Ce ne place noua cel mai mult?

 

Mai inainte de orice, cred ca va dati seama ca am ramas de ieri cu gandul la esarfa galben-pai! Este de inteles, nu-i asa? Asa ca azi, cu ce culoare credeti ca m-am asortat? Exact!

M-am uitat si afara, pe geam, sa vad daca vremea se asorteaza cu esarfa mea galben-pai. Se asorta! Cum altfel?! Vremea era frumoasa, insorita, placuta, numai buna de plimbare. M-am declarat multumita. Va dati seama ca daca ar fi fost cumva vreme inorata, ploioasa, vantoasa si nesuferita, n-as fi putut sa-mi iau esarfa galben-pai! As fi fost nevoita s-o iau pe aia... dar nu mai conteaza! 

Inainte de a iesi din casa, am si testat-o, ca sa fiu sigura. "Sufletel, ce spui, e bine cu galben-pai?" "E foarte bine, pui, daca tie iti place!"

Asadar, in mod evident, totul era foarte bine, asa ca, dupa verificarea de rigoare a luminii si temperaturii, dar si dupa doua-trei teste de expresivitate, extrem de necesare pentru un selfie reusit, cam cum sunt testele de dictie ale unui prezentator TV, eram si eu gata de plecare. 

Am pornit in plimbare catre locul care ne place noua cel mai mult si cel mai mult. Polistoaca!

Am coborat spre gara, am depasit gara, am trecut calea ferata si am ajuns in dreptul partiei de schi, unde am mai verificat o data, de doua ori, cum stau cu expresivitatea. Nu cumva sa-mi pierd antrenamentul, nu de alta! Mi s-a parut ca e bine, asa ca mi-am zis ca pot continua. Esarfa galben-pai isi facea treaba si ea pentru care o luasem. Simteam in jurul meu o asa energie luminoasa, solara, de parca aveam o diadema de soare pe cap, nu doar esarfa mea rasucita! 

Cand am ajuns la intrarea pe Polistoaca, cu tristete si amaraciune am facut cateva poze grupului de brazi de la capatul promenadei, cel care, de vreo cativa ani a inceput sa se degradeze treptat, pana cand au murit toti. Acum sunt doar ca niste tepuse golase, uscate, pline de licheni. Probabil ca in curand vor fi taiati. Chiar nu stiu de ce nu i-a taiat nimeni pana acum de acolo, la cati alti brazi sanatosi am vazut taiati prin padure de-alungul timpului. Acestia chiar sunt bolnavi, nu stiu ce i-a afectat. 

Noi banuim ca nu le-au mai placut acolo de cand au inceput lucrarile la parcarea aceea uriasa, supraetajata, de langa ei. Nu stiu daca le-au fost deranjate radacinile. Sau poate ca atatea materiale de constructii cate au fost rasturnate pe terenul din jurul lor, nisip, pietris, ciment, betoane, fiare si altele, i-au suparat cumva. Imi pare tare rau de ei, erau ca o bariera verde, naturala, la intrarea pe Polistoaca, inalti, maiestuosi, frumosi. Acum sunt ca niste sulite uriase, infipte in pamant, cu varfurile spre cer, ca intr-un film horror.

Dar, asta e, am trecut mai departe de brazii aceia afectati si am intrat in padure.  A fost ceva magic si azi, ca de fiecare data, de parca acolo chiar este si o bariera eterica, sau ceva, pentru ca, odata ce am trecut de bariera de pe sosea, cea care opreste trecerea masinilor, motocicletelor, ATV-urilor si oricaror motorizate, aerul se simte brusc diferit. Si, pe masura ce intram in interiorul padurii, aerul se simte mult mai ionizat, mai tare, mai intens in miresmele padurii, ca un medicament invizibil pentru sanatate. Chiar am remarcat asta in timp ce mergeam. "Sufletel, parca am venit sa ne luam cateva lingurite de sanatate de la padure!". Dar imediat mi-am dat seama ce disproportionata era comparatia si m-am corectat. "De fapt, cateva castroane!" La care Adrian a completat si mai corect. "Cateva tir-uri, vrei sa spui, puiut! Sau, si mai bine, un vapor CARGO!" 

