Minunile noastre, cele de toate zilele (2)

 

Un alt episod oarecum asemanator si chiar in continuarea celui povestit mai sus, va vor revela alte minuni ascunse dincolo de aparente.

Eram in aprilie 2004. Firma aceea la care lucrasem cinci ani, unde ma dezvoltasem pe masura dorintelor mele si a aptitudinilor dobandite in timp, unde prinsesem gustul studentiei si unde fusesem ajutata sa urmez cei patru ani de facultate in paralel cu responsabilitatile mele profesionale, cu cele familiale si cu multe altele pe care le aveam pe cap, urma sa se inchida la final de luna. Patronul, omul care ma angajase in urma cu cinci ani, un om sufletist si constient de valoarea oamenilor din echipa lui, a facut tot ce a putut, a apelat la toate cunostintele si relatiile lui, si le-a gasit de lucru tuturor angajatilor pe care ii avea si care, altfel, ar fi fost disponibilizati dupa inchiderea firmei.

Mai putin mie. Pentru mine nu se lega nimic. Eram, oarecum, supracalificata. De la director de retea comerciala spre ce ma mai puteam indrepta? A apelat si la relatiile lui din cele cateva banci cu care lucrasem, in speranta ca as fi putut fi acceptata in sistem. Ba, chiar, am si fost la un fel de interviu cu o directoare de sucursala de banca, dar... nu s-a legat nimic. Inca nu venise timpul, nu era locul potrivit, minunea nu se putea implini fara o lectie atasata. Trebuia mai intai sa fac eu primul pas inainte, nu sa fiu impinsa de altcineva. Caci, asa se declanseaza minunile!

Eram in miez de aprilie, eram in toiul activitatilor specifice de inchidere a stocurilor, de retur catre furnizori a marfurilor acceptate la retur, de inchidere a balantelor financiare, de bifare a soldurilor contabile, si de tot soiul de treburi de genul acesta, de inchidere a unei firme. Echipa mea era deja la jumatate din efectiv, nu prea mai erau multe de facut, celelalte magazine fusesera inchise, iar eu paream ca aveam sa raman ultima, sa sting lumina. 

Ieseam afara, in fata magazinului, de multe ori pe zi, pe trotuarul pe unde oamenii din cartier treceau nestingheriti care si unde avea fiecare treaba, fara nicio grija pentru grijile mele, fara sa stie nimeni prin ce treceam eu, fiecare ducandu-si propria poveste pe umeri catre destinatiile spre care erau chemati sa se indrepte, dupa nevoie si destin. Doar eu stateam pe loc, in usa magazinului, asteptand ziua de la finalul lunii, cand aveam sa pun lacatul pe usa pentru ultima oara, dupa cinci ani in care facusem asta zilnic, inclusiv in weekend, sambata si duminica, zi-lumina, dupa cum se lucra in vremurile alea in comert, in general.

Si, stand eu asa afara, in usa magazinului, in una din zile, priveam aproape in gol dincolo de intersectie, in diagonala, unde am observat ca, la parterul blocului amplasat fix pe acel colt al intersectiei, se lucra la renovarea si amenajarea unui nou spatiu comercial. Am ramas cu privirea intepenita pe vitrinele acelui magazin, aproape ca hipnotizata. Am simtit instantaneu un impuls foarte puternic de a afla ce va fi acolo. Nu va suna oare cunoscut?

Cateva zile la rand am fost cu ochii pe spatiul acela comercial, stand in usa magazinului meu. Si ma rugam din nou la Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in acel spatiu comercial. Pe orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!” Si m-am rugat asa zilnic, de cate ori dadeam cu ochii de vitrinele acelea mari, imense.

Intr-o zi, cineva, propabil un client, nu mai stiu cine, mi-a spus ca acolo se amenajeaza o sucursala bancara. Am fost entuziasmata! Mi-am rafinat cererea catre Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in banca aceea care se deschide in spatiul acela comercial, de peste drum. Pe orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!” Bine, nu mai stiu daca exact cu cuvintele astea, dar ideea ramane valabila.

