1 Septembrie, gustarea de la ora 5 si ceasca rosie cu buline

 

Prima zi a toamnei, calendaristic vorbind, a demarat zambitoare. Atat de zambitoare incat,  dupa ce am iesit afara, la plimbare, chiar mi-a parut rau ca nu mi-am luat si ochelarii de soare si telefonul pentru cateva poze insorite. De ochelari mi-a parut cel mai rau, ca mi-au lacrimat ochii tot timpul, pana ne-am intors acasa, de la stralucirea aia a soarelui si a aerului, in general. 

Nu stiu daca ati bagat de seama, dar in ultimii ami, cam de vreo doi-trei, aerul are o stralucire aparte, orbitoare, aurie, chiar si cand cerul este acoperit cu nori. Parca se scurge si luceste mirul din ceruri, atat de galbena e lumina care pluteste in atmosfera. Natura, si ea, are o alta aureola, frunzele, copacii, toate parca au imprumutat aceasta lumina galbuie, translucida, care mie, cel putin, imi solicita ochii atunci cand nu am ochelarii de soare. Iar azi chiar nu credeam ca voi avea nevoie de ei cand am iesit sa ne plimbam. Tocmai de aceea, in loc de ochelarii de soare, ne-am luat umbrela!

Din fericire, a fost soare si frumos fix pana cand am luat-o inapoi spre casa. Atunci au inceput brusc sa se ingramadeasca deasupra Predealului niste nori atat de reci si urati incat, in cele din urma, chiar ne-au obligat sa ne deschidem umbrela pentru vreo 200 de metri, pana am intrat in bloc. Apoi a iesit soarele. Din nou.

Si, uite-asa, a iesit soarele si a disparut de vreo cateva ori pana spre dupa amiaza, apoi au aparut norii si au disparut, ba chiar a si plouat ceva si apoi s-a oprit, iar in jur de ora 17 de la fereastra noastra aveam in fata ochilor imaginile de mai jos: o cortina groasa de nori, cu falduri in degrade de griuri-vinetii, nori care se grabeau sa treaca repede muntii, dinspre Brasov spre Bucuresti, cu o viteza ametitoare, neverosimila pentru niste nori care, sub ei, nici macar nu agitau copacii, nu era nici un pic de vant, nici o adiere, nici o parere de vant.

In fine, despre altceva am vrut sa scriu. Despre gustarea de la ora 5. Adica ora 17:00. Five o'clock, cum ar veni. 

De fapt, cam nimic nu-i de scris aici, nimic in plus fata de ceea ce am mai scris cu ceva timp in urma. Rondele de orez expandat cu humus, decorate cu felii de castraveti, seminte de susan si chia, cu ardei gras pentru un plus de savoare, condimentate din belsug cu piper alb si, in plus de data asta, cu un sos extrem de picant, Tabasco, care a ramas la noi de la ultimul nostru musafir, de cand cu pizza, daca va mai amintiti. Cum si mie imi place gustul picant, foarte picant, mi-am zis ca l-as putea folosi la potentarea aromei acestor tartine de la ora 5. Mi-a cam luat gura foc, ca am pus cam mult deodata, dar a meritat!

Dar altceva am vrut sa fie centrul de interes la aceasta postare. Cafeaua! Si nu atat cafeaua, ci cana in care mi-am facut cafeaua! Cana mea de decor, din bucatarie! Adica, este atat de frumoasa, de vesela si de cocheta, incat mi-am pus-o acolo, langa floare si langa ceas, ca impreuna sa genereze si sa sustine vibe-ul potrivit. Vibe-ul, da! "High vibration", mai exact, asa cum repeta mereu, la orice poza, o prietena de pe facebook. Caci despre asta e vorba. "Bucuria vine din lucrurile mici" - mai spune o vorba care tot circula peste tot, pe internet, oriunde te uiti, dai peste ea, ca si cum ar fi toata intelepciunea populara condensata in cele cinci cuvinte, cele de la ora cinci.

