Un alt episod oarecum asemanator si
chiar in continuarea celui povestit mai sus, va vor revela alte minuni ascunse
dincolo de aparente.
Eram in aprilie 2004. Firma aceea la
care lucrasem cinci ani, unde ma dezvoltasem pe masura dorintelor mele si a aptitudinilor
dobandite in timp, unde prinsesem gustul studentiei si unde fusesem ajutata sa
urmez cei patru ani de facultate in paralel cu responsabilitatile mele
profesionale, cu cele familiale si cu multe altele pe care le aveam pe cap,
urma sa se inchida la final de luna. Patronul, omul care ma angajase in urma cu
cinci ani, un om sufletist si constient de valoarea oamenilor din echipa lui, a
facut tot ce a putut, a apelat la toate cunostintele si relatiile lui, si le-a
gasit de lucru tuturor angajatilor pe care ii avea si care, altfel, ar fi fost
disponibilizati dupa inchiderea firmei.
Mai putin mie. Pentru mine nu se lega
nimic. Eram, oarecum, supracalificata. De la director de retea comerciala spre
ce ma mai puteam indrepta? A apelat si la relatiile lui din cele cateva banci
cu care lucrasem, in speranta ca as fi putut fi acceptata in sistem. Ba, chiar,
am si fost la un fel de interviu cu o directoare de sucursala de banca, dar...
nu s-a legat nimic. Inca nu venise timpul, nu era locul potrivit, minunea nu se
putea implini fara o lectie atasata. Trebuia mai intai sa fac eu primul pas
inainte, nu sa fiu impinsa de altcineva. Caci, asa se declanseaza minunile!
Eram in miez de aprilie, eram in toiul
activitatilor specifice de inchidere a stocurilor, de retur catre furnizori a
marfurilor acceptate la retur, de inchidere a balantelor financiare, de bifare
a soldurilor contabile, si de tot soiul de treburi de genul acesta, de
inchidere a unei firme. Echipa mea era deja la jumatate din efectiv, nu prea
mai erau multe de facut, celelalte magazine fusesera inchise, iar eu paream ca
aveam sa raman ultima, sa sting lumina.
Ieseam afara, in fata magazinului, de
multe ori pe zi, pe trotuarul pe unde oamenii din cartier treceau nestingheriti
care si unde avea fiecare treaba, fara nicio grija pentru grijile mele, fara sa
stie nimeni prin ce treceam eu, fiecare ducandu-si propria poveste pe umeri
catre destinatiile spre care erau chemati sa se indrepte, dupa nevoie si
destin. Doar eu stateam pe loc, in usa magazinului, asteptand ziua de la
finalul lunii, cand aveam sa pun lacatul pe usa pentru ultima oara, dupa cinci
ani in care facusem asta zilnic, inclusiv in weekend, sambata si duminica, zi-lumina,
dupa cum se lucra in vremurile alea in comert, in general.
Si, stand eu asa afara, in usa magazinului,
in una din zile, priveam aproape in gol dincolo de intersectie, in diagonala,
unde am observat ca, la parterul blocului amplasat fix pe acel colt al
intersectiei, se lucra la renovarea si amenajarea unui nou spatiu comercial. Am
ramas cu privirea intepenita pe vitrinele acelui magazin, aproape ca
hipnotizata. Am simtit instantaneu un impuls foarte puternic de a afla ce va fi
acolo. Nu va suna oare cunoscut?
Cateva zile la rand am fost cu ochii pe
spatiul acela comercial, stand in usa magazinului meu. Si ma rugam din nou la
Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in acel spatiu comercial. Pe orice
functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!” Si m-am
rugat asa zilnic, de cate ori dadeam cu ochii de vitrinele acelea mari, imense.
Intr-o zi, cineva, propabil un client,
nu mai stiu cine, mi-a spus ca acolo se amenajeaza o sucursala bancara. Am fost
entuziasmata! Mi-am rafinat cererea catre Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez
in banca aceea care se deschide in spatiul acela comercial, de peste drum. Pe
orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!”
Bine, nu mai stiu daca exact cu cuvintele astea, dar ideea ramane valabila.
