Cand simti ca tot muntele e Gradina ta

 

Actualizare in 16.09.2022 - completare cu text si foto

In acest septembrie montan nu-i nici vara, nu-i nici toamna. Sau... e si vara, e si toamna. Cel putin primele doua saptamani cam asa a fost.

Zilele au alternat, cand cu soare, cand cu ploaie, cand cu nori calatori. Doar noptile s-au adaptat la noul anotimp din calendare, racorindu-se binisor. 

Si, pentru ca numai maine nu-i poimaine, si vine iarna, m-am gandit ca parca as mai vrea ceva frunze in plus pentru ceaiurile noastre speciale de munte, pentru iarna ce va veni, cand vom vrea sa stam la caldurica avand in maini o licoare fierbinte, aburind, plina de miresme.

Asadar, profitand de una din zilele frumoase, mi-am mai ajustat stocul de frunze puse la uscat pentru ceai. De data asta am cules frunze de mur. Atunci cand m-am documentat pe internet despre frunzele de zmeur, am descoperit ca si frunzele de mur sunt la fel de indicate. Chiar si aspectul lor este aproape identic. 

Singura diferenta este ca frunzele de mur sunt pline de tepi. De aceea, am plecat la "recoltat" din "gradina" noastra fiind echipata corespunzator, cu foarfeca si manusi de unica folosinta. Insa, la fata locului, am constatat ca supraestimasem pericolul, si n-am mai folosit manusile. Clar ca am ramas cu ceva sechele din cei cinci ani de cules din gradina din Ardeal, cand ma intorceam cu multe recolte, dar si cu mainile afectate de zgarieturi, intepaturi, bataturi, umflaturi si altele.

Ajunsi acasa cu proaspata "recolta", am insirat frunzele in balcon, la uscat, iar peste cateva zile vor ajunge si ele in borcane etichetate, inchise ermetic cu capace cu filet. Voi reveni tot aici cu pozele finale. Deocamdata, frunzele de mur sunt inca in balcon.

Cum suntem, totusi, in septembrie, ambiguitatea termometrului nu putea sa mai dureze mult. 

Ultima zi de vara-toamna se pare ca a fost luni, 12 septembrie, cu cele 23 de grade ale ei. 

Prognozele anuntau de marti-13, nu cele trei ceasuri rele, asa cum poate va asteptati, ci temperaturi scazute, asa cum orice toamna adevarata, care se respecta, le are in cele din urma.

Cand am vazut ca erau anuntate 12 grade ziua si 3 noaptea mi-am zis, gata, asta e, a venit toamna-toamna. Si m-am bucurat ca ne-a gasit foarte pregatiti, cu camara plina de conserve pentru iarna. Conserve, da. Pai, toate plantele alea uscate, pentru ceaiuri, ce sunt? :)

De bucurie ca am adunat la timp si frunzele de mur, mi-am zis ca ar fi bine sa-mi fac un ceai de test, cu toate aromele la un loc. 

Dupa ce am scos toate sortimentele pe dulap, chiar si eu am fost uimita de cat de multe sunt. Ma uitam la borcane cu o asa satisfactie, cam la fel cum se uita un gospodar traditional de la tara la proviziile pentru iarna din pivnita lui: la carnatii afumati, la jumarile din borcane, la putinile cu branza, ori la muraturile din butoaie. :)

Muraturi si noi am tot pregatit, ani la rand, dar acum pregatim alte "specialitati" ale casei. Pe care, desigur, numai noi le apreciem. :)

Va puteti imagina cam cum s-ar uita la frunzele noastre pentru ceaiuri acel gospodar traditional despre care am vorbit mai sus? :))))))

Cu ocazia asta, o sa va arat ceva despre care nu v-am spus pana acum. Florile de soc pe care le-am adunat in mai-iunie 2020 din Gradina noastra din Ardeal, fix inainte de a vinde si a ne muta de acolo! 

Le-am adunat si le-am uscat atunci cu intentia de a i le duce mamei mele in Bucuresti, ca sa aiba materie prima pentru socata. Are ea o reteta de socata nemaipomenita, sampanie iese!

