Mâncăm sau socializăm?

 

Aseară, Adrian a bifat udatul grădinii cu furtunul. M-am dus și eu cu el, având telefonul în buzunar, că nu se știe niciodată ce fir de iarbă mă trage de mânecă pentru o fotografie profesionistă și să fiu pregătită.

Lumina de apus, lumina de miere, lumina dulce, blândă, domoală, cuprinsese toate dealurile din jur. Încă nu sunt copacii înfrunziți, însă când sunt, lumina asta de apus transformă vegetația într-un decor de poveste, translucid, verde smarald, de nu știi încotro să privești mai întâi ca să-ți umpli sufletul cu de toate.

Am făcut câteva cadre foto cu parcelele udate, oprindu-mă cu atenția mai ales la parcela de aromatice, care este acum mai verde decât celelalte. De fapt, cam singura, deocamdată.

Folia anti-îngheț este încă pe margine, în așteptare, căci pare că mai este nevoie de ea vreo două nopți din săptămâna asta. Apoi, gata, o vom strânge.

Am aruncat un ochi și în seră. Abia intrasem acolo în urmă cu două zile, iar aseară am rămas fără grai când am văzut galben în fața ochilor!

Muștarul, cel din care ne-am tot aprovizionat de vreo lună încoace cu frunze pentru pesto, s-a trezit că el vrea să înflorească. Și a înflorit.

Ok, mi-am zis, asta înseamnă că dumnealui urmează să intre în grevă și în curând n-o să ne mai livreze frunzele picante, necesare sosului verzuliu atât de bun. Ar cam fi timpul unui ultim cules - îmi continui eu dialogul meu interior cu mine însămi, așa cum știți că-mi place mie să socializez maxim.

Dau repede o fugă în casă, îmi iau un lighean mic pentru frunzele de muștar și o caserolă pentru frunzele de usturoi și m-am pus pe cules. Și aș mai fi cules eu mult și bine la muștarul ăla revoluționar, dacă n-ar fi venit Adrian cu furtunul să ude și în seră, fiind nevoită să eliberez spațiul de lucru.

           

Chiar dacă de la muștarul din seră nu vom mai putea culege frunze bune, căci, odată înflorit, frunzele se maturizează și nu mai sunt fragede, urmează la rând muștarul semănat de Adrian afară, pe mai multe parcele (cu scop de acoperire a pământului, pentru protecție, afânare și hrănire). În curând va fi suficient de mărișor cât să pot aduna și de acolo material culinar, căci deja a răsărit pe o parcelă. La cât este de cald deja, la peste 20 de grade câte au fost azi, el va crește repejor.

Bravo, Lili - deschid eu din nou discuția cu mine însămi, ca să nu mă plictisesc în compania mea - n-aveai de lucru în seara asta și te cam plictiseai, nu-i așa? Ți s-a făcut poftă așa, brusc și dintr-o dată, de pesto. Acum o să ai de lucru vreo jumatăte de oră, ce să-ți fac?! Nu-ți stătea ție bine să fi stat liniștită, cu ochii în calculator, pe facebook? Ok, acum apucă-te de lucru!

De cum m-a văzut cu ligheanul ăla plin cu vârf de frunze de muștar, Ema a declinat ferm orice tentativă de a mă ajuta cu ceva. Ea a zis că încă nu și-a terminat somnul de frumusețe și că am cam deranjat-o când am intrat în casă, că am cam trântit ușa și am trezit-o. Și, țâfnoasă, mi-a întors spatele, s-a făcut covrig și a început să viseze frumos.

Dacă tot culesesem atâtea frunze, ce era să mai fac? Le-am pus în blender cu usturoiul peste ele, sare și un pic de ulei de măsline și, în doi timpi și trei mișcări, nici nu știu când, am terminat de făcut sosul pesto, de care nu ne mai săturăm.

