Oglinzile Sufletului: La cules de urzici pentru proviziile planetare

Pe lângă Adrian, mi-am zis să-mi fac și eu de lucru cu ceva util pe vreme de pandemie, adică pe vreme cu izolare la domiciliu, în propria grădină, cum ar veni, și ce credeți că am ales din multitudinea de activități propuse de context? Să culeg urzici!!! Păi, da, m-au stârnit prietenele de pe facebook! Adică, noi stăm cu o tonă de urzici în grădină și să ne uităm lung la urzicile de prin pozele celor care și-au vindecat deja anxietățile și au pornit cu curaj și neînfricare la cules?

Mi-am luat un lighean și instrumentarul de protecție pe vreme de război, respectiv, două perechi de mănuși de unică folosință, puse una peste alta, apoi, pe deasupra, o pereche din cele mai groase mănuși de grădinărit pe care le aveam. În plus, mi-am luat și două foarfeci de mărimi diferite, ca pentru o operație pe cord deschis, precum și foarfeca de tuns via, că nu puteam ști cu ce urzici agresive aveam să mă confrunt.

Singura dată când am cules urzici din grădina noastră, în primăvara lui 2016, mi-a lăsat amintiri extrem de usturătoare, dacă mă înțelegeți. Tocmai din acest motiv m-am enervat cumplit și am refuzat cu încrâncenare să mă mai apropii de urzicile astea în următorii trei ani, 2017, 2018 și 2019. Ba, în plus, de câte ori le vedeam prin grădină, mă făceau să-mi accesez din inconștientul ancestral niște mantre de protecție extrem de eficiente, cu care mă țineam departe de ele. Daaar, n-am cules, n-am mâncat, desigur.

Bine, nici nu le-am simțit lipsa, căci am avut spanac din abundenţă, de nu mai știam ce să facem cu el și cum să-l mai gătim, de ne-am săturat de spanac până peste cap în primăverile anterioare. Anul acesta, însă, tot cu ochii pe pozele cu urzicile prietenelor de pe facebook, m-am decis: gata, este timpul să rup pisica în două. Adică, vrem urzici, trebuie să culeg urzici.

Și m-am apucat eu voinicește să culeg urzici! Și știți ceva? Am constatat că chiar îmi place! Mănușile și-au făcut treaba, urzicile nici ele nu mai păreau a fi cele mai agresive posibile, așa că am umplut un lighean în doi timpi și trei mișcări, aproape stând pe loc, culegându-le mai întâi doar pe cele de printre lujerii de zmeur, de pe doi metri pătrați!

M-am uitat eu lung la ligheanul plin, m-am uitat apoi și mai lung la toată grădina, apoi și dincolo de ea, spre livadă, și mi-am dat seama că puteam culege urzici cât să hrănim nu numai un batalion de soldați porniți în ofensiva împotriva virusului ăsta vinovat de pandemie, ci cât pentru întreaga planetă!

M-am uitat lung și la Adrian, el își vedea mai departe de lucru la parcele, lejer, aproape în ținută de plajă, căci soarele ardea aproape ca vara, așa că m-am decis: doar o pisică ruptă în două nu era suficient pentru entuziasmul cu care pornisem în grădină să mă lupt cu urzicile alea. Era nevoie de mai mult! Ori totul, ori nimic, mă știți!

M-am oprit un pic în seră, cât să verific stadiul salatelor la acest moment, le-am luat pulsul și temperatura, apoi m-am îndreptat spre casă pentru a mă dota corespunzător pentru o nouă desfășurare de forțe.

Apoi am revenit pe câmpul de luptă cu alte trei ligheane, hotărâtă să le umplu. Ceea ce am și făcut! Și de-abia ce am cules urzicile de pe lângă garduri și de printre tufele de coacăzi negri! În vie și în livadă nici n-am ajuns! Vă dați seama? Am cules chiar pe alese, numai vârfuri fragede, că aveam de unde! Nici nu-mi vine să cred acum când mă uit la cele patru ligheane pline, știind că am ratat trei ani la rând fără să gustăm măcar un piure, ceva, ori măcar în ciorbă, o urzică, de probă.

La mine e foarte clar, ori totul, ori nimic, repet din nou, ca să nu existe dubii. Deci, dacă n-am cules nimic trei ani, ei bine, anul acesta îmi iau revanșa și am de gând să culeg totul! Totul!!! Pentru ziua de azi mi-am făcut norma, însă mâine o iau de la capăt! Trebuie să iau la rând via și livada, ba chiar și dincolo de livadă, căci sigur am și pe-acolo materie primă de adunat!

Am și sunat-o pe mama pentru o consultație de specialitate, culinară, adică. Până acum n-am fost în situația să am la dispoziție mai multe urzici decât pot găti o dată, așadar, o așa mare cantitate trebuia să știu cum s-o păstrez pe termen lung la congelator. Aveam şi netul, da, însă o conversație în plus cu mama este întotdeauna binevenită!

Acum, după ce v-am povestit despre peripețiile culesului de urzici, pe care le vedeam până acum ca pe niște balauri cu șapte capete, care scuipau flăcări și înghițeau jar, m-am îndreptat spre bucătărie, unde am început partea a doua a distracției. Să nu spună nimeni că ne plictisim de pandemie!

Urzicile au cedat de bună voie și nesilite de nimeni. Acum sunt toate porționate și opărite, numai bune pentru pus în pungi, la congelator. Au ieșit 17 caserole mari. Binișor, zic eu. Mâine repetăm operațiunea și vedem ce iese. Chiar începe să-mi placă jocul ăsta, de-a culesul urzicilor! Nici n-aș fi crezut că mai este posibilă o astfel de recuperare. Dar, iată, a fost nevoie doar de o pandemie cu izolare în caratină militară, ca să reușesc performanța. Păi, de-acum, gata, se poate anula carantina, că ținta a fost atinsă.