Doar ca, in urma tuturor mutarilor si permutarilor noastre din urma plecarii din Ardeal, florile uscate de soc au fost uitate si au ramas in una din cutiile cu bagaje pe care am deschis-o abia dupa ce ne-am mutat definitiv aici, la munte. 

Florile au fost bine ambalate si protejate, astfel ca ieri, cand in sfarsit le-a venit randul la verificat, am constatat ca erau ca si cum abia le culesesem si le uscasem. La fel ca toate celelalte plante uscate cu care am plecat din Gradina, oregano, menta, lamaita, salvie. 

Asadar, mai bine ca n-am mai cules flori de soc anul asta, de aici, de la munte, asa cum va spuneam zilele trecute si pentru care parca simteam un pic de regret. Avem, de fapt, flori uscate pentru ceaiuri cat pentru o armata! Chiar uitasem de ele!

Cum borcane nu mai aveam disponibile, le-am pus in niste caserole ramase de la inghetata, pastrate special pentru astfel de situatii neprevazute. 

Asa ca am pus in ceaiul meu de test, de azi, si cateva lingurite din aceste flori de soc, pe langa restul, adica, in total: menta, cretisoara, coada calului, lamaita, zmeur, mur si cicoare. Am adaugat si lamaie si un strop de sirop de muguri de brad, si a iesit un ceai......o nebunie! :)))))

Totusi, chiar daca ziua este inca relativ bine, nu puteam ignora consecintele schimbarii drastice a temperaturilor nocturne asupra muscatelor noastre. Ele erau singurele expuse frigului, fiind puse pe pervazul exterior al geamului de la bucatarie. 

Asa ca am facut o rocada. Am mutat muscatele in balcon, pe pervazul geamului de la dormitor (care da in balcon), in locul celor patru ghivece cu ciclame, iar pe acestea le-am mutat in bucatarie, la geam (in interior, desigur). 

Am constatat ca, in balcon, ciclamele n-au prea vrut sa infloreasca anul asta. In balcon temperatura a fost buna pentru ele, insa nu au avut lumina necesara infloririi, din cauza copacului mare din fata blocului, care este fix in fata balconului nostru. 

Copacul asta este foarte frumos, mie imi place enorm, dar florilor din balcon, care aveau nevoie de inflorire, nu prea le-a placut umbra lui. Nu conteaza, mie oricum imi place de el. Este superb! 

Intotdeauna mi-am dorit sa avem ferestre care sa fie impodobite de verdele exterior al unor pomi sau brazi si, iata, acum asa le avem. 

Crengile pomului acesta infrumuseteaza decorul si formeaza un paravan delicat si viu in fata privelistii din fata, caci dincolo de el este marele bloc-hotel al BRD-ului, care, desi este colorat in culoarea cerului senin, un bleu-ciel-decolorat, care ii mai estompeaza maretia si volumul, este totusi o cladire. 

Prezenta copacului acesta frumos ne ofera o minunata alternativa de admirat. Iarna ii cad frunzele, lasand sa treaca lumina si sa se vada cerul dincolo de crengile lui. Ceea ce este perfect pentru iarna.

Asadar, rocada fiind facuta, muscatele se bucura acum de confortul sporit al balconului. Ele au inca flori, sunt chiar pline de flori rosii, uriase, insa peste vreo doua-trei saptamani le voi tunde si le voi pregati pentru iernat.

Actualizare in 16.09.2022 - completare cu text si foto

Intre timp s-au uscat si frunzele de mur despre care v-am povestit in insemnarea "Cand simti ca tot muntele e Gradina ta", de zilele trecute. 

Am umplut cu ele 6 borcane mari. Le-am inchis ermetic cu capace cu filet, le-am etichetat si le-am depozitat in dulap, langa celelalte aproape 50 de borcane pline cu plante uscate pentru ceaiuri.

Ciclamele sunt multumite si ele de mutarea in bucatarie, unde intradevar au mai multa lumina. Sper sa avem flori de la ele spre sarbatorile de iarna. 