In toata statiunea, oricum aerul este curat si placut, ozonat si tare, de munte, insa, in padure, pe Polistoaca, parca se amplifica de cateva ori calitatea acestuia, incat cred ca oricine poate sesiza diferenta, nu doar cei mai sensibili, ca noi. Este ca o magie in aerul acestei paduri, care face o purificare completa, ca prin farmec, de orice reziduuri, fie ca vorbim de urme fine de poluare, ca vorbim de reziduuri emotionale, de oboseala fizica sau de diverse alte afectiuni ascunse ale cuiva, ale oricui se plimba prin ea. Padurea asta curata si amplifica sanatatea, puterea, energia vitala, improspateaza starea emotionala, pofta de viata, bucuria, genereaza o stare de expandare, o senzatie de absenta a granitelor, si de libertate fara nici o constrangere. Pur si simplu, este ceva magic acolo! Noi asa simtim!

Ne-am si oprit pe o banca si am stat acolo o vreme, cat sa ascultam linistea padurii, freamatul ei, fosnetul vantului printre frunzisul insorit, susurul si clipocitul paraului, care curge paralel cu soseaua, ciripitul inca gures al pasarelelor, care se pregatesc de toamna. 

Am admirat si putinii turisti care se mai plimbau, ca si noi, prin mijlocul acestei frumuseti, i-am recunoscut si ne-am salutat cu unii, cu care ne-am mai intersectat pasii de-a lungul timpului, deja ne stim din priviri, cum e, de exemplu, cuplul acesta de varstnici, cu cainele lor mare, un lup husky, alb-gri, alsacian, cu ochi albastri. El, domnul acela cu parul lung si argintat, vine cel mai adesea cu cainele prin padure, a mai schimbat cateva vorbe cu noi, din cand in cand, si asa am aflat ca ei sunt tot bucuresteni, si ca s-au mutat si ei in Predeal definitiv de cativa ani. 

La fel ca si cuplul acela de sportivi retrasi din activitate, ea a fost un alergator de mare performanta, castigatoare de multe premii interne si internationale, tot bucuresteni, care si-au lasat baiatul la Bucuresti "sa faca ce vrea el acolo, singur", iar ei si-au cumparat la Predeal un apartament, si s-au mutat si ei aici definitiv, de vreo trei ani. 

Si altii ca ei, dar si noi ca ei, caci, iata, de acum si noi suntem bucuresteni mutati la Predeal, tot definitiv, si tot ce putem spune este ca ne bucuram atat de mult de aceasta schimbare extraordinara in destinul nostru! Caci aceasta schimbare, care a fost, de fapt, o alegere, ne-a ajutat sa ajungem aici, nu numai ca sa ne putem bucura de toate beneficiile acestei statiuni turistice montane, cat, mai ales, pentru a putea trai in mediul de viata care ni se potriveste noua cel mai bine, in acest moment al evolutiei noastre. 

 La un moment dat, mi-am amintit ca ar cam fi timpul sa nu ma mai las furata chiar de tot de peisaj si sa mai verific din cand in cand cum stau cu expresivitatea aia, care asigura un selfie reusit. Mai ales ca azi aveam si recuzita perfecta. Esarfa galbena, cum care? A, da, si ochelarii aia smecheri, uitasem! Deci, recuzita ideala!

Si tot verificand asa, eram gata-gata sa ratez cotitura paraului, locul unde ne puteam apropia si admira curgerea apei si asculta clipocitul ei relaxant. "Uite-te in spatele tau, puiut!" ma face atenta Adrian la un moment dat. Fix acolo eram! Asa ca am abandonat actul artistic si antrenamentul de selfie-uri, si m-am apropiat de parau, unde am inspirat cu toti porii frumusetea aia salbatica, aproape virgina, a trecerii apei prin padure. Am si inregistrat un minut din susurul apei peste pietrele rotunjite, filmulet care ar fi fost chiar perfect, demn de premiile Oscar, Grammy sau altele, daca telefonul meu nu ar fi captat, ca zgomot de fond, si sunetul pulsului meu. Dap, atat de sensibil este sensozul sonor, incat, asta e, orice film as face, sunt si eu acolo, prezenta, in el, vrand-nevrand, cu propriul meu puls, chiar la propriu, nu doar metaforic, artistic, prin actul creatiei, adica.