Nu stiu ce va sugereaza voua cana asta, dar mie imi vine sa zambesc numai cand ma uit la ea, pentru cum e ea asa, rosie cu buline albe, ca o femeie frumoasa, cocheta, vesela si cu umor, dar eleganta. Simt ca aceasta cana ma reprezinta perfect, daca intelegeti ce vreau sa spun. :) 

Nu, n-am sa-mi beau cafeaua de acum inainte, zilnic, din ea, pentru ca am deja cana perfecta pentru cafea, aceea verde. Si, stiti cum e, cana de cafea preferata ramane preferata oricate cani pot sa-ti placa si oricat de perfect te-ar reprezenta o alta cana. 

Cana verde e cana verde! O folosesc din 2013. Am cumparat atunci, impreuna cu Adrian, primele noastre cani. Au fost primele noastre obiecte de uz casnic cumparate de noi doi, pentru noi doi. Au fost initial mai multe, doua cani verzi si doua cani mov. Cred ca ati prins ideea, de ce verzi si de ce mov, da? Cine nu stie de ce, dar vrea sa stie, poate citi ce am scris in noiembrie 2013, in "Culoarea mea preferata" aici https://oglinzilesufletului.blogspot.com/2013/11/culoarea-mea-preferata.html.

Intre timp, celelalte trei cani au patit diverse accidente, fiind supuse, in atatia ani, la atat de multe mutari si permutari (Bucuresti - Ardeal, Ardeal - Bucuresti, Bucuresti - Bucuresti, Bucuresti - Bucuresti, Bucuresti - Predeal). 

Dar una a ramas intacta, asa ca ea inca imi este cana mea preferata de cafea. Pentru ca ambele cani mov au ales sa ascensioneze intr-o alta  dimensiune a canilor, aceea unde se duc toate canile ciobite atunci cand se duc, Adrian foloseste acum tot una verde, pe aceea pofticioasa, ca este si mai mare. 

Dar azi m-am alintat un pic si mi-am baut cafeaua din frumusica aia rosie cu buline. Dupa ce am terminat, insa, am spalat-o, am uscat-o cu un prosop moale si am asezat-o la loc, langa floare si langa ceas, la loc de cinste, decorativ, ca pe o comoara, s-o am in fata ochilor si sa ma faca sa zambesc de cate ori o vad. 

Cred ca multe dintre doamnele si domnisoarele care folosesc sau au folosit vreodata, candva, produse cosmetice Avon, au recunoscut aceasta ceasca de cafea. Eu o am de pe vremea cand una din fetele mele, cea mica, era reprezentant Avon in perioada liceului. Ceasca asta a fost un cadou oferit de Avon pentru comenzile ei, unele considerabile pentru o incepatoare. 

Asadar, sa revenim: vreti sa stiti cum au fost tartinele mele picante si cafeaua mea bauta din ceasca mea rosie cu buline? Yammi! Aproape ca am uitat complet si de amandine, sa stiti! Cred ca sunt luni si luni de cand n-am mai mancat o amandina, de dinainte de a pleca din Bucuresti. Chiar ma intreb daca in Predeal sunt amandine. Nu ca as vrea. Nici pofta n-am avut de ele pana acum, asa ca nici nu m-a preocupat subiectul, dar zic si eu asa, ca fapt divers. 

Edit later: 

Este aproape ora 8 seara. Sa va arat cum fug norii pe cer acum, cat de repede, ce senin e dincolo de ei, ce albastru minunat, chiar si acum, la ora 8 seara, si ce nori involburati vin peste seninul ala imediat, nici n-ai timp sa-l admiri prea mult, la fel de repede precum trec apoi mai departe, unde s-or grabi asa nu stiu, dar bine ca se grabesc si trec de noi. :)  

Am filmat cateva momente, in mai multe filmulete scurte, cam pana intr-un minut fiecare, ca atat imi permite blogul sa incarc. 

Am surprins si sosirea unui tren in gara. Atat de mult imi place sa aud trenul sosind in gara! Ma trimite instant cu gandul in copilarie si simt aerul de vacanta si libertatea aceea pe care calatoria cu trenul ne-o oferea la capat de drum, in gara de destinatie, la munte sau la mare. Acum traim in aerul acesta de vacanta zi de zi si parca inca nu-mi vine sa cred! Este atat de placut sa traiesti viata prin ochi si senzatii de copil!

01.09.2021