Hreanul - care, de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!

Azi dimineata m-am trezit cu gandul la hrean. Pe la 11.
 

Toata noaptea ma perpelisem pe toate partile numai cu gandul la hreanul care ma astepta sa-l procesez. Cred ca am adormit spre dimineata, nu stiu sigur, dar stiu ca m-am trezit de parca as fi procesat deja vreo cinci camioane de hrean.

Adrian se trezise de multa vreme, nici nu stiu cand, ca eu inca mai procesam la hreanul din somn cand m-am trezit, in timp ce el rezolvase cam toate treburile diminetii. O scosese pe Ema afara, o spalase pe labute, daduse caserolele cu boabe tuturor cainilor din dotare de afara, le umpluse si caserolele cu apa si, in plus, mai si muncise o vreme, din greu, pe facebook, pana m-am trezit si eu.

Plina de energie si nerabdare, mi-am baut repede cafeaua si m-am apucat de hreanul ala care ma astepta de ieri pe tava, fiind doar spalat. Dupa tonele de hrean curatate si procesate in vis peste noapte, hreanul nostru din bucatarie mi se parea a fi floare la ureche, cateva fire, un castron.

Mi-a luat o ora intreaga doar sa-l curat!!! Printre lacrimi, cu geamul deschis si cu gandul ferm stabilit in minte ca este pentru ultima data cand mai pun hrean la borcane cu otet!!! Bine, este adevarat, asa am spus de fiecare data, in fiecare an, dar tot nu m-am invatat minte.

Dupa ce am terminat de curatat tot, m-am ales cu un castron de hrean bun de razuit si cu un castron de resturi, numai bune de pun inapoi in pamant, in gradina, ca sa creasca din ele alt hrean in anii urmatori, asa cum am facut in primul an, dupa ce ne-a invatat asa Mamaita de la vale.

Cand imi amintesc acum ca, la inceput, nici nu stiam cum arata frunzele de hrean nu-mi vine sa cred! Noi aveam gradina plina de hrean, ici, colo, dar habar naveam. Culesesem castraveti ca sa-i pun la borcane, cu otet, pentru iarna, si noroc ca-i spusesem doamnei Maria ca n-am gasit hrean sa cumparam in oras si ne-a dat ea, altfel nu stiu cum faceam.

Ulterior, dupa o discutie ca intre vecine, peste gard, cu Mamaita de la vale, am aflat eu care e hreanul (ui', doamna, e ala de colo, care are frunza aia lunga, lucioasa, cu marginile celea cu model), si ca aveam si noi hreanul nostru. Tot ea ne-a invatat sa aruncam in pamant toate resturile, dupa ce curatam radacinile, ca sa creasca altele din ele.

Dupa ce mi-am curatat bine tot hreanul, mi-am pregatit frontul de lucru: robotul, borcanele, capacele, tot. Aveam o asa frenezie sa ma apuc de lucru, de nu va inchipuiti. Ma gandeam ca, de ce a fost mai greu, am scapat. Cu robotul aveam sa termin in vreo jumatate de ora, apoi inca pe atat cu borcanele si otetul si gata!

Dupa ce mi-am pregatit masa de lucru si instrumentarul, mi-am zis sa merg mai intai in gradina sa pun in pamant resturile de hrean.

Afara era minunat de frumos, cerul senin, albastru si pur, dupa doua zile de cer inorat si cu ploi marunte si reci. O minune de zi!

Asa ca am profitat un pic de soarele acela de pranz si m-am dus in gradina cu harletul sa fac ce mi-am propus. Am sapat, am pus mai intai capetele de hrean, cele din care vor creste frunzele, apoi am presarat cojile pe deasupra, printre ele, si le-am acoperit cu pamant. In zece minune nici n-am avut ce face.

Eram gata sa ma intorc in casa, cand mi-am zis sa-mi iau cateva flori de galbenele pentru decorul de interior, pentru pozele cu produsul finit, vreau sa spun. Caci, ati observat, eu nu lucrez oricum, ci foarte organizat. Imi pregatesc meticulos decorul, recuzita, aranjez mezanplasul, verific cadrul, distanta, lumina, mai ales lumina, caci, se stie, ea este cea mai importanta pentru efectul profesionist, si abia apoi ma apuc de fotografiat.

Culegand un buchetel de galbenele, m-a furat peisajul si aproape ca uitasem de hreanul care ma astepta pentru pregatit. Da-i cu poze in sus, da-i cu poze intr-o parte, apoi si in cealalta, pana cand, brusc mi-am amintit. Si m-am intors in casa.