Dupa ce mi-am incarcat toate celulele trupului si tot sufletul cu vibratia aceea eterica a apei si a locului acela impregnat de trecerea ei printre copaci, ne-am continuat plimbarea. 

Nu mica ne-a fost mirarea sa descoperim, imediat dupa aceea, ca au reaparut din nou trunchiuri de brad taiate si abandonate de-o parte si de alta a soselei de catre muncitorii care lucreaza in industria forestiera si care, nu stiu cum si de ce, au primit aviz favorabil pentru exploatarea lemnului in apropierea Promenadei Polistoaca. Pe un afis de tabla, inscriptionat cu vopsea, cu pensula, era acolo un text care avertiza ca au loc taieri de intretinere a padurii, insa copacii doborati nu ni s-au parut a fi bolnavi. In fine, nu voi insista asupra subiectului, doar am vrut sa consemnez reaparitia acestor busteni taiati, dupa ce, pe perioada sezonului estival, disparusera. 

 

Polistoaca se incheie sus, la Cioplea, iar acolo mereu fac cateva poze, marcand astfel sfarsitul celei mai frumoase promenade turistice montane (usor de parcurs la pas de catre oricine, la orice varsta), dar si a celei mai benefice pentru sanatate. Promenada regilor!

Coborarea de la Cioplea spre centrul Predealului ne-a scos in cale gardul imbracat in iedera al unei micute case pe care mereu o admiram, vila Cristiana. Este foarte cocheta, fara a fi una luxoasa, iar gardul de iedera ii da o aura de poveste. Mai ales de acum inainte, odata cu venirea toamnei, caci iedera a inceput sa se coloreze treptat inspre diferite nuante de rosu, caramiziu, visiniu. Cu cat toamna este mai lunga si mai calda, cu atat iedera se coloreaza mai spectaculos, facand sa arate impresionant orice gard sau zid acoperit cu aceasta liana frumoasa. Sunt cateva astfel de garduri imbracate in iedera in Predeal, iar acesta este unul dintre ele, care ne incanta privirile si sufletele. Anul trecut gardul acesta era rosu! Vi-l puteti imagina? Plin de frunze rosii, ca focul!

Acasa ajunsi, dupa ce am servit pranzul, ne-am baut ce ne place noua cel mai mult si cel mai mult! Cafeaua/cacaoa, desigur! Stand la fereastra, inspirand aerul ozonat de munte, privind culmile impadurite de dincolo de DN1, simtindu-ne ca doi turisti veniti in vacanta la Predeal. 

Eu inca simt aceasta stare, acest sentiment, aceasta energie a vacantei, ca si cum am fi venit in concediu sau intr-o mica escapada de weekend, ca inainte. 

Si ma uit in jur si imi spun mie insami, ca pe o readucere la realitate, ca, de-acum gata cu venirile si plecarile, gata cu du-te, vino, gata cu bagaje de facut si de desfacut, gata cu sfarsiturile de vacanta, gata cu nostalgiile si regretele din ultima zi de vacanta, cand am mai fi vrut sa mai stam, sa nu se termine sejurul, sa ne mai bucuram macar de cateva ore, la final, de aerul curat al muntelui, de soarele lui stralucitor, parca altfel decat oriunde, de privelistea brazilor din jur si de tot ce inainte adunam cu nesat doar in tolba cu amintiri. 

Acum toate sunt ale noastre, pentru noi, fara limite, fara sfarsit, fara final de vacanta, ci cu o eternitate de libertate inaintea noastra, libertatea spiritelor noastre curajoase, neinfricate, jucause, aventuriere, dornice de experiente cat mai multe si mai diverse, dar mai ales, dornice de frumusete, de liniste, de pace si de neingradire, si nelimitare. Mai ales acum, cand stim ca tot timpul din lume este al nostru!

PS. Daca va place esarfa mea, puteti sa vizualizati pagina de FB "Esarfa Boema" accesand linkul  https://web.facebook.com/profile.php?id=100064349161147 , unde veti gasi mai multe culori si modele, precum si mai multe sugestii de purtare. O apreciere a acelei pagini de promovare m-ar bucura foarte tare! 

04.09.2021