Sarbatorim in mijlocul necuvantatoarelor

 

Nu-i asa ca va asteptati astazi la esarfa mov-lila? Asa si eu. Dar, asta e, cand ai o sefa, care sefa are o afacere de condus, care afacere se bazeaza pe esarfele mele, ce pot sa fac? Trebuie s-o ascult pe Ema Boema, caci ea dicteaza ce culoare si cand. Asa ca sefa mi-a zis azi "rosu bordeaux"!  Ok, fie, mi-am zis si eu, n-au intrat zilele in sac, o sa-i vina randul si celei mov-lila, la un moment dat.

Si ce-am facut noi azi, cum am sarbatorit? Pai, sigur ca am sarbatorit azi - pentru motivele de ieri si de alaltaieri! Un an, pentru Adrian, de cand publica in revista Cosmos, dar trei luni, pentru noi doi, de cand ne-am mutat la munte! Uite-asa, ca ne place noua sa sarbatorim cat de des avem chef, nah! In plus, nepotica mea cea nou-nascuta a implinit azi doua luni de cand a venit pe lume, iar maine, 8 septembrie, zi de mare sarbatoare, zi sfanta, Nasterea Maicii Domnului, este si ziua ei de nume, caci pe bebelusa o cheama Maria!

Ieri, Adrian a propus pentru azi sa mergem la Trei Brazi. Ok, perfect, era excelenta ideea! Trei Brazi este relativ aproape de noi. De obicei facem drumul pe sosea, pe jos, in pas de plimbare. Este, pentru noi, un fel de plimbare prin Herastrau. Sau prin centrul Bucurestiului, apoi prin Cismigiu si pana la parcul Izvor. Sau o tura mare de parc IOR (acum se numeste Alexandru Ioan Cuza), sau de parcul Tineretului. Deci, nu-i mare lucru. Cum aici, la munte avem altfel de "parcuri", le bifam si noi prin rotatie: Trei Brazi, Poiana Secuilor, Clabucet-Garbova, Busteni, Sinaia, Brasov, Rasnov si asa mai departe. Chiar Predealul este el insusi un parc frumos, prin care ne plimbam zilnic. Mergem pe aici si prin imprejurimi, asa cum mergeam inainte, prin Bucuresti, prin parcurile de acolo. 

Asadar, pana la Trei Brazi, daca mergem pe jos, in plimbare, ne ia cam o ora si jumatate dus, o ora si jumatate intors, plus ce mai stam pe acolo, vreo ora, tocmai bine cat sa ne intoarcem la timp acasa, pentru programul de pranz al Bubulinei. Caci pe ea n-o luam cu noi, iar ea, la pranz, are program de inspectie domenii, cred ca intelegeti. 

De data asta, Adrian a propus sa mergem cu masina pana la Trei Brazi, ca s-o mai miste din loc, sa nu moara bateria de atata stat in parcare. Ok, chiar si mai bine, ne-am gandit noi, aveam timp chiar si de-o plimbare pe jos pana la Poiana Secuilor. Vremea a fost azi super minunata, insorita, cu un cer albastru superbissim, asa ca ne-am baut licorile de dimineata, ne-am luat niste ceva bun de rontait pentru acolo, ne-am urcat in masina si am pornit la drum.

Cand am ajuns sus, pe platoul de la Trei Brazi, Adrian a lasat masina ceva mai departe de cabana, ca sa nu intre in eventuala aglomeratie de masini din parcarea cabanei. Dar n-a fost aglomerat deloc. In primul rand pentru ca nu era weekend, in al doilea rand suntem deja in septembrie, sezonul estival fiind considerat incheiat, deci cu turisti mult mai putini. Apoi am pornit pe jos in plimbare spre Poaiana Secuilor. 

Dar, inainte de toate, mi-am amintit ce responsabilitati mi-a trasat la plecare Bubulina, si, ca sa nu ma fure peisajul si sa uit (de parca as putea uita asa ceva, hahaha!!!), mi-am zis ca sa bifez cateva cadre profesionale, sa-mi justific si eu existenta in Ema Boema SRL ( "Sa Ramanem Liberi!". 

