Bucuria de a trai

Vreau sa va impartasesc gandurile unei tinere de 24 de ani scrise intr-un moment de pierdere a sentimentului de apartenenta la familia in care a crescut si care s-a destramat in ziua in care parintii ei s-au despartit. Ea, sora ei si mama ei au plecat de acasa, eliberandu-se de sub ceea ce se putea numi „aripa terorii”. Aceste cuvinte, dezgropate azi din trecut, au fost darul pe care l-a facut mamei ei in loc de orice alt „multumesc”. Chiar daca prin varsta ei si-a revendicat un anumit final, acela fiind resortul potrivit acelui moment care i-a dat puterea de a merge inainte, esenta mesajului este cutremuratoare. Iar „multumesc”-ul acela are prin esenta sa o infinita valoare.

„Am obiceiul ca la fiecare final de an sa-mi recitesc postarile vechi din blog, sa analizez felul in care m-am schimbat, unde am progresat si unde am regresat, sa ma autoanalizez ca sa am un an nou mai bun. Si recitind, mai dau peste postari de care prea putin imi amintesc, dar care spun ceva despre mine. M-am gandit sa impart cateva cu tine, ca un "multumesc" pentru tot. Te pup!

29 decembrie 2011:

Ce ne face să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi?

Ce ne face să spunem că nu e totul pierdut?

Bucuria?

Ce e bucuria, ca sa stiu sa o pastrez sau sa o regasesc? Am cunoscut-o vreodata ca sa o recunosc atunci cand o voi regasi? Va trece neobservata pe langa mine? Sau o voi primi in necunostinta de cauza si ma voi folosi de ea fara a sti ce anume primesc?

Nu totul e pierdut? Ce e 'totul' ca sa pierd? Am ce pierde?

Complicate intrebari ce poate nu-si au rostul. Nu fiecare fir trebuie despicat.

Am pierdut totul. Asa consider. Acum un an doua luni si douazeci si sase de zile. Am descoperit apoi o noua lume si am dezgropat una veche. Dar nici asta nu conteaza. Conteaza ca atunci cand pierzi totul, nu mai ai de ce sa te bucuri. Nu-ti ramane decat depresia. Citeam despre oameni tristi, oameni suparati, oameni "in depresie", si credeam ca inteleg termenul si prin ce trec ei. Credeam ca empatia imi e de ajuns sa inteleg semntimentul si lupta. Dar nu mi-am inchipuit niciodata adevarata valoare a depresiei si nivelele pe care le poate atinge pana nu am pierdut totul. Pana nu am ramas decat cu mine, cu pielea mea, cu ochii mei, cu unghiile mele si cu plansul meu silentios. Atat. Acela a fost ultimul moment al meu. Al meu. Al meu. Eu si a mea. Sunt a mea. Posesie. Eu. Mie. Insamni. EGO.

Si ego-ul m-a salvat.

Ce ma face sa spun ca nu totul e pierdut?

Ego-ul mi-a dat putere sa ma ridic de jos, pentru ca nu suportam sa ma vad ca pe o invinsa. Si partea 'amuzanta', macabru de amuzanta, e ca atunci cand pierzi totul castigi libertatea de a incerca orice. Ciudat paradox, dar il simti. Si din secunda in care ai incercat ceva, ai castigat ceva. Si iar ai ceva. Iar posesie. 'Totul' nu mai e 'pierdut', pentru ca 'ceva' tot 'am'. Si povestea continua.

In secunda in care ai ceva, atunci se naste recunostinta. Aprecierea. Spui 'multumesc'. Pentru cineva care a ramas fara nimic, orice maruntis are acum valoare exponentiala, si spui 'multumesc' pentru ca ai un acoperis si patru pereti sa-ti tina de cald. Nu comentezi, nu te mai supara curentul din camera, nu te deranjeaza picioarele etern reci, spui 'multumesc' pentru ca ai unde dormi. Spui 'multumesc' pentru ca ai ce manca, desi poate nu e felul tau preferat si poate nu-ti ajunge. Spui 'multumesc' ... doamne, si pentru ce nu spui 'multumesc'?...

"Multumesc" te face sa zambesti, intelegi ca ai ceva si esti castigat. Recunostinta si aprecierea sunt sublime sentimente, calde, ce te fac sa... te bucuri.

