Maria Magdalena vorbeste...

 

Maria Magdalena vorbește...

Autor: Liliana Pașcanu 

Desigur, știu că asta vă învață: să fiți umili, cu capu-n jos mereu.

Și-ascunsă bine sub o poleială, îi spun "smerenie", dar este un clișeu!

Așa vor să vă țină - în cătușe - pe care voi să vi le acceptați.

Să nu vă revoltați - că nu se cade, să nu-nțelegeți, să nu întrebați.

 

Eu sunt femeia care, iată, astăzi nu mă mai tem de ce am devenit.

O versiune nouă – sunt eu însămi. Nu sunt ecoul lor, reoglindit.

Nu sunt reflexia acelora pe care îi întâlnesc și-n care pot citi

Absența adevărului, vechi umbre, pahare goale, camere pustii.

 

Eu am ales să-mi fiu prioritatea. E o mărturisire vie, un contract,

E-o asumare scrisă în scenariul destinului trăit - pentru impact.

Căci nu-i nimic, aici, la întâmplare și nu negociez nici un cuvânt.

Cu sufletul cinstit merg înainte, doar el mi-e-n lumea asta legământ.

 

Ei mă privesc și-ncearcă să condamne ce nu-nțeleg, căci nu mă pot cuprinde.

Tiparul lor nu este pentru mine, eu nu mă micșorez - și îi surprinde.

În cameră, când intru, schimb lumina, schimb aerul, se schimbă energia.

Șterg praful și mizeriile lor, dispare mucegaiul, alergia.

 

Sunt, totuși, personajul negativ în scriptul lor, dar ăsta mi-este costul

De-a sta departe de-a lor colivie și de-a-mi vedea, neabătută, rostul.

Nu-mi trebuie aplauzele lor, iar vocea, pentru ei, nu mi-o prefac.

Eu sunt furtună, dacă e nevoie, cu fulgere și tunete atac.

 

Eu sunt aici doar cu sinceritate și am curaj să nu mă editez.

Dacă lumina mi-este în pericol, cu întunericul vasal mă protejez.

Acum tăcerea mi-este aliatul. A nu se confunda cu aprobarea.

Pot să fiu blândă, caldă, generoasă, dar pot să fiu la ușă-ncuietoarea.

 

Pot să iubesc și totuși să refuz să car bagajele ce nu sunt ale mele.

Nu voi permite haosului lumii să-mi cucerească albele castele.

Am standarde înalte la hotare, ce pot orice minciună să respingă.

Cu nici o răutate gratuită, oricât ar vrea, nu pot să mă atingă.

 

Nu-s digerabilă ușor de toată lumea. Nu pentru asta sunt aici, acum.

Eu fac o hartă nouă, cu o torță aprinsă-n mână, pentru un alt drum.

Cei care înțeleg, vor citi pașii - pe care astăzi încă îi măsor.

Cei care nu – să-și scrie eticheta cu numele direct pe fruntea lor.

 

Onestitatea e arta performanței. Nu-i trebuie-n tribune spectatori.

Iar eu nu-mi coregrafiez lumina și nu dansez ca toți ceilalți actori.

Și, nu, nu-s arogantă - cum vor zice unii și alții. Sunt promisiune -

Că, pentru zgomotul de fond al celorlalți, n-am să acord nici o permisiune.

 

Am mers și eu prin umbre și prin teatru, nu mi-e străină scena din prim-plan.

Știu că refuzul meu de-a mă preface e ca un elefant de porțelan.

El sparge-n jur tot ce-i menit să piară, căci porțelanurile nu-s întotdeauna

Doar frumusețe. Ele-ascund și taine ce sunt adesea înrudite cu minciuna.

 

Cu fruntea sus stau. Și cu îndrăzneală. Căci energia mea e-un sanctuar.

Nu-mi donez viața pentru explicații. Îmi fac din ea doar pentru mine-altar.

Eu sunt femeia care nu plătește pentru confortul ei cu demnitatea.

Eu nu mai cânt în cor o rugăciune, ci fac din ea atemporalitatea.

 

Hotarul meu îmi este liturghia în care am un singur legământ:

Cu mine însămi – și doar adevărul să-mi fie scut în lume și veșmânt.

Nu sunt pedeapsa nimănui și nici... nu îmi voi cere scuze de prezență!

Mi-am supraviețuit propriei creșteri și nu mai lupt cu nici o aparență.

 

De fiecare prag ce-mi iese-n cale, aleg să trec. Da, accept provocarea!

Dacă-n Evanghelia lor nu sunt dorită, eu nu le voi deschide închisoarea

În care stau închiși fără să știe. Lumina mea-mi va fi mie cetate.

În plenitudine mă voi centra total, căci ea îmi e mereu realitate.

 

12.09.2025