Dupa ce am muncit din greu (hahaha!!!), se cerea o pauza binemeritata. Am pornit amandoi la pas spre platoul intins, din jurul Cabanei Trei Brazi, ca sa cautam un loc unde sa ne asezam la soare si sa rontaim cele bunute pe care le luasem cu noi. N-am gasit nimic care sa ne multumeasca, asa ca am facut cale intoarsa si am cotit-o direct spre Poiana Secuilor. 

Drumul spre Poiana Secuilor este impresionant, cred ca il cunoasteti! Este extraordinar de frumos si usor de parcurs la pas, in plimbare. Am aruncat un ochi si in padure, printre brazii care strajuiau soseaua, de-o parte si de alta a ei, si ne gandeam ca in curand, peste mai putin de o luna, va fi octombrie, luna in care muntele isi va schimba hainele de vara cu cele de toamna, iar padurea se va infrumuseta in culori ruginii, aramii, roscate, combinate pe ici-colo, pe unele culmi, cu verdele vesnic, al cetinei. Abia asteptam sa ne desfatam ochii si sufletele in mijlocul decorul acela multicolor! Insa, pana atunci, ne bucuram din plin de aspectul inca prospat al padurii varatice, sub un cer de septembrie insorit, placut, respirand aerul ozonat al padurii si... cautand cu privirile cadre cat mai fotogenice.

Pentru mine, azi a fost a doua oara cand am mers spre Poaiana Secuilor, si chiar ma intrebam daca vom mai avea prilejul intalnirii cu cireada de vaci pe care am vazut-o prima data rasfirata de-a lungul vaii si soselei ce serpuieste printre culmi, pana la cabana. Si, da!!!! Am intalnit-o!

O multime de vaci pasteau nepasatoare in jur, fara sa se sinchiseasca de turistii care treceau de ele sau printre ele, ad-literam, fotografiindu-le, draganindu-le, vorbind cu ele, ca si cum ele ar fi inteles totul si trecand apoi, mai departe. 

Talangile lor sunau din loc in loc, aproape toate vacile aveau cate o talanga la gat, formand ca un fel de melodie, ca un concert rural, oarecum idilic, asa cum deseori sunt redate ele in documentarele televizate de la televiziuni, ca ritmul unei poezie pastorale montane, fara a se patrunde in adevarul de dincolo de aparentele acestea poetice, cele in care pastorii nu sunt, de fapt, niste intelepti batrani, care stau sprijiniti in batul lor gros mereu in stare de zen, contempland mersul soarelui si al stelelor, asa cum faceau, poate dacii, prin povestile copilariei. Si nici nu stau in meditatie zi si noapte, cu dulaii lor in apropiere, visand la nemurirea sufletului. Pastorii astia nu au vorba domoala si sfatoasa, in adevarata lor fire, ci sunt efectiv abrutizati, pierduti cu totul in greul vietii lor de ciobani/pastori, infruntand cu greu vitregiile naturii, vantul, ploaia, frigul, umezeala, viscolul, umbland ca vai de ei, nespalati cu lunile si, de cele mai multe ori beti, caci fara bautura cea de toate zilele nici un cioban nu accepta slujba de cioban. 

Caci si meseria asta, de cioban/pastor, este o slujba ca oricare alta, platita de proprietarul oilor/vacilor. Angajatul la turma sau cireada este nevoit sa faca toate muncile adiacente, pe langa mersul la pascut, pe dealuri, precum, muls lapte, tuns oi, carat apa, curatat mizeria animalelor din tarcuri, mutat stana dintr-un loc in altul, dupa cum este nevoie, ceea ce inseamna scos garduri si remontat garduri, cu stalpi grosi si grei din lemn, cu porti mari si grele, cu diversele alte acareturi necesare, precum adapatoarele pentru apa si fan. 

Nu, nu-i nimic idilic in pastorit si nici in viata ciobanilor, acum stim toate acestea din chiar mijlocul lor, am locuit patru ani si jumatate intr-un sat de oieri si le-am vazut viata, problemele, greul, provocarile, destinul. Nu-i deloc usor, nu-i deloc ca-n povesti si ca-n documentarele de televiziune, pastoralele pot fi evocate ca fiind poetice si romantice, insa viata acelor oameni este grea si abrutizanta. 

