In cei patru ani si jumatate cat am locuit in Gradina, in Ardeal, am facut tot felul de experimente culinare, cu produsele obtinute din plantelele cultivate de noi. Dintre acestea, de pomina a ramas mustarul.
Initial, Adrian se gandise sa cultivam mustarul doar ca o cultura de pregatire a pamantului, primavara devreme, pana venea vremea plantarii rasadurilor. de rosii, castraveti, vinete si ce-am mai cultivat noi atunci. Mustarul este o planta careia ii place frigul si rasare chiar din timpul iernii, daca nu sunt geruri prea mari.
Asa am ajuns sa facem experimente, dupa ce am aflat de pe internet ca frunzele lui sunt comestibile si ca sunt delicioase in salata sau in sos pesto. Am facut atunci sos pesto din frunze de mustar zi de zi, de ne-am saturat pentru 100 de vieti. Cu usturoi, desigur, tot din gradina noastra. Mancam pesto la orice mancare.
Doar un singur lucru n-am facut atunci: mustar de masa. Pasta de mustar, adica. Mi se paruse a fi destul de complicat. Si nu stiu de ce, caci citisem o multime de retete pe internet, iar ele aratau ca, de fapt, este foarte simplu de preparat. Probabil ca aveam prea multe pe cap, prea multe de facut si ma cam saturasem sa-mi dau singura de lucru cu idei noi, care mai de care mai solicitanta.
Asa se face ca, la plecarea noastra din Ardeal, am ramas cu mai mult mustar ce fusese cumparat pentru urmatorul sezon de gradinarit. Atunci nu stiam exact care avea sa fie momentul plecarii, asa ca eram pregatiti sa stam cat o fi nevoie. Nu ne dadea nimeni afara, nu ne grabea nimeni, ne era bine, in general, doar eram in asteptarea cumparatorilor potriviti, pentru a preda proprietatea in conditii optime. Ceea ce s-a intamplat in iunie 2020.
De atunci, pungile cu mustar au ramas neatinse intr-o cutie. Le-am luat cu noi tocmai cu gandul ca, poate, cine stie, voi avea totusi chef sa incerc sa fac si pasta aia de mustar, despre care citisem eu pe blogurile culinare. Un fel de "Mustar de Tecuci", dar facut in casa.
Ei bine, au trecut lunile, a trecut, de fapt, peste un an si jumatate de la vanzarea Gradinii, si iata-ne acum la munte, mutati la Predeal, dupa ce ne-am intors mai intai de unde am plecat si am locuit temporar, un an, in Bucuresti, pana s-au limpezit apele, s-au aliniat planetele si am putut face pasul mult dorit spre munte.
Acum, aici fiind, dupa cele sase luni care au trecut, timp in care am facut tot felul de renovari, schimbari, imbunatatiri si amenajari ale noului nostru cuib, un cuib de vulturi, cum imi place mie sa-i spun, ne-am adaptat la noile conditii de viata si deja ni se pare ca stam de mult mai multa vreme in acest loc. Bine, recunosc, locul nu ne era deloc strain, mai venisem aici de nenumarate ori in vacanta, si cand stateam in Ardeal, dar si inainte. Era, pentru noi, asa numitul "Cartier general", daca va amintiti - cititorii fideli ai povestilor mele din Gradina sigur isi vor aminti.
Deci, relaxandu-ne noi maxim in noua noastra locuinta, am trecut si in noua etapa, respectiv aceea in care incepem sa experimentam unele chestii noi, printre care se regasesc si cele ramase pe lista din trecut, cum ar fi pasta de mustar. Mustarul de casa. Sau, cum ii voi spune eu in continuare, "Mustarul de Predeal". Caci este facut dupa o reteta personala, inventata fix acum, cu ocazia acestei experimentari, mai mult de nevoie, decat din intentie. Dar sa va povestesc cum a inceput totul.
A fost o data ca niciodata......
Ha, ha, ha.... a fost fix alaltaieri, in urma cu doua zile, cand frigiderul imi consemnase in calendar ca este zi de gatit. Frigider gol = zi de gatit, ati inteles ideea.
Imi pregatisem eu toate ingredientele necesare pe blatul de lucru, cand, brusc, mi se aprinde un beculet. Sa va spun de ce.