Am pus sosul pesto în câteva caserole cu capac și l-am băgat în frigider. Apoi m-am gândit că, la sosul ăla verde, cu aromă de muștar și de usturoi, căruia în mod emancipat și occidental i se spune acum "pesto", s-ar potrivi de minune un pilaf. Tocmai găsise Adrian la magazin, zilele trecute, niște soia nemodificată genetic. Noi nu consumăm soia în mod curent, însă asta, fiind nemodificată genetic, parcă a stârnit o poftă care se cerea vindecată, transmutată în lumină și eradicată, desigur.

Cu atât mai mult cu cât, oricum, vânzătoarea a fost obligată să ne bage pe gât şi ceva în plus pe lângă Milka aia, marfă de contrabandă, și, cum nu mai știam ce să mai cumpărăm, altceva decât până acum, ca să nu se creadă că ne facem stocuri anti-atomice, anti-apocalipsă, anti-pandemice, anti-carantină și mai știu eu de ce alte "anti-" am mai putea fi suspectați, soia a părut a fi o soluţie salvatoare.

Ok, mi-am zis, numai bine s-a potrivit. Un pilaf cu morcovi și soia ar fi perfect cu pesto. Orezul, nimic de zis, l-am făcut repede și ușor, căci ce mare lucru e de făcut la el? Mi-am făcut strategia și managementul timpului în gând, planificându-mi-l impecabil, atât cât să pot să stau lejer şi pe facebook și nici să nu mă simt cumva stresată că am ceva de gătit, că am ceva pe foc, că se arde ceva pe aragaz. Știți voi.

Am dat o fugă și în grădină (adică, ce spun eu "fugă"? vreo doi-trei pași) și  mi-am luat pătrunjel, ca să-l adaug la final, și gata pilaful! Orezul basmati arată minunat după ce s-a umflat alb şi catifelat în crăticioară, cu o tentă fină de culoare, abia perceptibilă, de la portocaliul morcovilor, de la călitul celor din urmă în ceapa cu care se începe orice mâncare. Mirosea divin, ce mai! Eram mulțumită, eram relaxată, totul era gata, de-acum puteam să stau şi eu pe facebook cât doream.

Dar, când să mă așez în fața laptopului și să mă conectez la facebook, o voce din eteruri, nu știu de la cine și de ce m-a ales tocmai pe mine, s-a oprit din trecerea ei prin văzduhuri și mi-a șoptit insinuant într-o ureche: "Oare n-ar merge la pilaful ăla și o lingură, două, de urzici cu usturoi?" Am simțit că-mi cade tavanul peste mine. Eram gata-gata să intru și eu pe facebook!!!! Vroiam să mă odihnesc un pic, că eram deja ostenită! În fine, am zis, ok, ai dreptate tu, aia care mi-ai șoptit, cine o-i fi tu, Sinele meu Înalt, Conştiinţa mea Divina, oricine. Întradevăr, mergea un piure de urzici.

Am scos o pungă din congelator, am mai dat o fugă (ați reținut, da? doi-trei pași!) după încă un pumn de frunze verzi de usturoi, am mai curățat o ceapă, mă rog, știți cum se face, nu mai insist. Cert este că mi-a mai luat ceva din timpul alocat muncii mele intensive de pe facebook!

După ce am văzut piureul de urzici terminat, ce credeți că mi se înfiripă insidios și nesuferit în suflet? O altă poftă!!!! Urzici cu mămăligă! Ei? Cum sună? Grozav! Așa că am pus repede un pic de apă la fiert cu sare și-mi zic că, tocmai bine, până spăl vasele folosite până atunci la anterioarele mâncăruri preparate, apa fierbe și pun repede de o mămăligă. Și apoi îmi mai rămâne și timp berechet de facebook. Că grija mea aia era, desigur. Încă nu intrasem deloc azi să salut și eu lumea, să dau două-trei like-uri, să mă bucur cu frenezie de singurul like primit, cel de la Adrian (ha,ha,ha!!! glumesc!!!), apoi să bântui ca o școlăriță printre meandrele virtuale ale acestei mari Grădini a lui Dumnezeu, numită pompos Facebook. Și-am făcut și mămăliga aia, da, căci pofta se cerea cu ardoare satisfăcută. Aşa.