Doar ochii unui orasean poate idealiza aceste imagini si doar un orasean poate creea poezie si povesti privind oile rasfirate pe dealuri sau vacile la pascut pe izlazuri. Cine traieste acolo, cine stie cum traiesc oamenii aceia, cine stie adevarul din spatele basmelor cu si despre "Ciobanas cu trei sute de oi", nu (mai) scrie poezie. Simte si intelege, accepta ca exista si astfel de destine, si merge inainte cu o altfel de intelepciune, aceea care vede frumusetea din jur, dar care stie si ce este si in spatele usilor inchise ale ciobanilor, usi de case, usi de suflete, usi de destine. 

Dupa ce am depasit cireada de vaci si aproape ajunsesem la Cabana Secuilor, la un moment dat Adrian m-a facut atenta "Uite o vulpe, puiut!" N-o vazusem, era in spatele acelor brazi din stanga. Abia cand am vazut de departe un grup de oameni ce pareau ca se uita la ceva anume, am zarit-o si eu. Venise din padurea din vale pana la drum, in calea turistilor, cersind mancare.

Ne-am apropiat si noi si am constat cu uimire cat de aproape de oameni venise vulpea aceea, pur si simplu, nu-mi venea sa cred! Eu, cel putin, n-am stat niciodata atat de aproape de o vulpe libera! Toti ii faceau fotografii din toate directiile, iar ea statea ca o vedeta si se uita cand la unul, cand la altul, crezand, biata de ea, ca ei vroiau sa-i dea ceva de mancare, nu stia ea ce era cu aparatele alea din mainile tuturor celor care inaintau spre ea.

M-am apropiat si eu la cel mult trei metri de ea si i-am aruncat un pumn de alune din cele pe care le aveam la noi. Stim ca nu este indicata hranirea animalelor salbatice, dar era clar ca vulpea aceea era foarte flamanda de iesise chiar in drum, printre oameni, cautand mancare. Mi-a fost tare mila de ea si n-am putut sa ma abtin sa nu incerc cat de putin sa-i alin foamea cu ceva. A mancat toate alunele, i-au placut.

I-am facut si eu mai multe poze cu telefonul, unele dintre ele n-au iesit foarte clare, caci vulpea statea in zona umbrita, iar telefonul meu se focaliza pe brazii luminati, insoriti, din planul indepartat. Insa, chiar si asa, a fost o experienta foarte emotionanta. 

La un moment dat, cum stateam eu aplecata in mijlocul drumului, facandu-i poze, si fiind la cel mult trei metri de ea, am fost uimita sa o vad cum se indreapta fix spre mine, probabil crezand ca mai poate primi alune, de nici n-am mai stiut cum sa reactionez, s-o iau la fuga, fiind totusi un animal salbatic si imprevizibil, sau s-o fotografiez in continuare. 

Am ramas pe loc, s-a oprit si ea, prudenta, ramanand in in garda, apoi si-a continuat drumul ocolindu-ma usor, traversand strada pe langa mine, si oprindu-se langa bradul cel mai mare si mai batrand din apropiere, la umbra aceluia. Mai ales ca din sens opus se apropia un alt grup mare de turisti. Toti o zarisera si ei pe vulpe si se apropiau curiosi de ea. 

Vulpea n-a fugit de ei, ba dimpotriva, cred spera sa primeasca inca ceva de mancare, caci se uita cand la unul cand la altul, nerabdatoare si pofticioasa. 

Ne-am indepartat de ei urandu-i vulpii, in gand, sa fie sanatoasa si sa ajunga cu bine la culcusul ei, unde sa-si hraneasca si puisorii.

Dupa ce ne-am despartit de vulpe, cu entuziasmul maxim si cu drag de tot ce inseamna natura, viata si libertate vie, am pornit mai departe inspre Poaiana Secuilor, unde, printre cateva fotografii facute imprejurimilor, am mai bifat cateva poze pentru Ema Boema, care in mod sigur avea sa ne ia la intrebari la intoarcerea acasa. 