Ce sa fac? Asa-i cand ai gradina, cand soarele straluceste atat de frumos, de zici ca-i primavara, nu toamna de noiembrie! Mai mare dragul sa stai afara si sa te joci cu flori, cu poze, si altele.

Siii.....un filmulet. Am crezut ca am facut doua poze, dar apoi am observat ca se comutase pe film. Tehnica asta! 

La intoarcerea in bucatarie, soarele s-a luat dupa mine si s-a strecurat pe fereastra atat de fericit, incat, cand am vazut cum stralucea bucataria noastra de vara in lumina aceea calda si blanda de amiaza tomnatica, nu m-am putut stapani si am mai tras repede cateva cadre luminoase si de mare efect.

Caci, se stie, orice fotograf amator stie, nu numai cei profesionisti, ca lumina face toata treaba. Daca ai lumina buna, restul aproape ca nici nu mai conteaza. Si, cum lumina soarelui, cea buna, trebuie s-o prinzi exact in secunda in care iti place, in care te face sa vibrezi, exact atunci cand simti cum te emotioneaza si iti face corpul sa vibreze in fata frumusetii ei, m-am grabit si eu sa prind in cadru cele cateva sclipiri ale soarelui ce intrasera pe geam si scaldau intreaga bucatarie de vara intr-o aura blanda de lumina.

Si, dupa ce-mi termin eu si cele cateva poze cu lumina aceea minunata din bucataria de vara, zic sa ma apuc voiniceste si de treaba, ca, de jucat, ma jucasem destul.

Cu foarte mare bucurie si freamat nestapani,t dau deoparte tava cu borcanele, imi fac spatiu de lucru, pun si florile de galbenele in cadru, ca ma si gandeam deja la urmatoarele fotografii, si pornesc motorul. Adica, pornesc robotul. Siiiii... moare robotul.

Vreau sa spun ca n-am apucat sa razuiesc decat vreo trei fulgi marunti de hrean, ca am si auzit brusc un "crac!" si ala a fost, s-a invartit in gol.

Ce, naiba e asta? ma intreb pe jumatate nedumerita, pe jumatate enervata ca sunt intrerupta din procesul de productie, cel in care tocmai ma implicasem cu mare avant si cu mare emotie.

Nici n-am apucat eu bine sa-mi termin de formulat intrebarea, ca-mi si primesc raspunsul ce fusese inscris in Cronicele Akashice in urma cu doi ani, cand folosisem ultima data robotul acesta, tot pentru razuit hrean.

Anul trecut n-am mai avut chef de hrean, asa ca n-am inregistrat nimic in Cronicele Akashice in legatura cu hreanul. In urma cu doi ani, insa, cand, ca si anul acesta, ma apucasem cu spor si energie sa razuiesc hreanul mult dorit si mult poftit, s-a produs incidentul. Capatul de plastic al accesoriului (razatoarei cilindrice), cel care intra in sistemul de rotatie, s-a crapat si s-a rupt.

Hreanul prea dur sau prea mult, forta prea mare, entuziasmul prea entuziasm, nu stiu ce sa zic, dar asta a fost. L-a lipit atunci Adrian cu o solutie speciala de plastic dur, insa nu l-am mai folosit. Mi-am terminat treaba atunci cu razatoarea manuala. Si, din fericire, sau din nefericire, dupa cum o luati, eu am uitat asta.

Acum, vrand-nevrand, mi-am amintit.

Ce sa mai fac? Zic, hai sa fac ca in urma cu doi ani, tot cu razatoarea manuala. Cum eu nu tin minte aspectele urate si nefericite ale vietii, ci numai pe cele frumoase si fericite, evident ca am uitat ce inseamna sa razuiesti hreanul cu razatoarea manuala. Dezastru!

Tunete si fulgere!!!!! Razboaie teutonice si bombe atomice!!!! Mii de Hiroshime si mii de Nagasaki la un loc!!!! Fir-ar!!!!

N-am suportat mai mult de doua-trei minute, timp in care lacrimile mi s-au inodat garla sub barbie si mi-am suflat nasul de cel putin vreo 10 ori. Ce era de facut?

Am cautat ochelarii de protectie ai lui Adrian, cei pe care el ii folosea la drujba, cand taia butucii de lemne de foc. Degeaba, vaporii aia de tarie di n hreanul razuit imi intrau pe dedesubt si ma atacau ca niste arme chimice de exterminare in masa.