Si atat.

Mai departe, e derivatie.

Cand imaginea de ansamblu meerge prost, incepi sa cauti acele lucruri marunte in viata care sa-ti aduca zambetul pe buze, sa-ti aduca "bucurie", apoi sa te ajute s-o 'pastrezi' si mai tarziu, daca te ratacesti, s-o 'regasesti'. Ajungi sa cauti in mod activ bucuria, nu doar s-o observi si s-o apreciezi pasiv. Cand totul in jurul tau pare banal, tu te uiti, te concentrezi si cauti diamantul in nisip. Si nu te lasi pana nu remarci ceva demn de admiratie, orice, pentru ca daca nu-l gasesti inseamna ca negativul din jurul tau castiga. Si nu accepti sa fii un invis, iara. EGO.

Apreciezi rasaritul prins in dimineata cand a trebuit sa te scoli mai devreme decat ai fii vrut in mod normal. Apreciezi o masa in familie, sau o iesire cu prietenii, sau somnul de dupa-masa langa cainele tau. O carte, o poveste, care te fura din lumea ta problematica si te transpune intr-alta, unde inevitabil sfarsitul e pozitiv. Apreciezi geamul larg deschis intr-o zi de iarna, frunzele cazute pe strada toamna. Zambesti unui caine vagabond care da din coada cand te vede, desi nu te cunoaste. Stai pe banca si zambesti unui copil care alearga in bratele tatalui sau. Nu stii ce se va alege de copilul acela peste 15 ani de zile; poate ajunge un geniu, poate un rebel, poate un orfan, poate un om ca oricare altul. Dar in secunda aia, pentru moment, e doar un copil de 10 ani care alearga in bratele omului care tine lumea pe umeri si vindeca rani cu puteri supranaturale. In tramvai sau in metrou, vezi cersetori si te gandesti cum oare au ajuns asa, poate au fost si ei ca noi in adolescenta... si cersetorii s-au indragostit candva, si luau 5 la mate si spuneau povesti seara la colt de strada, deci cum, doamne, au ajuns aici? In sinea ta spui "multumesc" pentru ca nu esti in situatia lor si te rogi sa nu ajungi niciodata acolo...

Esti pe tren si te imaginezi intr-o scena de film ... esti pe tren spre o destinatie aleasa de tine, unde te asteapta oameni frumosi si meleaguri placute... Si muzica iti exprima fiecare stare sufleteasca a carei manifestare societatea nu ar accepta-o. Refugiul tau cotidian sau prietenul empatic la nevoie.

Si mai sunt atatea si atatea... Micile momente ale vietii care pentru altii ar trece neobservate, prea putin importante pentru a avea vreo relevanta, dar carora tu le acorzi insemnatate si le transformi in adevarate amintiri. Momente prea scurte, prea spontane si prea rupte din cotidian pentru a fi imortalizate in vre-un fel, in vreo fotografie sau cuprinse intr-un obiect. Raman acolo, in amintirea mea, asteptand sa fie chemate in vremuri negre pentr a-mi aminti ca in tot acest amalgam de sentimente si evenimente s-au petrecut, totusi, si secvente demne de pastrat, secvente frumoase, sublime, care si-au meritat existenta si pentru care merita sa lupt sa le pastrez in amintire. Acele momente sunt pentru a "regasi" bucuria. Cand ne certam, imi aduc aminte ca am ras impreuna, ca am gatit impreuna, ca am complotat impreuna, ca am pus lumea la cale prin o mie si unu de planuri pe care nu le-am indeplinit niciodata. Dar le-am gandit impreuna si asta a meritat, nu? Si mai sunt, atat de multe... si firave ...

Bucuria mea? Vine din orgoliu.” 

Acest copil si sora ei sunt cei mai buni maestri sprirituali ai mamei lor pentru ca invata, impreuna, alaturi, sa redescopere in fiecare zi bucuria de a trai.

Bucuresti : 22.12.2012

***

Autor: Liliana Pașcanu

Notă copyright: 

Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în mod explicit sursa. 

Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare sau recenzii, cu menţionarea sursei. 

Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini creativitatea şi unicitatea!

Îţi doresc lectură plăcută!

Cu drag,

Liliana Pașcanu