Adrian a gasit si un gandacel frumos, verde-metalizat, un carabus cred, pe care am reusit sa-l surprind in palma lui in cateva imagini chiar inainte de a-si lua zborul din varful degetelor lui.

Pe drumul de intoarcere, am avut o perspectiva foarte frumoasa si unica asupra unui aspect extraordinar, un fapt concret, dar si unul metaforic, abstract, cum ni se intampla noua adesea in ultimul timp, ca o paralela intre realitatea fizica si cea spirituala, intre cotidianul obisnuit si idealul absolut. 

Ei bine, despre ce este vorba? Observasem de la distanta o coroana impresionanta de brad si chiar il facusem atent pe Adrian in privinta ei. Initial, din pozitia in care imi aparuse in fata ochilor prima oara, cele doua tulpini, ale celor doi brazi, formau o coroana mare. Vedeam trunchiurile lor suprapuse ca si cum era unul singur. Pe masura ce ne-am apropiat, ni s-au revelat cele doua trunchiuri, crescute foarte aproape unul de celalalt, si ne-am dat seama ca cele doua coroane de crengi li s-au intrepatruns atat de armonios, incat au format una singura mai mare, mai bogata, mai frumoasa, mai impresionanta! 

Mi s-a parut ceva fantastic! De cele mai multe ori, in astfel de situatii, unul din copaci cedeaza in favoarea celuilalt, isi retrage seva din crengile sale si se usuca, pentru a nu-l deranja pe celalalt, pentru a nu-l umbri, pentru a nu-l stanjeni, pentru a nu-i creea neajunsuri prin inghesuire. 

Se spune ca la umbra unui copac mare si puternic nu creste nimic. Poate ca umbra lui nu creste, dar alaturi de el, iata, poate creste un copac la fel de mare si de puternic, impartind impreuna acelasi destin. 

De data aceasta, cei doi brazi falnici, inalti, mareti amandoi, frumosi, maiestuosi, si-au unit ramurile si si-au facut loc unul altuia elegant, respectuos, echilibrat, fara a se afecta reciproc, ci dimpotriva, fiindu-si unul altuia sprijin in infruntarea intemperiilor montane. 

Mi-au placut tare mult acesti doi brazi imbratisati in fata vremurilor, in fata lumii, in fata eternitatii! Caci am vazut aici o similitudine...

Intoarcerea la masina mi-a adus, in mod neasteptat, o noua runda de poze. Cu magarii!!!! 

Ii vazusem pe cei doi magari chiar de la sosirea noastra la Trei Brazi. Erau inconjurati de un grup de copii sportivi si toti ii mangaiau,  bucurosi de o asa intalnire. Nu le-am putut face poze atunci. Dar, la intoarcere, cei doi ne-au asteptat si ne-au acordat exclusivitate.

I-am fotografiat cat am vrut, din toate directiile, iar ei mi-au pozat profesionist, detasati, in timp ce mancau din iarba grasa din jur cu pofta. Aproape ca as fi vrut sa ma apropii de ei sa-i mangai si eu, dar n-am vrut sa risc vreo reactie neprevazuta din partea vreunuia dintre ei. M-am multumit cu pozele.

Ca sa fie ziua cat mai bogata din punct de vedere al intalnirilor cu fiintele  necuvantatoare ale muntelui, domestice si salbatice, pe sosea ne-a intampinat si un grup de cai, vreo patru, care urcau liberi spre Trei Brazi, la pascut. I-am surprins din mersul masinii, macar cat sa bifez si caii pe langa vaci, magari si vulpe. Ursul nu l-am intalnit, din fericire, desi erau anunturi peste tot cum ca ar cam fi prin zona. :)

PS. Daca va place esarfa mea, puteti sa vizualizati pagina de FB "Esarfa Boema" accesand linkul  https://web.facebook.com/profile.php?id=100064349161147 , unde veti gasi mai multe culori si modele, precum si mai multe sugestii de purtare. O apreciere a acelei pagini de promovare m-ar bucura foarte tare! 

08.09.2021