La acest moment al povestii, m-am gandit sa renunt. Ce era mare lucru? Ma duceam in gradina cu castronul de hrean si ingropam totul in pamant pana anul viitor. Sau macar pana in primavara. In fine, orice, numai sa scap de hreanul asta ucigator!

In mod salvator, mi-a venit o alta idee. Am luat ventilatorul si l-am pozitionat in dreapta mea pornit, astfel incat sa directioneze vaporii aceia inspre stanga, spre usa deschisa. Pot sa va spun ca asta a fost solutia ideala! Nu am mai avut absolut nici o problema pana la sfarsit! "Nici o lacrima, nici o lacrima, nici o lacrima..." asa cum bine spune Dan Spataru in cantecul acela, al lui, binecunoscut.

Singura provocare a fost doar efortul de a razui cu mana pe razatoarea clasica. Doua ore am razuit continuu! Doua!!

Prinsesem curaj cand am vazut ca merge! Mana inca nu ma durea, eram la inceput, si nici nu stiu cand am razuit primele doua bucati mai mari. M-am apucat intai de cele mari ca sa scap de ce este mai greu, asa cum fac mereu. M-am gandit ca, spre sfarsit, cand raman fara energie si fara chef, sa-mi ramana partea cea mai usoara.

Din cele doua bucati mari razuite am umplut patru borcanele. Eram atat de multumita, incat nu-mi mai incapeam in piele de bucurie. Imi venisem in fire! Caci, pana la solutia cu ochelarii si cu ventilatorul, fusesem intr-o stare exasperata, de nerecunoscut! Tunam si fulgeram, v-am spus.

De satisfactie, am fotografiat cele patru borcanele din toate unghiurile si directiile, si le-am promis ca le fac vedete. Ceea ce chiar fac acum, tinandu-ma de promisiune, ca prea bine mi-a mers.

Cand am ajuns cam la jumatate, am facut o pauza pentru o sesiune de photo. Eram in culmea fericirii. Aveam deja 10 borcanele obtinute din cele mai mari bucati de hrean. Ce-mi puteam dori mai mult? "Macar 5 borcanele trebuie sa mai fac din restul" m-am gandit - asa cum estimasem ieri, pe facebook.

Mi-am zis ca, daca asa estimasem, era musai macar atatea sa iasa, ca sa nu ma fac de ras. Adica, ce gospodina sunt eu de nu pot sa-mi apreciez munca si valoarea asa cum se cuvine?

Pe masura ce radeam hreanul, il puneam in borcane si le acopeream cu capace, atat ca sa nu iasa taria din ele, cat si ca sa nu-si schimbe culoarea la contactul prelungit cu aerul, sa ramana alb si frumos, ca proaspat ras.

Dupa ce am terminat de razuit tot hreanul, cate borcanele credeti ca mi-au iesit? 17 bucati.

In etapa asta, mi-am pus la fiert otetul cu apa, in proprortie de 1:1, cu cate o lingura de sare de himalaya la litrul de lichid si o lingurita de zahar brun la fiecare litru de lichid.

Deci, eu am pus 1 l de otet, 1 l de apa, 2 linguri de sare, o lingura de zahar.

Otetul fierbinte l-am pus peste hrean in mai multe etape, ca sa se umple golurile de aer si, dupa ce s-au umplut toate borcanele, le-am acoperit cu cate o bucatica de folie de plastic (pentru etanseizare si ca sa protejez capacele metalice de actiunea otetului, sa nu rugineasa), apoi le-am inchis definitiv si ermetic cu capacele.

Cam asta a fost marea epopee a hreanului nostru. Ma bucur acum ca nu mi-am amintit de problema robotului, altfel nici nu as mai fi insistat pe subiectul "hreanul din gradina". Adica, nici nu l-am mai fi recoltat din pamant! Ever!

Asa, cu memoria un pic mai scurta, suntem mai castigati, zic eu. Fapt care se aplica, dupa parerea mea, in toate aspectele obisnuite ale vietii. Daca am tine minte chiar toate prostiile pe care noi, oamenii, avem talentul, de obicei, sa le transformam in dramele universului, n-am mai face nimic pe lumea asta, nimic in viata asta, nimic niciodata, caci ori am simti ca este mult prea greu, ori am crede ca este totul in zadar.

Atunci cand ne concentram atentia asupra lucrurilor pozitive, frumoase, imbucuratoare, atragem inspre noi acele solutii si energii care ne ajuta, care ne lumineaza.

Inchei aceasta saga a hreanului cu speranta ca v-ati distrat citind aceste peripetii macar tot atat cat m-am distrat eu scriindu-le.

Din Gradina lui Dumnezeu: 15.11.2019

***