Te iubesc-ul unora, greu de rostit

 

Tocmai am citit la Viki Dumitrache o postare interesanta din care am extras pasajul de mai jos. Ïntradevar, am observat si eu asta in mai multe cazuri. Le ramaneau cumva cuvintele in gat, se inecau cu ele si nu le puteau rosti. Ba, mai mult, se simteau teribil de stanjeniti si cand primeau "te iubesc-ul" senin, sincer si spontan, de parca ar fi fost cine stie ce nepotrivire, o necuviinta, un fel de "nu pot sa suport asta, e prea mult!".

Este vorba de familii in care "te iubesc-ul" a fost aproape inexistent de la inceput, din copilarie. El a fost cosmetizat in grijile domestice obisnuite, in preocuparea materna sau paterna pentru a nu lipsi cele materiale (hrana, haine, lucruri), dar fara afectiune, fara emotie, fara conexiune inima-inima intre copii si parinti. Iar lipsa asta se traieste toata viata uneori de catre acei copii deveniti adulti. Raman blocati intr-o stare nefireasca, se simt inadecvati in preajma unui inoportun "te iubesc" in care ei ar putea fi implicati, spunandu-l sau primindu-l.

*

"In majoritatea familiilor nu s-a spus te iubesc. Nu vorbesc de familiile noi, din ultimii 10-15 ani ci de cei din spate cu o generatie sau mai multe.

Probabil ca, in trecut acum 50-100-300-1000 de ani, din cauza epidemiilor, a razboaielor, cand se „murea pe capete” din varii motive, cei care se iubeau total cu cuvinte spuse, cu imbratisari, cu afectiune manifesta sufereau mai mult. Asa ca nespusul a fost o forma preventiva de evitare a suferintei.

Sau, alta varianta, mame care si-au pirdut sotul sau copii au intepenit in durere si suferinta si n-au mai putut spune celor ramasi in viata cuvintele. Astfel, copilul crescut de o mama in doliu continuu fara sa auda un te iubesc si fara sa fi fost strans afectuos in brate, a crescut fara magia lui te iubesc si a devenit un parinte la randu-i, dând leapsa sterilitatii afective mai departe. Si asa s-a ajuns pana azi, ca frumoasa expresie sa fie tinuta adanc ingropata in suflet. Acelasi suflet peste „care s-au pus multe”, cum zicem noi „mi s-a pus pe suflet”.

Doar intelegand, putem ierta si reinvata sa ne spunem cuvintele." Viki Dumitrache

*

" Cu cata usurinta poate zice un om „te iubesc” fie in gluma fie serios unui strain, si cat blocaj, ezitare si zgarcenie sa spuna acelasi te iubesc fiului sau tatalui. Si nu-s cuvintele in sine greu de spus, ci energia si mai ales locul de unde se formeaza te iubescul din creier si inima precum si energia care sustine te iubescul. Pentru ca te iubescul, ca si alte expresii de relatie izvorasc de undeva si ceea ce iese din izvor e energie cu emotii multe in ea, energie care devine cuvant care devine rostit si spus cu buzele, laringele si limba. Ei, cand vedeti oameni care nu pot spune un te iubesc, ganditi-va de cate izvoare depinde te iubescul si in cate puncte din aceste izvoare pot fi blocaje sau rezistente." (Viki Dumitrache)

*

In completare, o alta postare, un alt text pe aceeasi tema, scris de aceeasi Viki Dumitrache (link la final): 

"Unii oameni zic te iubesc cu usurinta, altii prudent si zgarcit, in timp ce unii nu pot rosti serios te iubescul față în față si ochi in ochi cu cineva drag.

E clar ca cei care-l zic cu generozitate in loc de buna ziua si-n loc de multumesc, au te iubescul disponibil si au voioșenia si bucuria de-l darui.

Eu sunt unul din astia cu te iubescul pe buze si stiu sa-l zic si serios si solemn, angajant sau asigurator, dar si flu-flu din mers cand sunt binedispusa, multumita si recunoscatoare. Fratilor, surorilor, nepotilor si fetei mele le zic te iubesc la ordinea zilei pentru ca am chef sa fim îmuiați în sos de iubire si sa ne imbâcsim de iubăceală, ba mi-am obisnuit si prietenii sa ne iubiectivam.

O alta categorie de oameni zic cate un te iubesc solemn si creaza in jurul te iubescului lor pretios un context de raritate prețioasă si cu multa valoare. Acestia gasesc triviala folosirea cotidiana a te iubescului de serviciu si cred cu toata taria ca ca daca zici te iubesc prea des se devalorizeaza dar eu nu-s de acord pentru ca nu cuvintele in sine conteaza ci tu ca emițător al expresiei si ceea ce altceva transmiti odata cu te iubescul si cum faci sa para si sa fie lucrurile.

Astfel, poti fi cu te iubescul pe buze non stop si in acelasi timp, daca ai un moment special cu mare incarcatura afectiva sa privesti profund pe celalalt in ochi si privire in privire daca aduci un te iubesc in prim plan intr-un anume moment, intr-un anume fel, apoi acela poate fi un te iubesc total foarte profund, foarte pretios, foarte valoros.

Altii, din pacate foarte mulți, nu pot sa rostească te iubesc, sau cel mult in urma unor somații afective de la ceilalti bagă un te iubesc spus cu o voce superficiala, un te iubesc de desene animate care parca transmite si mesajul „vrei sa-ti zic obligatoriu?? poftim, te iubesc, zic cuvintele dar nu inseamna nimic pentru mine, e bine??”.