Ma gandeam eu ca in iunie aveam sa
sustin examenul de licenta si urma sa obtin si Diploma de economist, asa ca
studiile superioare nu mai reprezentau un motiv de blocaj. Pentru a-mi spori
sansele de succes, fara sa spun nimanui de perspectivele catre care tanjeam,
mi-am inceput, in paralel fata de cursurile de la facultate, alte cateva
cursuri de specializare in domeniul financiar-bancar, la Institutul Bancar Roman,
cursuri la care avea acces oricine. Eram hotarata sa lucrez in mediul bancar,
desi inca nu stiam cum avea sa se intample asta.
Ei bine, luna aprilie s-a incheiat,
firma la care lucrasem si-a inchis portile, iar eu am ramas fara job. N-aveam
nici o perspectiva, nici o speranta, nici o directie spre care sa pornesc. Cautam
zilnic anunturi de angajare in mica publicitate, mergeam zilnic la cursurile de
la facultate, invatam pentru examenele din sesiune, imi faceam proiectele de
seminarii, lucram la proiectul de licenta, aveam si familie, doi copii si
responsabilitatile specifice, iar in plus, mai mergeam si la cursurile de la
Institutul Bancar Roman. Acestea din urma au fost cursuri de scurta durata,
astfel ca, pana in iunie, obtinusem pe baza de examene doua diplome de
specializare in creditarea societatilor comerciale si in analiza financiara. Si
zilnic treceam si prin fata vitrinelor acelea imense, unde aflasem ca urma sa
se deschida o noua sucursala bancara a bancii X. Si ma rugam sa fiu ajutata sa lucrez acolo.
Cum-necum, nu va pot da detaliile
intermediare, va dati seama, dar am fost acceptata in sistem, dupa ce eu mi-am
facut partea mea de drum, primul pas. Incepand din iulie 2004 mi-am inceput
noul meu job in domeniul financiar bancar. Nu am lucrat exact in sucursala aceea
din intersectie, asa cum (credeam ca) ma rugasem, insa am lucrat fix in banca
ce amenaja spatiul acela. De fapt, exact cum fusese cererea mea: „Doamne,
ajuta-ma sa lucrez in banca aceea care.......”
Intre timp, in paralel cu derularea
formelor de angajare, am sustinut si examenul de licenta, mi-am primit Diploma de
economist si, cu ea in dinti, am intrat intr-o noua etapa a vietii. Dumnezeu
imi auzise inca o data cererea si mi-o implinise. Dar nu inainte de a face eu
primul pas, de a fi hotarata, de a-mi vedea cu ochii mintii visul implinit, de a-l simti al meu, pentru mine,
nu inainte de a fi convinsa ca, oricum ar fi, ii pot face fata, pot invata, ma
pot adapta, pot reusi. Am avut incredere nestramutata in puterea mea de a trece
peste orice provocari si de a reusi. N-a fost tocmai simplu in primele luni, nu
pot da detalii, dar m-am orientat foarte repede in spatiu, am inteles foarte
repede regulile nescrise, nespuse, cele ale culturii organizationale, si am
reusit nu numai sa ma integrez, ci sa evoluez, sa avansez profesional, sa fiu
lider si angajat de top pe propriile mele merite, fara compromisuri, fara
proptele, fara ajutor. Nu o spun ca sa ma laud, ci ca sa arat ca se poate. Am
ocupat in ultimii noua ani cea mai complexa pozitie dintr-o sucursala bancara,
aceea de creditare a societatilor comerciale (SRL-uri de toate tipurile, de la
microintreprinderi pana la afaceri uriase, de milioane de euro), dar si de
creditare micilor antreprenori independenti (avocati, notari, mediatori,
cabinete medicale, etc.), si tare mult mi-a mai placut sa ma ocup de asta! N-am
avut nici timp si nici motive sa ma plictisesc.