Și, uite-așa, vrând-nevrând, cu pofte sau fără, cu chef sau fără, am terminat nici nu mai știu câte chestii culinare, de mi-am epuizat timpul alocat facebookului de  dimineață și a sosit ora mesei. Așa că masa noastră de azi a fost pregătită ca pentru un batalion de oameni, mai mult pe măsura poftelor, decât a nevoilor.

Data viitoare când o să mă mai apuc de gătit, peste vreun milion de ani, cândva, niciodată, o să-mi fac o listă clară cu ce vreau să gătesc și o s-o bat în cuie pe un perete, o listă mare cât roata carului, ca nu cumva să mă mai abat de la ea și să alunec pe panta vertiginoasă și de neoprit a poftelor de toate felurile, care mai de care mai copleșitoare, căci, nah, așa este în izolare, cică, vin toate buluc și nu poți să te opui, oricât ai vrea, orice ai face. Iar când ai la doi-trei pași și o grădină care își face și ea treaba și produce una-alta, cu atât mai mult poftele se agață de tine, îți intră în aură, se înrădăcinează bine în toate câmpurile energetice și nu te lasă, dom'ne, în pace deloc până nu le rezolvi cumva.

Acum, după ce am mâncat și am reușit, într-un sfârșit, să ajung și pe facebook, nici nu-mi vine să cred că am făcut atâtea azi. Data viitoare când voi mai păcătui atât de amarnic, cer să fiu legată cu lanțurile de laptop, logată pe facebook, și pedepsită doar cu o cafea în față, fără nici o milă, ca să mai pot și eu să respir și să mai am și eu timp să trăiesc – da, virtual, nu contează! - nu să stau atât în bucătărie. Că doar n-am intrat în carantină militară cu prelungire, pentru lovituri la 11 metri direct la aragaz! Vreau să mă bucur și eu de viață, de lumină, de soare, de ciripitul păsărelelor, de statul degeaba în șezlong, cu cafeaua în mână, cu ochii închiși în spatele ochelarilor de soare, inspirând aerul primăvaratic din plin, procesând vitamina D și socializând cu oamenii din toata lumea! Păi, dacă nu facem asta mai ales acum, pe timp de pandemie, atunci când?

Pe final, să fac o precizare despre pozele cu activitatea mea de azi, pe care, bineînțeles, le-am postat pe facebook. Dincolo de opoziția și controversele care se pot naște în urma afișării publice a fotografiilor cu mâncare, eu consider asta ca fiind un demers inspirațional și care unește oamenii. Este un subiect foarte bun pentru socializare, oamenii sunt atrași și sunt curioși de diferitele rețete, vor să le încerce, să le guste, iar discuțiile care se nasc pe seama mâncărurilor au darul de a scoate din oameni partea lor frumoasă la suprafață, de a deveni naturali, autentici, firești. Mâncarea îi apropie mai mult decât orice altceva pe oamenii diferiți, cu concepții diferite, cu statut social diferit, cu pretenții și aspirații diferite din punct de vedere social. Poftele pentru anumite mâncăruri trec peste anumite bariere sociale pe care oamenii și le ridică înainte, din diferite motive.  În plus, pe acest subiect, dacă ţinem cont că, în multe familii, majoritatea membrilor dorește ca mâncarea să rămână tradițională, în timp ce unii membri și-au reorientat preferințele în funcție de alte criterii, cum este nutriția sănătoasă, putem observa că, deşi sunt direcții un pic paralele, se poate ajunge la un punct comun, cu disponibilitate și înțelegere, pentru ca să fie toată lumea mulțumită.

Din Grădina lui Dumnezeu: 09.04.2020