In aceasta perioada, si noi, ca de altfel, cam toata lumea, am inceput sa ne gandim la meniul de sarbatori. Meniul de Craciun, cel traditional, cum ar veni, precum si Meniul de Revelion. Noi petrecem sarbatorile acasa, doar noi doi, singuri, adica, plus Bubulina (dar ea are meniu separat), deci, va dati seama, este destul de complicat sa pregatim aceste meniuri. Ha, ha, ha! Cu atat mai mult cu cat noi nu mancam multe din chestiile care se pregatesc de regula pentru masa traditionala de sarbatori. Suntem fitosi, pretentiosi, simandicosi, da. :)))
In fine, am facut noi lista cu ce am vrea sa avem pe masa in acele zile, si care ar fi ingredientele necesare pentru a le putea prepara. Printre altele, de data aceasta, m-am gandit ca as vrea sa fac din nou, dupa foarte multi ani, o salata boef. De fapt, o salata ruseasca, pentru ca noi nu punem carne in ea. Buuuu. Pentru a face maioneaza de rigoare, care este un igredient principal in reteta, aveam nevoie de mustar. De aici, pana la a ma decide sa fac eu mustarul acela, in casa, cu manutele mele, n-a mai fost decat un pas.
Zis si facut. Am scos una din cele doua pungi mari cu seminte de mustar, cele aduse din Gradina, si am rasturnat continutul intr-un castron, peste care am turnat apa, cat sa le acopere. Tineam eu minte ca mustarul se face din semintele hidratate vreo 48 de ore in frigider. Deci vreo doua zile nu aveam ce face, doar sa amestec in castron din cand in cand si sa astept.
Dupa aceasta operatiune (desfasurata dimineata, pe la ora 11:00) mi-am continuat treaba in bucatrie si am gatit ce aveam de gatit, ca sa fie si frigiderul nostru multumit. Si, da, bineinteles ca a fost.
Dupa ce mi-am terminat treaba in bucatarie, am servit masa de pranz, ne-am baut cafelele, apoi eu mi-am continuat cititul in cartea aceea despre care v-am spus ca ma apucasem s-o citesc, una din cele primite de la Mos Craciun zilele trecute.
Spre seara, mi-am amintit ca trebuie sa descarc pozele din telefon, caci eram hotarata sa documentez procesul de fabricatie al acestui experiment culinar, mustarul. Si, daca tot eram la calculator, zic sa arunc si eu o privire pe internet, la retetele acelea de mustar, sa-mi improspatez memoria. Si asa am constatat ca semintele de mustar trebuiau puse la hidratat in otetul diluat cu apa, impreuna cu toate celelalte condimente, deodata. Uppsss! Semintele mele de mustar deja se umflasera doar in apa simpla, dupa cele vreo 7 ore de stat in frigider.
Ok, mi-am zis, nu te panica Lili. No problem. Nu este prima data cand remodelam o reteta si salvam ingredientele, procedand altfel decat au procedat altii. Ce inseamna 7 ore din 48? O nimica toata. Reconsideram reteta si o adaptam dupa situatia data.
Asa ca am scos castronul cu seminte din frigider, am scurs apa, le-am pus intr-un alt castron, mai mare, peste care am adaugat o cana de otet (am apreciat eu asa, din ochi, ca, din tot lichidul necesar pentru hidratare, cam de atat otet ar mai fi fost nevoie), 2 lingurite de sare de Hymalaia, doua linguri de miere de albine si un borcanel intreg de (190 g) de hrean de masa Olympia, cumparat de la magazin special pentru aceasta reteta de Adrian.
Am amestecat bine totul si am bagat castronul inapoi in frigider, unde trebuia sa-si continue hidratarea pana azi, amestecand din cand in cand, in acest rastimp de doua zile.
Azi dimineata, abia asteptam sa ma apuc de preparat mustarul.
Ne-am baut cafelele si apoi m-am apucat de treaba.
Mai intai am strecurat din nou semintele de tot lichidul neabsorbit, de teama sa nu fie prea mult si sa-mi iasa mustarul prea subtire. Apoi m-am apucat sa blenduiesc semintele si sa le transform in pasta.
