Caisul rebel

 

Am păstrat intenționat separată povestea singurului cais pe care îl avem, care acum este mare și frumos, cu o coroană rotundă, elegantă și mândră în capătul grădinii, spre vie. El face parte dintre cei matinali, care se trezesc cu noaptea în cap și care nici nu așteaptă bine să treacă iarna de-a binelea și să vină primăvara cu adevărat, că ei, gata, vor să înflorească.

Caisul ăsta, care anul acesta ar cam fi la al doilea lui an de rod, s-a trezit de vreo două zile că lui nu-i prea pasă de pandemie și că el vrea să iasă afară din boboci, că s-a plictisit, că nu mai are stare, că este stresat de atâta așteptat după primăvară, că are și el ceasul lui biologic, și că să nu-i mai tot impunem noi lui una-alta.

Așa că a înflorit! Nu mult, abia își deschisese câteva flori mai rebele, mai adolescentine, din cele încăpățânate, cu care nu te poți înțelege nicicum, orice i-ai spune, orice i-ai face, orice reguli de prevenţie i-ai explica, orice plan mondial de protecție i-ai pune înainte. 

Și, uite-așa, a venit zăpada asta peste noapte, ni l-a luat pe bietul nostru cais prin surprindere și i-a tras una peste ochii lui înfloriţi, de să-l liniștească bine de tot de neascultare şi de ieșit afară când toată lumea i-a spus să stea liniștit înăuntru, îmbobocit.

Acum, ce să-i mai facem? Noi sperăm ca zăpada asta să nu-l afecteze prea tare, să fie doar o formă ușoară de zăpadă, să nu dezvolte cine știe ce tulpini noi sau să nu facă vreo mutație nedorită de îngheț peste noapte, că nu știu cum va trece prin asta. Deh, așa se întâmplă dacă a vrut el să facă pe grozavul!

În fine, noi suntem optimiști. Îl vom monitoriza, îl vom oxigena, îl vom ventila (cu energie aurie) cât vom putea, vom chema asistentele noastre fairy să-l supravegheze peste noapte, să-i ia temperatura, să-l pună să scoată limba, pardon, petalele la control, și, astfel, sperăm să treacă de momentul acesta de criză, în care el a fost neascultător, caraghios de-a binelea în rebeliunea lui necontrolată, absurd și de neînțeles, căci toată grădina i-a spus, ba la televizor, ba la știrile de pe net, ba din plantă în plantă, așa cum se duce vestea, că nu-i de glumă, că e de stat fiecare în cochilia lui, în petalele lui, în mugurii lui și în bobocii lui nedeschiși, că nu-i de glumă cu carantina asta înzăpezită!

Din fericire, noi știm că va trece cu bine peste această încercare, însă lui nu-i spunem încă. Îl lăsăm să-și tragă învățămintele singur, îl lăsăm să-și primească singur concluziile lecției, căci, așa sunt câte unii, până nu simt pe propria lor piele, petale, pardon, nu înțeleg. Așadar, caisul nostru este cel care de această dată va evolua trecând direct prin foc, pardon, am vrut să zic prin zăpadă. Evoluție prin experimentarea directă a provocărilor pe propria piele, cum ar veni. Muguri, adică. Boboci. Oare noua generație va fi cu fructe sau fără fructe? Aceasta-i întrebarea!

Dincolo de glumă, noi ne armonizăm cu ritmul naturii, ne ancorăm în frumusețea ei din orice anotimp, orice-ar fi, vedem partea frumoasă, dulce și plină a paharului și mergem înainte. Nu suferim, căci natura se reglează singură, iar omul trebuie să accepte că nu poate avea control asupra influențelor meteorologice (chiar dacă unii cred că da). Omul poate lua, uneori, unele măsuri de diminuare a unor consecințe, dar cam atât.

În primul an, după ce ne-am mutat din București la țară, a venit o brumă care ne-a secerat toți perii care erau deja pe rod şi care aveau fructe cam de 2-3 cm. Era prima dată când vedeam așa ceva. Era prima dată când țineam în pumni perișoarele căzute, adunate de pe jos, avortate. Am plâns atunci cu suspine, am fost devastată, nu înțelegeam nimic. Oamenii, în general, nu înțeleg până când nu trec ei înșiși prin anumite experiențe.  Acum însă suntem în echilibru cu natura. Cumva, şi frumuseţea noastră de cais rebel, înflorit și înzăpezit va trece peste asta. Cu ciripit delicat de păsări pe fundal, dar și cu acorduri fine şi armonii suave de... gaițe. Sau poate coțofene.

Din Grădina lui Dumnezeu: 23.03.2020