Majoritatea dintre ele sunt ciclame crescute din semintele adunate de mine si puse in pamant, unde au germinat si si-au dezvoltat bulbi si frunze. Concret, doua ghivece sunt cu plante mai mature, doua sunt cu pui. Vom vedea care si cand vor inflori.

Cu ocazia asta, a temperaturilor scazute prin termometre, au reaparut in decorul casnic si covoarele pe jos, acolo de unde le stransesem eu in primavara. 

Mie imi place fara covoare pe jos, chiar prefer fara, insa aici iarna nu se poate fara. Mai ales pentru ca aici avem gresie pe jos, peste tot, acest apartament fiind asa amenajat anterior mutarii noastre, cu intentia de a fi usor de intretinut cu ocazia scurtelor escapade de vacanta pentru schi. 

Asa ca acum am decis ca este timpul sa apara in peisaj, peste gresia asta, ceva care sa inspire si sa ofere mai multa caldura. Probabil ca vom porni si centrala la un moment dat, zilele astea, doar pe timpul noptii, caci la cele 3-6 grade nocturne, cat sunt prognozate, nu prea e de stat fara caloriferele calde. 

Asta e, "iarna nu-i ca vara", nici la  munte nu-i ca la campie. 

Acum insa, pentru a avea caldura, doar apasam pe un buton. 

Am experimentat si incalzitul cu soba cu lemne in cele cinci ierni, cat am locuit la tara, in Ardeal, ne dorisem mult asta inainte, pe cand locuiam in Bucuresti, ni se parea a fi ceva idilic si boem, insa, dupa ce am savurat din plin toate beneficiile, frumusetea si atmosfera aceea rustica, traditionala si inedita, dupa care tanjisem, dar alaturi de disconfortul specific vietii rurale, care venea la pachet, am ajuns la concluzia ca noi vrem altceva pentru noi, pe termen lung. Este foarte frumoasa viata la tara, dar nu pe termen foarte lung.

Acum experimentam viata la munte. Dar, de data asta, am optat pentru viata urbana la munte. Locuim intr-o frumoasa statiune turistica, unde ne simtim ca intr-o vacanta perpetua. Este o statiune mai putin cautata de turisti (din fericire, as spune eu), ceea ce face ca sa nu ne confruntam cu aglomeratia turistica (chiar si daca este doar sezoniera). 

Chiar vorbeam cu Adrian zilele astea despre acest lucru, facand o analogie cu replica unui cuplu de varstnici cu care am intrat in vorba intr-o zi, asta vara, in parc. Noi doi ne asezasem pe o banca, singura din tot parcul care era la umbra unui copac. Cei doi varstnici s-au apropiat de noi si ne-au cerut permisiunea sa se aseze si ei langa noi, la umbra. Fiind de acord, am legat o foarte placuta conversatie cu ei. 

Ne-au spus ca ei sunt dintr-un oras de la campie si ca vara vin la munte, unde au un apartament de vacanta. Si ca in fiecare dimineata isi luau cafeau si si-o beau acolo, in parc, pe banca aceea, pe care ei au numit-o "banca lor". Si ca parcul era complet pustiu ori de cate ori veneau ei sa stea pe banca, in contrast puternic cu aglomeratia din orasul de unde veneau, si ca, din acest motiv, aveau impresia ca tot parcul este al lor. Si exclamau uimiti, spunandu-si unul altuia, "uite, aici avem parcul numai pentru noi doi! avem un parc numai al nostru!"