Ma gandeam eu ca in iunie aveam sa sustin examenul de licenta si urma sa obtin si Diploma de economist, asa ca studiile superioare nu mai reprezentau un motiv de blocaj. Pentru a-mi spori sansele de succes, fara sa spun nimanui de perspectivele catre care tanjeam, mi-am inceput, in paralel fata de cursurile de la facultate, alte cateva cursuri de specializare in domeniul financiar-bancar, la Institutul Bancar Roman, cursuri la care avea acces oricine. Eram hotarata sa lucrez in mediul bancar, desi inca nu stiam cum avea sa se intample asta.

Ei bine, luna aprilie s-a incheiat, firma la care lucrasem si-a inchis portile, iar eu am ramas fara job. N-aveam nici o perspectiva, nici o speranta, nici o directie spre care sa pornesc. Cautam zilnic anunturi de angajare in mica publicitate, mergeam zilnic la cursurile de la facultate, invatam pentru examenele din sesiune, imi faceam proiectele de seminarii, lucram la proiectul de licenta, aveam si familie, doi copii si responsabilitatile specifice, iar in plus, mai mergeam si la cursurile de la Institutul Bancar Roman. Acestea din urma au fost cursuri de scurta durata, astfel ca, pana in iunie, obtinusem pe baza de examene doua diplome de specializare in creditarea societatilor comerciale si in analiza financiara. Si zilnic treceam si prin fata vitrinelor acelea imense, unde aflasem ca urma sa se deschida o noua sucursala bancara a bancii X.  Si ma rugam sa fiu ajutata sa lucrez acolo.

Cum-necum, nu va pot da detaliile intermediare, va dati seama, dar am fost acceptata in sistem, dupa ce eu mi-am facut partea mea de drum, primul pas. Incepand din iulie 2004 mi-am inceput noul meu job in domeniul financiar bancar. Nu am lucrat exact in sucursala aceea din intersectie, asa cum (credeam ca) ma rugasem, insa am lucrat fix in banca ce amenaja spatiul acela. De fapt, exact cum fusese cererea mea: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in banca aceea care.......”

Intre timp, in paralel cu derularea formelor de angajare, am sustinut si examenul de licenta, mi-am primit Diploma de economist si, cu ea in dinti, am intrat intr-o noua etapa a vietii. Dumnezeu imi auzise inca o data cererea si mi-o implinise. Dar nu inainte de a face eu primul pas, de a fi hotarata, de a-mi vedea cu ochii mintii visul  implinit, de a-l simti al meu, pentru mine, nu inainte de a fi convinsa ca, oricum ar fi, ii pot face fata, pot invata, ma pot adapta, pot reusi. Am avut incredere nestramutata in puterea mea de a trece peste orice provocari si de a reusi. N-a fost tocmai simplu in primele luni, nu pot da detalii, dar m-am orientat foarte repede in spatiu, am inteles foarte repede regulile nescrise, nespuse, cele ale culturii organizationale, si am reusit nu numai sa ma integrez, ci sa evoluez, sa avansez profesional, sa fiu lider si angajat de top pe propriile mele merite, fara compromisuri, fara proptele, fara ajutor. Nu o spun ca sa ma laud, ci ca sa arat ca se poate. Am ocupat in ultimii noua ani cea mai complexa pozitie dintr-o sucursala bancara, aceea de creditare a societatilor comerciale (SRL-uri de toate tipurile, de la microintreprinderi pana la afaceri uriase, de milioane de euro), dar si de creditare micilor antreprenori independenti (avocati, notari, mediatori, cabinete medicale, etc.), si tare mult mi-a mai placut sa ma ocup de asta! N-am avut nici timp si nici motive sa ma plictisesc.

