Un barbat cu doua femei? Inghesuiala! O femeie cu doi barbati? Inghesuiala!

Zilele trecute, eu si cu Adrian ne-am uitat la un film foarte bun, ”Terminalul”, cu Tom Hanks in rolul principal. Merita sa-l vedeti, o sa va placa!

In acest film are un rol meteoric si Catherina Zeta-Jones. Era foarte tinerica si foarte frumusica, cred ca era chiar la inceputurile carierei ei filmografice. Ca o paranteza, va amintiti ca a fost si la noi in tara in urma cu cativa ani? Si va amintiti ca a fost cazata chiar in statiunea in care noi locuim? Am scris atunci despre acest subiect aici Catherine Zeta-Jones la noi, in Predeal. :))

Sa revenim. Filmul este produs de Steven Spielberg in 2004, deci cei doi actori erau mult mai tineri si frumosi, dar, desigur, si foarte talentati. 

Povestea este mult romantata, dar asta nu numai ca nu-i stirbeste din valoare filmului, ci, dimpotriva, ii creeaza o aura de basm si mister, perfect ancorata si integrata in mediul unui terminal de aeroport, unde intreaga logistica se presupune ca este organizata si controlata cu o precizie chirurgicala, dar o lume in care legea, regulile, formalismul birocratic, inchistarea umana si lipsa compasiunii au devenit norme sociale reci si dezumanizante.

Ei bine, nu v-as fi povestit despre acest film - in ultimul timp chiar n-am mai povestit deloc despre filmele frumoase pe care le vedem noi - daca nu ar fi fost o anumita faza din film care mi-a amintit de un poem de-al meu foarte vechi la care voi face trimitere la final.

Tom Hanks se indragosteste de Catherina (personajele lor, evident), dar ea (o stewardesa) este indragostita de multi ani de altul, un barbat insurat, un om de afaceri care calatoreste mult cu avionul si care se foloseste de ea doar pentru placerile personale, fara nici o intentie serioasa, fara nici un angajament pentru viitor, fara nici o intentie de a divorta de sotie, ci doar de a profita din cand in cand de ”serviciile” Catherinei, amanta de ocazie in calatoriile lui de afaceri.

Dupa un sir de situatii romantice, umoristice si de context, Tom Hanks ii spune Catherinei: 

”Un barbat cu doua femei? Inghesuiala!” :))))

Dupa ce am vazut filmul, am discutat mult pe marginea filmului, asa cum facem noi doi mereu, mai ales dupa filmele bune, care propun teme atat de provocatoare si care fac trimitere la moralitate, la actiuni curajoase, la rabdare si intelegere, la compasiune si sentimente. :)))

Mai ales replica de mai sus nu ma putea lasa indiferenta, caci imediat mi-am amintit ca o mai citisem pe undeva pe internet  cu foarte  multi ani in urma si ca ma intrigase si ma amuzase destul de mult la vremea aceea, motiv pentru care am si pus subiectul in versuri.

Am compus atunci, in 2011, poemul ”In Sufletul Femeii” mulat perfect pe propozitia care i-a devenit motto:

Motto: ”Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială”

Desigur, aceasta concluzie apartinea unui barbat care se plangea ca femeia de care se simtise atras nu-i acordase totala exclusivitatea. Fusese inghesuiala, adica. Exact ca in replica din film, dar cu genurile ea/el inversate. :)))) 

Eu am profitat de expresia in sine si am compus poezia cu un accent atat umoristic, cat si moralizator, luand apararea femeii, evident. ;-)

Inca de pe atunci manifestam solidaritate feminina. :)))

Desigur, vorbesc la modul general, nu la modul concret, caz in care este necesara o alta abordare, una personalizata, cu detalii, dovezi, profunzime si impartialitate. 

Asadar, pentru ca mi-a placut mult expresia, nu doar ca am pus-o in versuri, ci am tinut-o minte, indiferent pe cine avantaja sau nu. :))

La urma urmei, aceasta stare de ”inghesuiala” este general valabila si de degradanta pentru toate partile implicate, indiferent daca este vorba de femei sau de barbati. 