Cam asa simt si eu de cand ne-am mutat aici. Nu numai ca parcul este numai al nostru, la cat de pustiu este de regula, ci ca toate strazile si toata padurea este numai a noastra. Si ca tot Predealul este numai al nostru. Si ca tot muntele este numai al nostru, ca o Gradina, numai a noastra. Ca si cum, dupa ce am plecat din Gradina din Ardeal, ne-am luat o Gradina in Predeal. :)

Iar asta vara, in august, cand a fost varful asa-zisei "aglomeratii" turistice, chiar ma simteam oarecum surprinsa de palcurile de turisti care apareau trecator in drumul nostru, ca si cum ne invadau teritoriul, gradina, intrebandu-ma in gand "ce cauta oamenii astia in Gradina noastra?" :)

Caci, paradoxal, acum, aici, am si un puternic sentiment de spatiu, de libertate, de nemarginire, dar, in acelasi timp, si un puternic sentiment de posesivitate fata de toti muntii din jur si fata de statiune, in ansamblul ei. Pentru ca simt ca si cum acest loc este "al nostru", ca ne apartine dintotdeauna, si ca tot muntele este Gradina noastra, numai a noastra! :)  

In aceasta frumoasa, nemarginita si noua "gradina" a noastra, montana, ne place maxim sa ne plimbam, indiferent de vreme. Dar, evident, mai ales in zilele insorite.

Azi, de exemplu, in zi de mare sarbatoare, Inaltarea Sfintei Cruci, a fost o zi superba, superba, superba!!!! Parca intreaga statiune era gatita de sarbatoare, dar nu cu podoabe vizibile, ci cu unele invizibile, respectiv, cu niste energii extraordinare!!!

Albastrul cerului spune totul, iar pozele sunt dovada. Muntele, padurea, brazii, totul parea invaluit in aura de sarbatoare. Ne-am plimbat spre partie, spre telescaun, sub razele stralucitoare ale soarelui care, la ora 11:33 ne-a oferit o temperatura de vara montana, de 21 grade C, ajungand pana spre pranz chiar la 23, in ciuda maximei de 19 grade prognozata, si mai ales in ciuda celor 12 grade, cate erau la ora diminetii. 

Plecasem de acasa imbracati ca pentru 12 grade si, cand colo, ne-am trezit cu peste 21 de grade! 

A fost o zi minunata, neasteptat de calda si insorita! Semn ca va fi o toamna calda si lunga. Noptile totusi vor confirma algoritmul conform caruia "la munte nu-i ca la campie" - sa nu uitam! :)

Ne-am plimbat spre padure, am inspirat aerul tare de Predeal, tare si ozonat cum altul nu-i, am admirat semnele discrete ale toameni, abia insinuandu-se ici-colo, asteptand culorile lui octombrie, cele care fac cu adevarat spectacol de nuante prin toti pomii, chiar si prin brazi, caci conurile lor, care acum sunt inca de un verde-crud, abia spre octombrie incep sa se lemnifice si sa se coloreze in maro-cafeniu.

Am facut si selfie-uri, desigur, ca nu se putea altfel, mai ales ca nu mi-am mai facut demult, de vreo doua-trei saptamani. N-au fost atatea? A fost doar vreo saptamana? Deci, va dati seama cat mi-au lipsit!? Mie mi s-au parut multe saptamani de la ultimul selfie, pe bune! :)

In fine, Multumim, Doamne, pentru ca ne-ai adus intr-o asa de frumoasa Gradina, atat de mare, fara granita, fara garduri, fara "palan" (asa ii spunea Mamaita, vecina noastra din Ardeal, gardului dintre proprietatea ei si proprietatea noastra), dar si fara teama de "palitura, goanga, buhai, sobol, coroi", aceste mari urgii rurale, care vin la pachet cu orice gradina agricola, ad-literam.

Multumim, Doamne, ca din Gradina asta noua, de la munte, ne-am si cules tot ce ne-am dorit (si inca mai culegem - mai am o surpriza, dar o sa revin intr-o postare separata cu ea), ca ne ofera atata frumusete cata nici n-am visat ca o sa fie toata a noastra. Tot timpul, nu doar in vacante. 

Caci chiar asa este, aici, la munte, avem frumusetea aceea exotica, dar si benefica, pe care ne-am dorit-o si de care avem atata nevoie dupa ce am plecat din Gradina din Ardeal, si care acum este "a noastra" (...si a tuturor, desigur).

Se zice că ”Voința poate urni munții din loc. Însă mintea poate decide să îi lase acolo”. Cat de bine este sa lasi muntii la locul lor si sa faci din ei Gradina ta!

14.09.2022