai vrei.
Doar lasă-mă să-ţi fiu
precum mă văd când te priveşti adânc în ochii mei.
72.În vid
Autor:
Liliana Paşcanu
Nu ştiu de ce-n clepsidra lumii mele secundele îmi par că s-au oprit
Şi-o linişte absurdă, nelumească, peste nisipul meu s-a risipit.
Nu-mi mai aud nici gândurile care, deunăzi, curgeau fără hotar.
Într-un pustiu deplin mi-e-ncremenirea şi-n el îngenunchez ca-ntr-un altar.
Nu ştiu de ce stau într-o aşteptare, deşi ştiu bine că n-am ce s-aştept,
Nu ştiu de ce, parcă, puţin mi-e teamă, deşi-mi resimt şi liniştea din piept,
Aş plânge pentru nu ştiu ce motive, m-aş bucura, dar nu ştiu pentru ce,
Aş întreba, deşi, parcă, ştiu totul, din toate lumile concentrice.
Ca într-un vid mă simt acum blocată. Nu pot să fug, dar, parcă, nici nu vreau.
Sunt singură cu mine-n întuneric. Au dispărut toţi cei ce mă iubeau.
Nu ştiu dacă absenţa lor mă doare sau dacă mi-e mai bine fără ei,
Nu ştiu nici ce-anotimpuri se perindă prin mintea mea şi nici prin ochii mei.
Ştiu doar că simt
nevoia împăcării cu tot ce m-a rănit şi n-am iertat,
Cu toate sentimentele din mine, cu tot ce-am vrut să uit şi n-am uitat,
Cu nemplinitele dorinţe şi cu vise ce mi-au rămas doar vorbe în trecut,
Cu dorul, cu iubirea netrăită, cu tot ce am avut şi am pierdut.
73.Cuvântul dat de Ursitoare
Autor:
Liliana Paşcanu
Am primit Cuvântul de la Ursitoare şi mi-au dat deodată şi-un blestem cu el:
Să mă amăgească, să-mi inunde
gândul, să-mi
picteze viaţa ca un menestrel,
Să îmi cânte-n versuri vise şi iluzii şi să-mi toarcă fusul
timpului prezent,
Să mi-l fac prieten, frate şi părinte, Dumnezeu să-mi fie, prin el,
confident.
Şi-am lăsat Cuvântul să-mi aducă-n minte
mii şi colorate pagini de poveşti,
M-am jucat prin ele, mi-am clădit
castele, am trecut hotarul porţilor cereşti,
Am trăit în slove
taine neştiute, dragostea curată, dorul
nesfâşit,
Fericirea-ntreagă, tandra mângâiere, chin şi
resemnare… toate le-am trăit…
Am lăsat Cuvântul să trezească-n mine minunate
aripi ce m-au înălţat
Mai presus de drumul-n care el, Destinul dat de Ursitoare, m-a abandonat.
Însă
zboru-acesta pare fără margini, după cum mi-e gândul ispitit de cer,
El îmi este visul, el îmi e
chemarea, el îmi e avântul, în el pot să pier.
Mă învârt în juru-mi şi privesc în zare şi se-ntorc în mine,
din oglinzi, priviri.
Unele se-ncruntă, altele m-aprobă… şi-mi devin, din cioburi, toate, amintiri.
Doar Cuvântul spune azi a lor
poveste… file încurcate, născocite ieri…
Împlinind blestemul, m-am pierdut pe mine pe un
drum ce duce tot spre… nicăieri.
Azi îmi e Cuvântul dat
de Ursitoare şi salvare sfântă şi cumplit blestem.
El îmi e şi steagul
alb pe care-l flutur, dar şi închisoarea-n care zac şi gem,
El îmi e şi cântec, tot el şi cuţitul, el mi-e mângâierea, dar şi-amar pelin,
El îmi e minciuna, dar şi adevărul, el îmi este Calea scrisă în Destin.
74.Învăţ să fiu Dumnezeu întrupat
Autor:
Liliana Paşcanu
Te chem să Te-arăţi înc-o dată, Te rog! Aprinde-mi lumina din sufletul meu,
Să-mi fie făclie, pe ea s-o urmez, iar drumul spre Tine să nu-mi fie greu.
