Azi, a doua zi de Rusalii, am citit aceste versuri foarte frumoase ale
Adrianei, care sunt foarte potrivite acestei sarbatori. 
***
"Doamne, pune într-o balanță ce știu eu și ce mă ține,
Iar în talerul de alături ce cred alții despre mine;
Pune ce zic eu cu totul, în ce sper și ce mă doare,
Dincolo așază, totuși, altora ce li se pare;
Pune vorbele, dar toate, și pe acelea nerostite,
În echilibru să-mi fie și cu cele, ascuns, gândite,
Însă pune cu acestea, în balans sfințit de tine,
Doar cuvintele din alții care au lovit în mine.
Am și eu de genul acela, pietre sunt, le duc în spate
Pentru a egala măsura, doar un munte mi-ar fi frate!
Doamne, fă balanță bună, pune greutăți căci știu
De sunt de la tine toate, nu mă vaiet a pustiu!
De am sa mă simt ușoară, ca și când egalul meu
E răspunsul rugăciunii de la Doamne-Dumnezeu,
Am să știu că, pe un taler, mi-am lăsat din nou cuprinsul,
Ca te-ai așezat alături cumpănind in mine visul.
Nu e om să n-aibă soartă și cu minus, și cu plus,
Însă, cât mai are visuri, ochii lui sunt doar în Sus,
Sperând simplu c-ar obține și în ziua următoare
Cântărindu-și conștiința, un răspuns la întrebare
Multumit de mine-s oare?"
Adriana Tîrnoveanu
Balanța...
***
Si, pentru ca tot azi a fost si Solstitiul, ziua maximei lumini, adaug
cateva randuri personale, care completeaza atmosfera solstitiului. Intotdeauna
cand distribui ceva care imi place, adaug o nota personala, pentru a arata ce
sau de ce apreciez, admir si imi place. In aceste versuri Adriana vorbeste
despre echilibru si masura. 
Fiecare om are in interiorul sau o voce care ii spune care este
"dreapta masura" si cand ajunge la "echilibrul" sau
personal, sanatos. In viata, insa, acestea nu sunt fixe. Ele se modifica de la
o etapa la alta, in functie de intelegerile proprii si de constientizarile la
care ajunge. Echilibrul pe care eu il resimt acum este total diferit fata de
echilibrul in care traiam in urma cu 20 de ani, sa zicem. Masura cu care cantaresc acum
lucrurile este alta fata de aceea de atunci. Diferita. Nici mai mare si nici
mai mica. 
Foarte frumoase gandurile prinse in versurile tale, Adriana! Mi-au ramas in
minte doua versuri, cele care spun ca, atat timp cat ai vise, inseamna ca ai
inca ochii catre cer.
"Nu e om să n-aibă soartă și cu minus, și cu plus,
Însă, cât mai are visuri, ochii lui sunt doar în Sus." 
Cand nu mai ai ochii catre cer, nici visele nu se mai aduna. Echilibrul este o comoara pe care
numai Gratia divina ne-o ofera si o genereaza, in functie de alegerile noastre.
Eu aleg ori totul, ori nimic, aleg sa traiesc simtindu-mi intens si
acceptandu-mi toate emotiile. Bucuriile ma entuziasmeaza la maxim, pana la
extaz, in timp ce suferintele mi le traiesc in lacrimi fierbinti, pana la
epuizare. Asa sunt eu, iar acesta este echilibrul care ma face pe mine sa simt
ca traiesc, sa ma simt vie, vibranta, dornica de mai multa "viata".
Nu cred in echilibrul acela care uniformizeaza emotiile, care le inhiba si
le trece sub tacere, cu discretie, sau care chiar le neaga. 
Pietre in spate nu mai duc. Cred ca este mai bine sa ne extragem
invatamintele din ele, lectiile si propulsia catre noi experiente mai
intelepte, si apoi sa le dam drumul, sa nu le mai caram dupa noi. Cred ca au
trecut timpurile in care oamenii trebuiau sa-si care "pietrele" in
spate, pentru a-si aminti mereu sa nu-si repete greselile.
Am scris cam mult, iarta-ma. Am simtit ca e momentul sa
raspund cu reciprocitate acestei mici confesiuni din versurile tale (chiar daca
poate nu e vorba despre tine in ele, ci este doar creatie artistica inspirata
din viata).
21.06.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)