Completăm stocul de urzici și însămânțăm arpagicul

                                            

Tocmai ce ne-am băut cafeaua dimineții, ocazie cu care am bifat pe ziua de azi duzina aia de viruși care au dat ortul popii, precum și duzina aia care își face bagajele pentru evacuare, pe modelul descris deja de ieri, sper să vă amintiți.

Astăzi, pe ordinea de zi, avem de însămânțat arpagicul! Avem două soiuri doar de ceapă albă, că roșie n-am mai găsit la magazinul din sat, singurul de la care ne mai aprovizionăm acum, pe timp de pandemie, cu câteva nimicuri, dacă este cazul. Din fericire, este aprovizionat cu tot ce ne trebuie și, chiar dacă e ceva ce vrem și nu au, să vedeți minune, ni se spune invariabil "reveniți cam după ora 13 și o să avem". Şi au. Acum, gata cu vorba, la fapte!

Ajunși în grădină, ne-am împărțit treburile după preferințe. Adrian și-a concentrat atenția asupra procesului însămânțării arpagicului, iar eu mi-am alocat zona livezii pentru cercetare.

Îmi rămăsese de ieri gândul la urzicile de acolo, însă, nici n-am ajuns bine, că am rămas cu ochii la pâlcurile movulii de toporași, dar și la floricelele galbene, ca niște steluțe, de untișor. Untișorul are frunzulițele încă prea mici, dar, peste vreo două zile, vor fi tocmai bune de cules pentru salată. Gustul lor este gras, cremos și chiar aduce cu aroma untului. Yammmmi!!!!

Mai ales acum, în aceste condiții restrictive, când nu mai avem acces liber la legumele și verdețurile proaspete din oraș, apelăm şi la cele care au început să se înverzească prin grădină. Oricum, în fiecare primăvară, primele frunzulițe proaspete, fragede și gustoase, ajung în salatele noastre.

De când stăm aici, aceasta este a cincea primăvară în care, după ce am studiat temeinic pe internet și, mai ales, după ce am primit consiliere de specialitate de la Mămăița, vecina, am început să culegem tot felul de specialități exotice, locale, pentru salată: frunze și flori de untișor, de păpădie crudă, vârfuri de zmeur, iarbă grasă (vara), pe lângă clasicele frunze de salată care, la vremea asta, au ieșit numai la noi, în seră, afară încă nu.

Chiar zilele trecute, când mă întorceam cu un castron plin cu frunze de salată spre casă, m-a văzut Mămăița și m-a întrebat: "Da' ce duceți acolo, doamna?" "Salată." îi răspund. "Da' de unde, că n-o răsărit încă?!" "Din seră." îi zic, pregătindu-mă să continui dialogul și s-o întreb dacă vrea și dânsa pentru o salată, la prânz. "A, daaa? A me n-o ieșit încă. Mai dădeam și eu la găini, dacă ieșea" mi-a luat-o ea înainte, ceea ce m-a făcut să mă răzgândesc și să n-o mai ispitesc cu frunzele noastre de salată. Că ale noastre nu sunt pentru găini.

Pe la țară, oamenii nu prea mai mănâncă salată și nici urzici, ca pe vremuri. Le consideră buruieni. Mai degrabă taie repede un animal, o pasăre, ceva, și gata, au rezolvat cu masa. O brânză, un ou, o cană cu lapte, și nu le mai trebuie nimic altceva. Numai noi, cei mutați de la oraș, ne mai uităm după verzituri.

În cazul urzicilor, nici noi nu prea le-am mai vrut, pe motiv de „înţepături şi usturime”. Ba chiar am încercat să scăpăm de ele cumva, dar, din fericire, nu ne-am dat silința prea tare. Mămăița, care își ară grădina cu tractorul, chiar nu mai are deloc urzici. A scos toate rădăcinile cu grebla și a eradicat tot. În livada ei, la fel, parcă are gazon. E frumos, nimic de zis, dar îi lipsesc bunătățile astea pe care și noi le-am blamat vreo trei ani la rând și pe care le-am redescoperit acum, cu pandemia asta.

Azi am reușit să-mi umplu cu urzici încă trei ligheane mari, deşi, spre surprinderea mea, în vie și în livadă au fost mai puține decât am cules ieri de pe lângă garduri, din jurul coacăzilor și zmeurilor. Pesemne, urzicile astea trăiesc într-o strânsă comuniune cu tufele fructifere menționate mai sus, apărându-se reciproc de inamici, în lupta pentru supraviețuire.

