(18-19) Pretul succesului - vol 1+2

 

Dupa cum va spuneam ieri, m-am apucat de citit trilogia scrisa de Barbara Taylor Bradford formata din:  (a) "Pretul succesului" (vol 1+2), (b) "Pastreaza visul" (vol 1+2) si (c) "A fi cel mai bun", in care este prezentata epopeea Emmei Harte, un personaj feminin extraordinar. 

In prima carte, "Pretul succsesului", se contopesc povestile a trei generatii, oferindu-ni-se noua, cititorilor, o imagine captivanta a unor vremuri indepartate, care se intind intre anii 1904-1968, avand deci, in cuprins, si perioada celor doua razboaie mondiale, cu toate greutatile specifice.

Ieri am terminat de citit volumul 1, iar azi am incheiat si volumul 2. Am revazut si filmul facut dupa aceste doua volume, un film de 4 ore, in care, din pacate, este mai degraba prezentat firul epic, fara a se pune accent si pe trairile interioare ale personajelor, atat de complex evocate in carte. Filmul pare a fi un fel de tort compus din felii foarte subtiri de actiune, decupate din poveste, si unite sub aparenta unei continuitati. 

Povestea merge mai departe si se continua in urmatoarele doua volume ale cartii "Pastreaza visul", care are in vedere traiectoria uneia din mostenitoarele Emmei Harte, cea mai draga ei, nepoata care ii va purta mai departe visul. Atat in ceea ce priveste modul de administrare a averii, dar si in privinta principiilor de viata, depasind si ea, ca si bunica ei, o multime de momente grele, provocari, tradari, ostilitati. 

Ati observat, desigur, de cand am inceput aceste insemnari despre cartile citite, ca, pe langa pozele cu copertile cartilor, am atasat aici, pe blog, si poze cu diverse pasaje. Acesta este un obicei destul de vechi. Este o reminiscenta a anilor de liceu. Pe vremea aceea, mai exact in primii doi ani de liceu, am avut o profesoara de romana extraordinar de dedicata profesiei, care s-a straduit sa ne insufle tuturor elevilor ei dragul si pasiunea pentru citit. Si, printre alte metode aplicate de ea in acest scop, s-a aflat si metoda intocmirii fiselor de lectura. 

Aceste fise erau, de fapt, niste fasii lungi de hartie, pe care noi trebuia sa copiem din cartile citite acele pasaje care ne impresionau sau care ne placeau in mod deosebit. Fiecare fisa trebuia sa contina numele autorului, numele cartii, numarul volumului, daca era cazul, numele editurii si anul aparitiei, numarul paginii de unde era extras pasajul, iar in continuare, mai jos, intre ghilimele, trebuia sa copiem citatul. 

Dupa ce terminam de citit o carte, aceasta trebuia sa fie insotita neaparat si de un numar mai mare sau mai mic de fise de lectura, in functie de cate citate apreciam fiecare ca merita a fi extrase pe fise, pe care apoi le colectiom in dosarul anume intocmit cu aceste rezultate ale lecturilor noastre, pentru ora de romana. 

Profesoara de romana ne sfatuise sa nu ne obisnuim cumva cu practica sublinierii cu creionul direct pe carte. Ea pretuia si cartile, in sine, nu doar continutul lor literar, si dorea sa ne transmita si noua acest sentiment al pretuirii si protejarii cartilor, ca fiind obiecte valoroase, ce trebuiau apreciate ca atare. 

Mai mult decat atat, ea ne spusese si ca trebuie sa manifestam respect pentru orice persoana in mana careia ar fi putut sa ajunga ulterior cartea citita de noi. Trebuia sa avem grija sa n-o agresam ostentativ cu sublinierea propriilor noastre selectii, prin atragerea atentiei asupra unor pasaje, in dauna altora. Fiecare cititor trebuia sa fie liber de orice influenta in lectura sa, fara a se simti constrans sau manipulat in formarea propriilor opinii, alegeri, preferinte. 

Nu existau calculatoare pe vremea aceea, asa ca aceasta metoda empirica, a fiselor, a fost singurul mod in care ne puteam aduna peste timp "comori" de intelepciune si de frumusete,  bogatia si profunzimea cuvintelor. 

Mult timp dupa ce am terminat liceul am ramas cu aceasta obisnuinta, a intocmirii fiselor de lectura. Pana cand, la un moment dat, intr-un an, facand curatenie generala de sarbatori, am aruncat toate fisele adunate pana atunci, un vraf urias de hartii. Intre timp aparuse si tehnologia computerizata, asa ca scrisul de mana devenise oarecum o pierdere de timp. Cu atat mai mult cu cat am descoperit ca imi puteam face mult mai usor fise de lectura prin fotografierea pasajelor si arhivarea lor in foldere organizate, arhivate si usor de accesat. Ceea ce inca mai fac si acum.

10.11.2021