Exact cum spune si fata asta aici:  https://web.facebook.com/reel/956468894012642

O sa va las mai jos poezia mea, ca sa nu mai pierdeti timp cu cautatul pe blog. Titlul ei are si link, daca vreti sa mai cititi din cele compuse de mine in perioada aceea. 

Mai ales ca acest titlu cred ca face parte din sirul de titluri care sunt invizibile in Arhiva blogului (am povestit de ce s-a intamplat asta aici  Titluri invizibile in Arhiva (din iulie si august 2012) si este posibil sa fi ratat multe din textele/poeziile mele publicate in iulie si august 2012.

In Sufletul Femeii

Autor: Liliana Pașcanu

Motto: ”Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială”

Ai locuit un timp la Ea în suflet?

şi-nghesuială mare ţi-a părut?

Ce să-nţeleg? Că Ea te-a dat afară?

Sau ai plecat că nu ţi-a mai plăcut?

Era aşa de la-nceput acolo?

Sau locul strâmt în timp a devenit?

Nu înţeleg! Te plângi sau simţi regretul

Că prea puţin în el ai locuit?

Tu ce-ai fi vrut? Tot spaţiul pentru tine?

Cât de absurd! Doar inima-i aşa!

Doar inima acceptă numai Unul!

în suflet însă este altceva!

Intrarea-n el este oricui deschisă

şi poţi oricât în el să locuieşti!

O singură condiţie îţi pune:

Dac-ai intrat, în şoaptă să vorbeşti!

E-adevărat, în liniştea aceea

îşi caută destui un adăpost...

şi ţi-a putut părea înghesuială

Dacă acolo n-aveai nici un rost.

Sau... poate-ai spus aşa de ochii lumii?

Când tu, de fapt, ai fost evacuat

Căci te-ai crezut stăpân pe teritoriu

şi-n sufletul Femeii ai ţipat?

Poem compus in data de 11.07.2011 si publicat pe blog in 05.08.2012, sub protectia dreptului de autor (Poem cuprin si in volumul de versuri ”Oglinzile Sufletului - poeme de Iubire”, publicat in 2022)

”Nu ipocrizia în sine e problema. Ci relaxarea cu care este practicată în spațiul în care se vorbește despre abuz, traumă și vindecare, ca și cum aceste cuvinte ar fi devenit o uniformă pe care o îmbraci în public și o dai jos fără consecințe în viața reală.

Există o categorie de discurs care apără femeile în teorie, le invocă în cărți, conferințe și interviuri, dar care în practică nu are nicio ezitare în a se legitima prin apropierea de figuri controversate, asociate public cu dinamici de control, manipulare sau abuz. Nu este o contradicție accidentală, ci una care devine vizibilă tocmai prin insistența cu care este negată.

Și în același spațiu, cu aceeași ușurință, apare formularea: „femeile acestea care se lasă abuzate și nici măcar nu identifică hărțuirea”.

Aici nu mai vorbim despre analiză psihologică. Vorbim despre limbaj ca poziționare morală. Despre o frază care mută subtil centrul de greutate de pe agresiune pe incapacitatea victimei de a o recunoaște, ca și cum problema fundamentală ar fi claritatea ei cognitivă, nu realitatea relației în care se află.

Când o persoană care a scris o carte pentru femei abuzate, care vorbește despre traumă și hărțuire, folosește această formulare într-un interviu, nu asistăm la o simplă scăpare lexicală. Asistăm la o mutare de accent. O deplasare subtilă, dar profundă, a responsabilității. În acel „se lasă” se strecoară ideea de participare. În acel „se lasă” apare sugestia că, undeva, în dinamica abuzului, există o voință defectuoasă, o pasivitate culpabilă, o neputință aproape imputabilă.

Or, tocmai aici începe problema.