Te rog să-mi vorbeşti ne’ncetat, să-mi arăţi Cuvântul Tău, Doamne, ce-n mine îl scrii,
Ajută-mi să-l simt şi în trup să-l trăiesc curat şi frumos cum numai Tu ştii.
Te rog să-mi deschizi uşa Cerului Tău, să simt că acasă-am ajuns, în sfârşit,
Să trec peste pragul ce-n drum mi L-ai pus cu albele aripi ce mi s-au ivit,
În ochii mei mari Adevărul să-l văd, să nu mai greşesc şi să nu mai accept
Iluzii în care mă pot rătăci şi paşi ce m-abat de la drumul Tău drept.
Ajută-mă să-mi amintesc ce mi-ai spus când Tu mi-ai dat haina de lut pe pământ,
Când m-ai limitat într-un joc dureros în care părea că nimic nu e sfânt.
Aveam de-nvăţat că doar eu voi sfinţi noroiul în care urma să-nfloresc,
Eu, nufăr frumos, albă floare de crin sau vis de iubire-n destin omenesc.
Fii, Doamne, în mine şi-arată-mi că eşti! Întoarce-mă-n Sufletul alb şi curat!
Opreşte-mi impulsul absurd de-a lupta cu umbrele mele în care-am intrat!
Opreşte-mi cuvântul ce nu e Cuvânt şi-nvaţă-mă când să vorbesc sau să tac!
Putere să-mi dai şi curaj să spun „Nu” când „Nu” este pasul ce vrei ca să-l fac!
Dar mai ales, Doamne, te rog să mă-mpingi pe calea pe care Tu ştii că e „Da”,
Oricâte obstacole-ar fi să înfrunt şi oricâte lacrimi în ochi aş avea!
Căci ştiu că la capăt de drum voi găsi răspunsul pe care l-am tot căutat:
Că-n mine e totul şi că eu am ales să-nvăţ cum să fiu Dumnezeu întrupat!
75.Crezul meu, iubirea
Autor:
Liliana Paşcanu
Am doar un crez: iubirea! Doar ea mi-e Adevărul.
Frumos, perfect şi simplu, etern, deplin, firesc.
Prin ea-mi salvez fiinţa şi o înalţ spre stele,
Acolo unde sfinţii şi îngerii domnesc.
Credinţa mea-n iubire îmi scrie pergamentul
Ce-adună despre mine secunde şi mirări.
Nestrămutat mi-e pasul când ea mă-ncurajează,
Oricât de încurcate mi-s lungile cărări.
Cred, Doamne, în iubire! Tu ştii ce foc e-n mine!
Cu ea, stindard, în lume, oriunde pot s-ajung.
Orice mi-ai pune-n cale, oricâte ziduri groase,
Oricâte porţi închise, cu ea pot să străpung.
Am doar un crez, Părinte! Doar el mă defineşte:
Iubirea! Ea e-n mine, în jurul meu, în tot!
Am vise fără număr şi-ncredere deplină
Că, în curând, pe toate, să le-mplinesc, eu pot.
Iubirea mă creează, mă schimbă, mă-nfloreşte,
Mă naşte şi renaşte în fiece moment,
Mă umple cu lumină, în ochi îmi străluceşte,
Şi-n orice verb Cuvântul vorbeşte de Prezent.
Am doar un crez: iubirea. Acesta-i Adevărul.
Şi îl vestesc, Părinte, întregului pământ.
E cheia ce descuie tărâmul nesfârşirii,
Şi care desluşeşte misterul cel mai sfânt.
Autor:
Liliana Paşcanu
De peste noapte ploaia se retrage şi-n aburi fini se pierde efemer,
Descoperind spre soare, zâmbitoare, drum de lumină, calea către cer.
Se linişteşte-n urma ei pământul, iar rădăcinile se-nfruptă din izvor,
Întinerindu-şi crengile în muguri - clepsidre pentru timpul călător.