Pana la urma s-a dovedit ca nu era lichid in exces, dimpotriva, am mai adaugat treptat cate putina apa, pe masura ce boabele de mustar se spargeau si absorbeau din lichidul existent. Am adaugat si vreo patru linguri de ulei de masline, pentru aspect si finete, dar si pentru ca asa citisem eu pe internet in unele retete.
Pot spune ca paream deja un fel de expert culinar, un chef, o Jamila in devenire, caci parca ma jucam cu mustarul acela, improvizand dupa inspiratie si intuitie, gustand din cand in cand si apreciind din ochi cam ce sa fac mai departe.
Dupa ce am adus pasta de mustar la consistenta dorita, m-am oprit din blenduit. Trecuse aproape o ora de cand zbarnaiam blenderul in castronul cu mustar, cu pauze de cate 5 minute la fiecare 10 minute, cat sa se mai raceasca motorul blenderului, care mai avea un pic si deceda pe campul de lupta, incins si obosit, dupa ce imi lasa mie palmele arse si rosii, de la inoxul infierbantat.
Abia atunci am inteles eu de ce anumite retete recomandau ca semintele de mustar sa fie mai intai rasnite cu rasnita de cafea. Ba, mai mult, se recomanda strecurarea prafului cel mai fin, iar resturile mai mari sa fie din nou rasnite. Atunci m-am prins eu de ce era mult mai bine sa fie hidratata faina de mustar, in loc de semintele intregi.
Tocmai pentru a elimina din procesul de fabricatie acest efort indelungat cu blenduirea semintelor. Pentru ca, astfel, si consistenta pastei de mustar este mai fina.
Prin metoda hidratarii semintelor de mustar si blenduirea lor ulterioara, metoda aplicata de mine acum, nu toate semintele se zdrobesc de tot, astfel incat iese un mustar cu o textura mai grosiera, mai consistenta, asa cum este mustarul Dijon.
Bine, Dijon este facut si cu seminte de mustar negru, in amestec cu mustar galben, tocmai pentru ca textura sa evidentieze bucatelele de seminte mai grosiere, nezdrobite de tot.
Cand Mustarul nostru Dijon de Predeal a fost gata, conform aprecierii consistentei, data de o degustare repetata, am pregatit borcanele. Ar fi fost mult mai potrivite borcanele mai mici, pe care le aveam in pivnita, in subsolul blocului, insa n-am mai avut rabdare, asa ca am folosit patru borcane mari, de 800 gr, pe care le aveam deja in dulapul de bucatarie.
Eram deja ametita de la taria de hrean din continut, dar si de la iutimea mustarului, in combinatie cu otetul si hreanul, dupa ce am degustat de mai multe ori decat era cazul, ca sa ma asigur ca iese ceva comestibil, si ca voi putea, eventual, ajusta reteta la timp, daca este nevoie, ca sa nu ajung sa fiu obligata sa arunc totul la gunoi.
In final, hai sa ma si laud, nu doar sa va tin in suspans.
A iesit un Mustar Dijon de Predeal de toata lauda!
Nemaipomenit de delicios, cu o consistenta intensa, cu un gust puternic, iute, aromat si savuros! Am umplu patru borcane mari pana la refuz si, probabil, vom manca din mustarul asta vreo patru ani de acum inainte, atat e de tare, de iute si de intens. Pana la lacrimi!
Si cu un varf de lingurita tot iti ia gura foc! Chiar si mie, care imi place mancarea picanta si gustul foarte iute, mie, care mancam cate doi-trei ardei foarte iuti in otet la o farfurie de ciorba, ei bine, chiar si mie mi se pare mult prea iute mustarul nostru. Are o culoare natur, caci n-am folosit deloc turmeric, dar nu asta conteaza, ci gustul!
Oricum, mai avem o punga intreaga de seminte de mustar, asa ca, peste vreo patru ani, cum ziceam, dupa ce il terminam pe asta, daca voi dori sa mai incerc sa fac mustar dupa cealalta varianta de reteta, respectiv, cea cu boabele de mustar rasnite inainte de hidratare, o sa va povestesc atunci cum e si cu "Mustarul de Predeal dulce si fin".
Pana atunci... Dijon de Predeal se cheama mustarul nostru.
12.12.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)