Dar, desigur, este nevoie ca anumite rotite sa se potriveasca in mersul lor circular din aceasta lume. Este nevoie ca propriile tale rotite sa fie pregatite sa intre si sa se potriveasca intr-un anume angrenaj si sa reziste acolo. Eu am rezistat 11 ani in banca si as fi rezistat si mai mult daca n-ar fi venit momentul trecerii intr-o alta etapa, intr-o noua scoala a vietii: mutarea in Gradina lui Dumnezeu. Mutare pe care ne-am ales-o singuri, prin liber arbitru, prin decizie asumata, si in urma careia au venit nenumarate alte minuni spre noi, pe care vi le-am povestit deja. Am plecat din banca prin demisie, care a fost transformata, de fapt, in acord cu superiorii mei, in incetarea raporturilor de munca prin acordul partilor.

In concluzie, cereti minunile, credeti in ele, dar, inainte de toate acestea, credeti si cereti ajutorul lui Dumnezeu. Si trebuie sa credeti si in voi insiva, si sa faceti primul pas. Altfel nu se poate. Minunile ni se dau, dar nu ni se baga in traista. Noi suntem adevăratii creatori ai minunilor din viata noastra, prin fiecare alegere care ne duce mai departe, prin fiecare gest care ne apropie mai mult de manifestarea viselor noastre.

Asadar, repet, fiind in cautarea lui Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si crezand in El, il regasim pe El in noi insine si in deciziile noastre. Caci, fara indoiala, increderea in El sporeste increderea in noi si in alegerile pe care le facem.

 

 -      Interesanta povestea ta... și pentru mine , vine într-o perioadă când eu însămi caut să schimb ceva la locul de muncă sau să caut altceva. Pe de altă parte, există in relatarea ta unele asemănări cu episoade din viața mea....

-      Tania, asa este, fiecare om are momente in viata cand simte ca isi doreste sa faca niste schimbari. Ideea nu este de a le face oricum si de a ne arunca precum berbecul, cu capul inainte, impulsiv, - desi, uneori, se mai intampla ca asta sa fie singura solutie si sa merite . Ideea este sa nu stam sa asteptam ca schimbarile sa le faca altcineva pentru noi, ci sa ne asumam responsabilitatea deciziilor, a schimbarilor pe care acestea le aduc, dar si a consecintelor care deriva din schimbari. Uneori iese bine, alteori nu, deci trebuie sa facem pasul inainte si sa punem energia in miscare daca asa am decis. Daca inca n-am luat o decizie, cantarim, analizam, observam si incercam sa simtim cand e momentul optim pentru a demara.  Iti doresc sa simti cu sufletul care este momentul potrivit pentru tine si care este directia potrivita celui mai inalt bine al tau, caci nimeni altcineva nu poate simti in locul tau asta, nimeni nu poate decide pentru tine si nimeni altcineva nu va trai schimbarile pe care le alegi. Insa in mod sigur sunt oameni in jurul tau care te pot inspira, care iti pot arata o alternativa sau care iti pot furniza detalii despre ceea ce te intereseaza. "Dumnezeu nu ne da un vis fara sa ne dea si solutiile de a ni-l implini" spunea cineva, nu stiu cine.  Noi trebuie sa le descoperim.

-       PS. Acum imi dau seama ca ne iau idealurile din cuvinte pe dinainte, si ca realitatea este uneori altfel.  Ziceam mai sus ca "Ideea nu este de a le face oricum si de a ne arunca precum berbecul, cu capul inainte, impulsiv, - desi, uneori, se mai intampla ca asta sa fie singura solutie si sa merite".  Pai, din cele 8 locuri de munca avute in decursul vietii, unde am lucrat perioade de la foarte lungi la foarte scurte, din 5 dintre ele chiar asa am plecat: prin demisie, aruncandu-ma, precum berbecul, cu capul inainte, impulsiv.  Din fericire pentru mine, a meritat. Dar nu pot recomanda nimanui metodele mele de a evolua prin viata.  )))))

25.04.2021