Pentru că femeile care nu identifică imediat hărțuirea nu trăiesc într-o lume conceptuală limpede, în care definițiile academice sunt la îndemână și limitele sunt clare. Ele trăiesc, de cele mai multe ori, într-o realitate amestecată, în care atașamentul se împletește cu frica, speranța cu rușinea, promisiunea cu amenințarea. Sistemul lor nervos nu operează din zona siguranței, ci din zona supraviețuirii. Iar supraviețuirea nu produce claritate morală, ci ambivalență.

A spune despre aceste femei că „se lasă” înseamnă a ignora faptul că mecanismele de negare, minimalizare sau raționalizare nu sunt alegeri libere făcute la masa rațiunii, ci strategii psihice dezvoltate adesea încă din copilărie pentru a face față unor contexte în care ieșirea nu era posibilă. În multe cazuri, ceea ce ulterior numim „tolerarea abuzului” este o repetiție a unui model relațional învățat timpuriu, în care iubirea și pericolul au fost amestecate.

Mai există un aspect care merită privit cu luciditate: poziționarea. Când cineva spune „știi ce este în discursul acestor femei?”, se așază automat într-o poziție de superioritate interpretativă. Devine cea care vede, în timp ce altele „nu văd”. Devine cea care înțelege, în timp ce altele „nu identifică”. Este o ierarhie subtilă, dar foarte reală. Iar pentru cineva care a trecut prin abuz, această ierarhie poate fi resimțită ca o a doua invalidare.

Pentru că multe femei abuzate au fost deja tratate ca fiind confuze, exagerate, incapabile să înțeleagă ce li se întâmplă. Au fost gaslighted. Li s-a spus că nu interpretează corect. Că dramatizează. Că „nu e chiar așa”. Iar când, dintr-un spațiu care pretinde că este de sprijin, apare o formulare care insinuează din nou lipsă de discernământ sau o formă de complicitate, rana se reactivează.

Și mai există o disonanță care nu poate fi ignorată: aceea dintre discursul public de apărare a femeilor și alianțele sau aparițiile publice alături de bărbați a căror conduită în zona spiritualității de duzină a produs exact genul de confuzie și vulnerabilitate despre care se scriu cărți. În astfel de situații, nu mai este vorba doar despre o formulare neinspirată, ci despre coerență morală. Despre integritate. Despre capacitatea de a nu relativiza abuzul atunci când este incomod sau când afectează rețele de influență.

Nu este nevoie de invective pentru a observa această ruptură. Este suficientă atenția la metalimbaj. La ton. La alegerea cuvintelor. La acel mic plus de asprime care trădează poate o furie nevindecată sau o distanțare defensivă față de propria etapă de negare. Pentru că, uneori, cel mai ușor mod de a te asigura că nu mai ești în postura vulnerabilă este să vorbești despre cele care încă sunt acolo ca despre „altele”.

De aceea, invitația mea nu este la scandal, ci la finețe. Ce simți, dacă ai trecut cu adevărat printr-o relație abuzivă, când auzi expresia „femeile care se lasă abuzate”? Simți că ești înțeleasă în complexitatea ta? Că este recunoscută dinamica de traumă? Sau simți, chiar și vag, o urmă de judecată, o distanță, o răceală care nu vindecă, ci clasifică?

Ascultați nu doar ce se spune, ci cum se spune. Limbajul nu este neutru. El trădează locul interior din care vorbește cineva. Iar când vine vorba despre abuz, acel loc interior face diferența dintre compasiune reală și superioritate mascată în expertiză.

Și da, vedem diferența…tu?”

Carmen Grigoraș Nițescu

18.04.2026

***

Autor: Liliana Pașcanu

Notă copyright: 

Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în mod explicit sursa. 

Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare sau recenzii, cu menţionarea sursei. 

Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini creativitatea şi unicitatea!

Îţi doresc lectură plăcută!

Cu drag,

Liliana Pașcanu