Depozitul cu provizii de apocalipsă

                                          

(continuare)

 Şi mi-am schimbat eu ținuta, în cele din urmă, cu ceva mai casual, ușor retro, ca să se asorteze cu farfuriile din care aveam să servim prânzul. Ok, îmi zic, ce să gătesc diferit față de ieri? Îmi adusese Adrian din pivniță un borcan de fasole păstăi, unul din milioanele de borcane din stocul antiatomic, constituit din recolta anului 2017. Da, ați citit bine, din vara-toamna lui 2017. Colecția de legume-fructe a acelui an a fost impresionantă, copleșitoare de-a dreptul, încât părea că fusesem selectați și mobilizați de Organizația Mondiala a Lucrătorilor în Lumină, care lupta împotriva Ocultei Mondiale Illuminati, în vederea asigurării de hrană pentru cataclismul planetar ce avea să se producă undeva prin anul 2020, când nu știu de ce și nu știu cum, omenirea, blocată într-o stare planetară de carantină, avea să apeleze la rezervele noastre federale, respectiv la conservele noastre din pivniță.

Acum, sincer, nici nu prea îmi venea să mă uit la borcanul ăla adus de Adrian în bucătărie, dar să mai și gătesc ceva din conținutul lui! Încă mă bântuiau amintirile nenumăratelor ore, zile, săptămâni și luni de muncă la stocul ăla din care făcea parte borcanul cu pricina. În cele din urmă mi-am luat inima în dinți și am zis: ok, o lume întreagă se luptă cu molima aia dubioasă, iar eu să n-am curajul să desfac un amărât de borcan cu fasole? Și ce dacă e de acum doi ani? N-o fi acolo bomba atomică de la Hiroshima! Și l-am deschis!

Am avut o surpriză de proporții!!! Fasolea mirosea divin și arăta de parcă abia ieri făcusem conservele alea. Am coborât în pivniță să inspectez mai bine depozitul antiaerian în care încă stăteau cuminți, pe rafturi, o mulțime de alte borcane la care refuzasem cu ostentație să le mai iau în considerare ca fiind bune de ceva. Am descoperit chiar și un borcan de tarhon în oțet, de care chiar nu mai știam!!! De borcanele cu compot de mere cu scorțișoară să mai pomenesc? Încă sunt acolo și încă sunt excelente! Siropul lor parcă este miere și miroase fantastic! Bamele în sos de roșii, dovleceii în saramură și în oțet, verdeața uscată și închisă ermetic în borcane (leuștean, oregano, roiniță, mentă), florile de soc uscate pentru ceai sau socată, toate stăteau frumos aliniate, așteptând ca cineva să le bage în seamă. Ei bine, gata, azi le-am băgat în seamă!

Văzând eu că toate arătau foarte bine și verificând conținutul borcanului cu fasole mai sus menționat, m-am decis să gătesc o mâncare ușoară, de prânz, cu ceva usturoi proaspăt din grădină, că tot a răsărit el singur, ca în fiecare an, fără să ne întrebe pe noi și fără să ne solicite vreun efort.

Cum eram încă în izolare, pe motiv de pandemie, nu m-am putut deplasa în grădină fără un motiv bine întemeiat și fără declarație pe proprie răspundere, cică. Așa că am luat și eu exemplul altora mai experimentați și mi-am luat animalul de companie în caz de forţă majoră şi calamitate, respectiv, melcul din dotare, și l-am scos la plimbare, ca pretext pentru o ieșire în decor.

Mi-am cules eu frunzele de usturoi și o mână de frunze de pătrunjel și dau să plec, însă pe ce credeți că mi s-au agățat ochii? Pe urzici! Tocmai citisem pe pagina unei prietene despre cum culesese și gătise ea urzici și îmi amintisem de entuziasmul nostru din primul an de după mutarea din București la țară, entuziasm care ne-a azvârlit fix în valurile inconștienței de-a dreptul, culegând atunci urzici în stilul caracteristic, totul sau nimic, cam tot pentru o armată întreagă de oameni, nu doar pentru noi doi.

Adevărul este că, fiind atât de multe urzici și atât de la îndemână, atât prin livadă, cât și pe lângă garduri, ni se părea chiar absurd să nu culegem tot ce se putea din grădina noastră! Că doar de aceea ne mutasem la țară, nu-i așa? ca să beneficiem la maxim de tot ceea ce grădina ne putea oferi. Să vă mai spun cât am suferit de pe urma acelor usturimi ale palmelor? Să vă mai spun că de atunci n-am mai cules nici măcar o singură dată urzici? Ele sunt bune, nimic de zis, sunt delicioase, nimic de zis! Mâncate cu ouă ochiuri, eventual cu smântână, cu usturoi, fiecare cum îi place. Și nouă ne place să le mâncăm, desigur, dar să fie, dom'ne, culese de altcineva! Și spălate de altcineva! Că, de gătit, hai, treacă-meargă, m-aș putea sacrifica și eu un pic.

Așadar, azi, mă tot uitam lung la urzicile din grădină. Dacă le-am culege pe toate și le-am depozita în congelator, am avea de gătit nu doar tot anul, ci câțiva ani la rând! Și nu doar pentru noi doi, ci pentru un oraș întreg! Deci, cu o așa comoară la grădina omului, care să crească în neștire, fără semănat, săpat, udat, copilit, curățat, întreținut și așa mai departe, nimeni pe lumea asta n-ar mai suferi de foame, pe bune! Ba, mai mult decât atât, ar putea considera că servește delicatese!

Deci, ce vreau sa zic, se înscrie cineva la cules de urzici pentru binele omenirii? Pentru salvarea planetei?

M-am întors din grădină mulţumită, cu verziturile necesare, și m-am apucat de gătit. Am luat din pivniță și un borcan de fasole verde, fideluță, și, împreună cu frunzele proaspete de usturoi, o ceapă mai mare și ceva bulion, am pregătit ceva care a stârnit pofte în tot satul, dacă e să judec după agitația bruscă de pe stradă, după pancardele cu "vrem și noi", după uralele și aplauzele necontenite, abia ținute sub control de șirurile de polițiști mobilizați la fața locului.

Dincolo de glumă, cred că vă imaginați cum miroase în bucătăria noastră acum, când aromele din farfurie s-au combinat meșteșugit cu aromele de pâine prăjită! Ah, Doamne! Că bine ai mai făcut Tu prin 2017 când ne-ai împins de la spate să facem atâtea conserve! Acum, hai, gata, nu ne mai ispiti și cu urzicile alea că am spus, nu mă mai ating de ele nici sub amenințarea unei pandemii universice!

În încheiere, vreau să vă liniștesc în privința situației caisului nostru care se apucase el, zăpăcitul, să înflorească pe vreme de carantină militară. Când am fost azi la plimbare prin grădină cu melcul nostru, animalul de companie care are dreptul la ieșirea zilnică în outdoor, am profitat de ocazie și am aruncat o privire și pe la florile lui. Din fericire, a trecut cu foarte bine peste această încercare! Era plin de albine!!!! Plin!!! Au venit toate la el să-l felicite pentru succesul de a înfrunta pandemia cu așa curaj – “inconștiență” i-am spune noi - și pentru mulțimea de flori pe care și le-a deschis, și pe care încă le mai are de deschis în zilele următoare pe crengile din vârf. Zbârnâiau toate atât de fericite din floare în floare, încât abia-abia am reușit să fac câteva fotografii de aproape, că deja mă împresuraseră, crezând că am venit și eu la cules de polen, și că le fac concurență.

Din Grădina lui Dumnezeu: 26.03.2020