Conform învățăturilor ancestrale ale
strămoșilor noștri, pleiadeienii, arcturienii sau andromedanii, nu mai știm
precis care, la vreme de restriște se recomandă, înainte de toate, ridicarea
vibrației. Căci, se știe, de vibrația înaltă fug virușii ăștia ca și dubiosul
ăla negru, de tămâie. Așadar, cum ridicăm noi vibrația planetei? Începem cu noi
înșine, desigur, apoi o răspândim.
Mai întâi de toate, ne bem cafeaua
de dimineaţă, mă rog de ora 11 spre 12, când ne începem noi ziua. Dacă nici
acum, în izolare, nu ne începem ziua când vrem, atunci când? Hai, toată lumea
cu cafeluța la vedere! Nu-i așa că parcă viața este dintr-o dată mult mai
frumoasă, mult mai luminoasă și mult mai dulce? Vă garantez, deja o duzină de
viruși de pe planetă au dat ortul popii după ce ați tras această concluzie, iar
altă duzină își face bagajele de evacuare.
După cafeluță, ne amintim că ne
putem face de lucru prin bucătărie cu una, cu alta, cu orice, căci mai ales
acum parcă bucătăria ne atrage mai mult ca niciodată. Mai o prăjitură, mai o
mâncărică, mai o ciocolată, ceva, tot se mai găseşte din stocul de apocalipsă
pe care fiecare și l-a făcut în ultimul timp, mai mult sau mai puțin
consistent. Eu, spre exemplu, m-am apucat ieri de ceva ce tot amânasem de multă
vreme. Cum e cântecelul ăla nou, lansat de curând, cu tematica actualizată?
„Eu, când sunt în izolare...” Ei bine, să cântăm împreună.
Ăsta a fost ultimul dovleac care își
aștepta împlinirea misiunii pentru care el a venit pe pământ. Eu doar l-am
ajutat. A ajuns în lada frigorifică, alături de celelalte legume tăiate și
porționate pentru ciorbă, rezerva federală de apocalipsă, cum ar veni. Trebuie
să vă mărturisesc că a durat ceva timp această operațiune, care m-a țintuit în
picioare, în jurul mesei, cu cuțitul în mână și cu răbdarea legată cu lanțuri
de mine, ca nu cumva să abandoneze strategia și să mă lase în câmpul de luptă
singură, cu bostanul neterminat.
Acum pot să mărturisesc, din proprie
experiență, că, prin tăierea dovleacului, chiar mi-a crescut vibrația până la
maxim, de era să-mi iasă prin tavan, dacă e să mă iau numai după bătăturile cu
care am rămas pe degetul arătător, cel cu care apăsam cel mai mult pe cuțit, ca
să înving coaja aia dură, aproape lemnificată, că se trasformase, bietul
dovleac, în obiect decorativ, ornamental, adică, și uitase că rostul lui era să
ajungă în congelator, deci că trebuia să rămână oarecum accesibil, moale,
flexibil, ușor de manipulat și simplu de preparat. Fusese cuprins de iluzie, uitase
cine este și de unde a venit, uitase de misiune și de strategie, uitase totul,
se complăcuse în viața asta ternă, în realitatea asta 3D rutinieră, cu statul
și privitul la fereastră, către cei care trăiesc cu adevărat. Din fericire,
l-am trezit din „somn” și l-am
ascensionat direct în a 5-a dimensiune portocalie, aceea de maestru. Ema a fost
martoră la tot acest proces și poate depune mărturie.
Din Grădina lui Dumnezeu: 27.03.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)