Dar, desigur, este nevoie ca anumite
rotite sa se potriveasca in mersul lor circular din aceasta lume. Este nevoie
ca propriile tale rotite sa fie pregatite sa intre si sa se potriveasca intr-un
anume angrenaj si sa reziste acolo. Eu am rezistat 11 ani in banca si as fi
rezistat si mai mult daca n-ar fi venit momentul trecerii intr-o alta etapa,
intr-o noua scoala a vietii: mutarea in Gradina lui Dumnezeu. Mutare pe care
ne-am ales-o singuri, prin liber arbitru, prin decizie asumata, si in urma
careia au venit nenumarate alte minuni spre noi, pe care vi le-am povestit deja.
Am plecat din banca prin demisie, care a fost transformata, de fapt, in acord
cu superiorii mei, in incetarea raporturilor de munca prin acordul partilor.
In concluzie, cereti minunile, credeti
in ele, dar, inainte de toate acestea, credeti si cereti ajutorul lui Dumnezeu.
Si trebuie sa credeti si in voi insiva, si sa faceti primul pas. Altfel nu se
poate. Minunile ni se dau, dar nu ni se baga in traista. Noi suntem adevăratii
creatori ai minunilor din viata noastra, prin fiecare alegere care ne duce mai
departe, prin fiecare gest care ne apropie mai mult de manifestarea viselor
noastre.
Asadar, repet, fiind in cautarea lui
Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si crezand in El, il regasim pe El in noi insine
si in deciziile noastre. Caci, fara indoiala, increderea in El sporeste
increderea in noi si in alegerile pe care le facem.
-
Interesanta povestea ta... și pentru mine ,
vine într-o perioadă când eu însămi caut să schimb ceva la locul de muncă sau
să caut altceva. Pe de altă parte, există in relatarea ta unele asemănări cu
episoade din viața mea....
- Tania, asa
este, fiecare om are momente in viata cand simte ca isi doreste sa faca niste
schimbari. Ideea nu este de a le face oricum si de a ne arunca precum berbecul,
cu capul inainte, impulsiv, - desi, uneori, se mai intampla ca asta sa fie
singura solutie si sa merite. Ideea este sa nu stam sa
asteptam ca schimbarile sa le faca altcineva pentru noi, ci sa ne asumam
responsabilitatea deciziilor, a schimbarilor pe care acestea le aduc, dar si a
consecintelor care deriva din schimbari. Uneori iese bine, alteori nu, deci
trebuie sa facem pasul inainte si sa punem energia in miscare daca asa am
decis. Daca inca n-am luat o decizie, cantarim, analizam, observam si incercam
sa simtim cand e momentul optim pentru a demara. Iti doresc sa simti cu
sufletul care este momentul potrivit pentru tine si care este directia
potrivita celui mai inalt bine al tau, caci nimeni altcineva nu poate simti in
locul tau asta, nimeni nu poate decide pentru tine si nimeni altcineva nu va
trai schimbarile pe care le alegi. Insa in mod sigur sunt oameni in jurul tau
care te pot inspira, care iti pot arata o alternativa sau care iti pot furniza
detalii despre ceea ce te intereseaza. "Dumnezeu nu ne da un vis fara sa
ne dea si solutiile de a ni-l implini" spunea cineva, nu stiu cine. Noi trebuie sa le
descoperim.
- PS. Acum
imi dau seama ca ne iau idealurile din cuvinte pe dinainte, si ca realitatea
este uneori altfel. Ziceam mai sus ca
"Ideea nu este de a le face oricum si de a ne arunca precum berbecul, cu
capul inainte, impulsiv, - desi, uneori, se mai intampla ca asta sa fie singura
solutie si sa merite". Pai, din cele 8 locuri
de munca avute in decursul vietii, unde am lucrat perioade de la foarte lungi
la foarte scurte, din 5 dintre ele chiar asa am plecat: prin demisie,
aruncandu-ma, precum berbecul, cu capul inainte, impulsiv. Din fericire pentru
mine, a meritat. Dar nu pot recomanda nimanui metodele mele de a evolua prin
viata. : )))))
25.04.2021
***
Autor: Liliana Pașcanu
Notă copyright:
Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat
de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest
blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu
excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în
mod explicit sursa.
Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul
blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau
electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare
sau recenzii, cu menţionarea sursei.
Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini
creativitatea şi unicitatea!
Îţi doresc lectură plăcută!
Cu drag,
Liliana Pașcanu