Deci da, exista si te iubescul superficial spus de cineva care vrea sa scape de corvoada si, ca un impostor afectiv simuleaza un te iubesc infantil, chipurile in joaca dar de fapt unul laș si fricos pentru ca adevaratul te iubesc il ingrozeste.

Buuun si acum am ajuns la subiectul postarii: cum e cu te iubescul gâtuit, blocat, imposibil de spus, sau greu tare de spus.

E clar ca o persoana cu un te iubesc blocat are niste motive sau mai degraba un determinism al acestui blocaj. L-a tanjit mult si nu i-a fost spus, a admirat pe altii spunand „te iubesc” sau i-a invidiat dar, din niste motive asociate nu poate spune te iubesc macar atunci cand chiar ar fi cazul.

Acesti oameni cu te iubescul blocat in adancuri, cu experiente anterioare de dorinta de-a rosti cuvintele dar cu neputinta de-a le fi putut rosti, sunt introvertiti grav de la aceste incercari ratate. Astfel, ei au ajuns la concluzia ca mai degraba se declara inapti sau ca nu doresc sa le spuna ci mai degraba sa dovedeasca iubrea prin fapte decat prin cuvinte.

In experienta mea profesionala am intalnit oameni care au recunoscut ca n-au spus te iubesc, ca nu le fusese spus niciodata si ca le-ar place sa spuna dar nu pot.

Si ca atunci cand incearca, o congestie puternica ii blocheaza emotional, energetic, tensional si ca ii gatuie un sentiment de plans si neputinta teribil de greu de suportat.

Ca un mutism electiv doar pentru te iubesc.

Ca, oricat de mult si-ar dori, si oricat de mult ar incerca sa pronunte cuvintele ... ceva din ei nu... mai.... functioneaza.... incat.... tot ce inregistreaza ei mintal e.... neputinta si blocajul ca „ceva”(!) ii blocheaza dar ei ....nu stiu nici ce face asta posibil si..... nici nu pot explica ce anume „au”.

Păi:

In genere, in momente solemne cand suntem fata in fata cu cineva si spunem niste cuvinte gandite, asumate, cu vointa si cu intentie, din niste puncte din noi (stomac, inima, gat si mai multi centri nervosi din creier se formeaza un conectom (un conectom este o hartă cuprinzătoare a conexiunilor neuronale din creier și poate fi gândită ca „diagrama de cablare”. Mai pe larg, un conectom ar include cartografierea tuturor conexiunilor neuronale din sistemul nervos al unui organism) specific lui „te iubesc” asumat care izvoraste din aceste puncte ale conectomului.

Izvorand din mai multe puncte, energia din fiecare punct se impletiteste pe parcursul ei intr-una singura, urca catre scoarță si mecanismul subconstient o converteste in cuvinte, adica energia pleaca pură, codificata in emotii si decodificatorul o pune in cuvinte, astfel incat laringele, limba si buzele pronunță cuvintele „te iu-besc”, totul sub privirea celuilalt care ti-e copil sau iubit sau parinte, amant, prieten, etc

Daca acest proces, aparent simplu in care simti sau constientizezi ca vrei sa zici un te iubesc si el nu iese si esti constipat (dar si obez de experiente anterioare de dorinta si de ratare) e clar ca Te iubescul” este conectat cu suferinta sau cu niste traume stiute sau „uitate”.

Omul care incearca sa spuna te iubesc si vrea dar nu-i iese nimic, are si o față usor perplexă, naivă, tântă, implorativă in privire (gen lasa-ma in pace, nu ma mai chinui cu asta). 

In genul ăsta de ipostaza, tot omul in sine e un pachet blocat intr-o tensiune interna urata, chinuitoare de care ar vrea sa fuga peste 7 mări si 7 țări, numai sa nu se mai confrunte cu ridicolul, penibilul, umilinta de-a nu putea, mahnirea si revolta ca vrea si nu poate. Va dati seama cate am enumerat?? Cat de multe „chestii” anatomice, fiziologice si psihologice simultane in care unele vor, altele obstructioneaza??? E normal ca acest tablou intern sa fie perceput drept chin si omul sa se lase pagubas.

Mai sunt oameni care spun te iubesc cu usurinta si generozitate copiilor dar sotului nu, parintilor nu-nu-nu (!) iar altora (gen prieteni, verisori) le zic un te iubesc destul de formal. In acesti oameni este un Zorro al te iubescului care imparte „la săraci” te iubescul cu usurinta dupa ce-l fura de „la bogati” 

Anyway, vedeti dară cate bordeie si cate obicee cu te iubescul nostru de toate zilele. Daca vreti opinia mea, sanatos este sa puteti sa-l spuneti oricand, oricui merita dar cu niste adaosuri care sa departajeze te iubescul „ordinar” de cel special.

Te iubescul vindeca si echilibreaza. Vindeca si pe cel care-l zice si pe cel caruia ii e zis, deci e ok sa si spuneti sa si primiti te iubescuri, uite cum e ăsta al meu: eu va iubesc pur si simplu pentru ca suntem contemporani, viata a facut sa ne intalnim pur si simplu si daca cititi asta inseamna ca sunteti aici cu mine, so, luati te iubescul meu si daca puteti dati-mi-l inapoi daca nu, pastrati-l cu sens unic, cadou fara pretentii de reciprocitate ! " Autorul citatelor: Viki Dumitrache Sursa: https://web.facebook.com/viki.dumitrache/posts/10222361607682415

30.01.2021