Se-adună-n glasuri înc-o dimineaţă, în paşi de om se naşte-o nouă zi,
Speranţele şi visele-ndrăzneţe vorbesc necontenit despre „a fi”,
Se redeschid potecile spre viaţă, se reaprind altarele de flori,
Se iau de mâini îndrăgostiţii lumii şi risipesc perdelele de nori.
E primăvară iar! O spune ploaia şi udele oglinzi de prin grădini!
O spun bobocii curajoşi de floare, iţind petale albe printre spini!
O recunosc bătăile de inimi din piepturile celor ce iubesc!
O strig şi eu din toată-a mea fiinţă! E-aici, în mine, o mărturisesc!
Adio, iarnă! Du-te-n alte locuri! Retrage-ţi rochiile de zăpezi!
Ia-ţi gerurile toate de pe dealuri, ia-ţi viscolul din curţi şi din livezi!
Fii, iarnă, fericită că, de astăzi, alte meleaguri vei cutreiera,
Alte grădini îţi vor primi ofranda şi–nfriguratul tău cojoc de nea.
Acum e primăvară peste câmpuri! Noi cuiburi în curând se vor ivi.
Noi vise-n aripi fi-vor desenate şi noi miresme-n aer vor pluti,
Din inimi, ca un foc de artificii, vor exploda, multicolor, iubiri,
Va înflori tandreţea necuprinsă în gesturi, în cuvinte, în priviri.
La fel şi-n noi, iubitule, prind viaţă chemări şi taine, încolţind frumos,
Răsar minuni ce-au fost însămânţate, de amândoi, adânc, sub brazde, jos.
Din timpul hibernal purtăm, în trupuri, misterele acestei primăveri:
Nepreţuite flori nemuritoare, adevăratele, divinele averi.
77.Ce
simţi?
Autor:
Liliana Paşcanu
Ce simţi, mă-ntreb, când îmi
citeşti aici, pierdutele, tăcutele poeme?
Ce oare te îndeamnă să revii prin paşii mei? Ce glas în
tine geme?
Ce vânt te-aduce-n portul meu acum? Ce întrebări îşi caută răspunsul?
Ce taine, oare, crezi că vei afla? Eşti
oglindirea mea! Tu eşti
cuprinsul!
Priveşte-n tine cum eu te privesc! Cuvântul meu e numai o pictură
Pe-un şevalet în noapte-abandonat. Doar
un sărut pe recea ta armură.
E doar o umbră rătăcind târziu prin labirintul gândurilor mele.
Ce simţi când vii aici şi mă
găseşti plângând sau surâzând în ritm cu ele?
Ce cauţi oare-n glasul meu şoptit,
în strigătul rotund de bucurie,
În tânguirea serilor ce-adorm în pieptul meu, sub luna argintie,
Printre năluci ascunse-n amintiri, prin dorul meu, eternul rug pe care
Mă
mistuiesc deplin ştiind
ca-apoi cenuşa îmi va fi înnaripare?
Ce simţi când trec prin tine ca săgeata cu vorba mea? Zâmbeşti sau sângerezi?
Îmi înţelegi
cumva resortul care m-a transformat în arc? Mă descrifrezi?
Te recunoşti în gesturile mele? Şi în
furtuni? Şi-n focul din priviri?
Şi-n pacea care astazi mă atrage? Şi în speranţa unei noi iubiri?
Ce simţi când vii aici şi îţi
priveşti, prin ochii mei,
ascunsele dorinţe?
Cum te confrunţi cu tine când
trăieşti din nou, aici, aceleaşi
neputinţe?
Cum evadezi din ele? Cum te-nalţi? Cum zbori spre cerul zorilor senine?
Cum te trezeşti din visele pustii? Cum te întorci, apoi, din nou în
tine?
Ce simţi când versul meu plin
de-ntrebări ajunge la sfârşit
şi, în tăcere,
Lăsăm să
curgă timpul între noi? Cuminte acceptare sau durere?
Pleci împăcat, zâmbind şi liniştit? Oglinda astăzi ţi-a
vorbit de bine?
Sau cazi pe gânduri şi te-ntrebi profund: e
vorba despre ea sau despre mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)