Te iert

 

Autor:  Camelia Radulian

„Te iert

Te iert că m-ai iubit ca pe-un popas

de lungi tăceri

și vremuri dispărute

Asemeni lor și eu,

cu vorbe mute,

te iert că m-ai iubit de bun rămas.

Ca o absență-n care crește fum,

mințind frumos,

te mai aud prin semne,

când timpul cerne vise peste perne;

te iert că ești în ieri,

și nu acum.

Te iert c-ai vrut să uiți și să te pierzi

de dorul Ei

pe toamne de hârtie

Ea te chema, prin fum de poezie,

Eu te pierdeam

prin frigul din livezi.

Fiind doar cimitir

al altor vremi

care s-au stins demult,

dar nu ți-au fost

nici de ajuns,

nici plinul unui rost,

Te iert tăcut,

pe umbre de licheni.

Cum nu de noi scria

pe înserări

în gândul tău, când îl simțeam ades,

te iert de frigul Ei,

dar, mai ales,

de teama mea te iert,

prin disperări

că vei uita și-acest poem de lut,

care-am ajuns,

sub larma unor pluguri

crestând cu dor,

pe talpa unor juguri

iubirea ta, sfârșit fără-nceput.

Te iert că m-ai iubit suav și vag,

încercănat și tandru ca o vină

că nu sunt Ea,

că Ea n-o să revină;

Te iert din frunza

ultimului fag.

Iertări învinse cer, știind că totuși

nicicând n-ai fost fost aici,

nici când șopteai

cu glas scăzut,

-nu mie îmi spuneai

poeme de alint

pe scrum de lotuși.

Din rana mea, cu mână de mătase

îți mângâi jalea

de-a o fi pierdut

printre femei

cu nume neștiut,

în care o tot cauți,

bătând la case…

*

Din poienele uitării, iarba nopții, tot mai mult

și mai mult, din altă vreme, și mai stins,

din partea stângă,

s-a ascuns foșnind sub praguri

și sub somn de toamnă lungă.

Și, trecându-mi iar câmpia peste vis,

în astă seară,

iar fântâna - peste ochii

plini de cețuri și de ploi,

nefiind, te-ai strâns din colburi

și mi-ai înțeles chemarea

anilor de dinainte,

anilor de dinapoi.

Hai! ai zis, vara-i pe-aproape

și cireșele-s în frunze,

bântuindu-ți amintirea

pașilor rămași pe drum,

uite melcii pe mătasea

florilor mustind de apă

și pe putredele scânduri

spijinite de un prun;

Ochii tăi tot țes izvoare

din potoape de lucernă,

greierii pictează îngeri

peste fuste de bătrâne

Eu te văd. Te pierzi în grâne

și în verde.

Verde fără timp.

Cu nesaț de flori înalte

și de tot ce nu rămâne

Hai să-ți pun din nou pe brațe,

ca pe-un prunc de lapte dulce,

foșnetul crescând al verii

anotimp!

Dacă noaptea mai îndură să mai urc pe pragul lumii,

pașii mei îi leg cu iarbă, ca din toate să-mi adun,

ca pe-o sâmbătă flămândă,

sub potecile din talpă,

sub târziul meu de humă,

verdele de rămas-bun.

Verdele de rămas-bun - Camelia Radulian