La întoarcerea în casă, Ema a vrut neapărat să-mi inspecteze recolta și, după ce s-a lămurit, mi-a dat ok-ul pentru gătit. Am spălat urzicile și am umplut cu ele opt caserole. Bune și astea. Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu patru-cinci zile că eu o să fac așa ceva, i-aș fi râs în nas și aș fi glumit maxim pe subiectul ăsta. Din fericire, iată cât de bună este socializarea asta de pe facebook! Mai vezi la un prieten ceva, mai îți dă o prietenă o idee, te mai încurajează, mai vezi că nimeni nu moare de la culesul de urzici, ți se mai activează poftele pe care le credeai eradicate, îți mai faci curaj și îți zici că n-o fi dubiosul ăla chiar atât de negru și că, până la urmă, dacă și alții pot, tu de ce n-ai putea?

Gabriela, aici ție trebuie să-ți mulţumesc pentru inspirație, căci pozele de la tine și demersul tău mi-au dat de gândit. Iar ție, Cristiana, trebuie să-ți mulțumesc pentru încurajare și suport, căci fără întărirea ideii că mănușile pot fi de un real ajutor, nu știu dacă aș fi răzbit singură în hățișul acestei operațiuni extrem de periculoasă și teribil de agresivă, în mijlocul căreia n-aș mai fi plonjat sub nici o formă și pentru nici un motiv.

Între timp, și Adrian terminase de însămânțat o parcelă cu arpagic, așa că momentul a fost numai bun pentru pregătirea mesei.  A dat o fugă la magazinul din sat, unde vânzătoarea îi pregătise deja niște ouă de țară, de la găinile ei, așa cum fusese înțelegerea de ieri, și m-am apucat de gătit urzicile.

O ceapă, o mână de frunze fragede de usturoi din grădină, piureul de urzici, câte un ou ochi, toate frumos așezate pe un pat de orez brun, gătit ca pe un pilaf, şi gata masa. Şi, pentru că am uitat să pun smântâna în urzici, am adăugat-o în farfurie, alături, și chiar a fost o super idee. Deeeeeci, gata, de-acum ne-am făcut și pofta asta!

        Ah, am uitat să vă povestesc despre întâlnirea de gradul III pe care am avut-o azi în livadă. Auzindu-mă, probabil, cum mă furișam printre pomi, cățelul cel vigilent al mănăstirii din spatele grădinii noastre, pudelul care se crede marel câine de pază, fiară, balaur portocaliu cu șapte capete, dragon înfuriat care scoate flăcări pe nas, a și venit  să-și inspecteze granițele și să vadă ce intruși dau târcoale pe acolo.

Așa de tare m-am bucurat când l-am văzut!!!! Am început să mă chițăi la el și  să-l drăgănesc, așa cum fac eu mereu cu toți mustăcioșii cu codiță și cu patru lăbuțe, gen: "Ce faci tu, drăgălașule, pe aici, de unde vii tu? Hai, vino să te mângâi, gugulică, hai, piciulică, vino la mine, țuțurică mic și scump!" și altele din astea, de autoapărare.

Balaurul s-a îmblânzit și a venit repede la mângâiat, că nu putea ști când altădată îl mai lovește pe el norocul ăsta, să-l mai cheme cineva așa frumos la mângâiat și să-l blagoslovească atât de mieros cu vorbe de alint!

După ce l-am mângâiat cât am vrut, i-am făcut și câteva poze, moment în care s-a cam intimidat în fața telefonului meu, neștiind cum să reacționeze. Păi, dacă era vreo armă secretă de extincție în masă, vreun lansator de viruși, vreo rază din aia de lumină, gen "Fortza be whit you"?

Nici bine n-a făcut el cale întoarsă spre mănăstire, că am şi auzit zgomote de sapă în proximitate. Upssss!!!! Era cineva la gardul mănăstirii! Unul din călugări!!!! Vă dați seama că m-a auzit călugărul cum mă chițăiam eu la Zdreanță ăla al lui, așa cum nimeni, probabil, n-a făcut-o niciodată?

        În fine, caisul nostru, pe care l-am făcut deja vedetă, a fost şi azi la fel de plin de albine, iar parfumul florilor... woooow!!!... iar ciripitul păsărelelor... şi mai woooow!!! Iar cerul senin, de un albastru minunat, impecabil, care surâdea vesel deasupra noastră, în tandem cu soarele... cel mai wooooow!!!!!!!!!!!...

Din Grădina lui Dumnezeu: 28.03.2020