Verdele padurii din Brasov cum o fi oare?

Dupa drumul la Bucuresti, acum parca simt ca nu-mi mai ajunge verdele de munte! Nu ma mai satur de el!!! Absorb ca un burete numai verde!! :))))

Asa ca am decis ca este cazul sa investigam stadiul verdelui de peste tot din jurul nostru, chiar si de pe muntii altora, nu numai de pe muntele nostru, proprietate personala. :)))

Cum momentul nu se putea potrivi mai bine, fiind inceput de iunie, cand inca nu au intrat copiii in vacanta si, deci, n-a inceput afluxul de turisti familisti intrati in concedii, am pornit la drum spre Brasov.

Ne-am intrat complet in rolurile noastre de Agent 007 si Agent 009, stim noi de ce :))), si ne-am activat obiectivul misiunii: identificarea tuturor nuantelor existente, potentiale si imaginative de verde din intreg frunzisul padurii de la poalele varfului Tampa, principalul loc de atractie al Brasovului, din perspectiva noastra. 

Se pare ca ieri, cu ocazia acestui periplu al nostru prin aceasta metropola montana importanta, am nimerit fix in ziua in care universitatile brasovene au avut ceva examene, caci strazile si mijloacele de transport in comun erau pline de studenti efervescenti, care isi impartaseau reciproc, in grupuri-grupuri, experienta examenului. Unii sperau in 5-ul salvator, altii pareau revoltati ca, pentru o nesemnificativa greseala, ar fi putut sa le fie scazuta nota de la 10 la 9. Fiecaruia dupa buget, coane Fanica! :)))

Telefonul meu a surprins aproape chiar fiecare pas al nostru, as putea spune, de la plecare pana la intoarcere, caci ieri a fost una din zilele acelea cu chef maxim de fotografiat. La Brasov (si nu numai) am mai fost de nenumarate ori, dar nu am consemnat, evident, fiecare drum prin poze. 

Sunt zile in care doar privesc, inspir si ma bucur, absorbind cu toate celulele fiintei mele frumusetea din jur, energia si vibratia locului, dar mai sunt si zile, precum cea de ieri, de exemplu, in care simt un impuls irezistibil de a capta in poze ce-mi face sufletul sa tresalte. Deci cam chiar totul, caci nu cred ca mi-a scapat ceva nefotografiat ieri. :)))

Si, pana la urma, ma scuzati, dar fiecare cu obsesiile lui. Eu cu verdele padurii. Voi?  :))))

Cu o mana in mana lui Adrian si cu cealalta tinand telefonul gata pregatit pentru apasatul pe buton la fiecare minut, secunda sau fractiune de secunda, asa am trecut ieri prin Brasov si asa am adunat intregul material fotografic pe care azi il impartasesc aici, pe blog. 

Brasovul este la nici 30 de minute de noi, de mers cu trenul. Este foarte usor si confortabil de ajuns, chiar mai usor si mai rapid decat drumul din centrul Bucurestiului pana in Parcul Herastrau. :))))

Ca sa nu mai vorbesc de Sinaia sau Busteni, care sunt la 15 minute, respectiv, 10 minute, de mers cu trenul. In Bucuresti, nici nu iesi din centru in timpul asta. :)))

Ajunsi in metropola Brasov, prin centrul vechi am trecut fix ca si trenul printr-o statie, caci nu pentru el venisem noi acolo, ci pentru padurea Tampei, care, oricat ati insista si ati incerca sa ma convingeti, nu-i ca padurea noastra. Adica, ce vreau sa spun: a noastra e mai frumoasa (sic!). Noi avem padurea de brazi, ca la peste 1100 m altitudine, in timp ce in Brasov este o padure de foioase, ca la 625 m altitudine. 

Totusi, avand in vedere ca suntem in luna iunie, cea mai frumoasa luna din an, cand primavara ajunge cu intarziere la munte, eram maxim de interesata de verdele translucid al frunzelor padurii de foioase, care ofera in aceste zile un spectacol impresionant de nuante, vibratii si dans luminos in adierea vanticelului montan, atat de placut in aceasta perioada. 

Ziua de ieri a fost exact cum ne-am dorit-o pentru aceasta excursie: calda, dar nu sufocanta, cu cer senin, cu un usor zefir recoros ce adia printre copacii padurii, filtrand razele soarelui printre frunzele diafane, verde crud, emeraldin, proiectand un joc hipnotic de desene luminoase pe aleea asfaltata a Promenadei de Sub Tampa.

Atat de placuta a fost plimbarea pe la poalele muntelui, pe liziera padurii, incat, cand am ajuns la capatul ei, am facut cale intoarsa si am luat-o din nou la pas, de data asta pe langa zidul vechi al Cetatii Brasovului. 

Am facut poze cat cuprinde, am stat si pe o banca, in linistea padurii, in ciripit de pasarele, in cantec de mierle, am inspirat parfumul de flori de soc, care erau peste tot (abia astept sa infloreasca si la noi!), am facut investigatii pe Google-maps privind anumite locatii si traseele care ne duceau acolo, am degustat chestii, am baut chestii si, dupa ce am simtit ca am absorbit maxim de frumusete din jur, am pornit agale spre gara, trecand din nou prin Centrul Vechi si fotografiind din nou fiecare cladire, fiecare piatra din asfalt, fiecare floare intalnita in cale. :))

Cum trecerea pe langa terasele inca goale la ora aceea ne-au activat anumite pofte personale, ne-am zis ca ar cam fi timpul sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si noua ce este pentru noi. :)))

Mai intai, ne-am zis sa intram si noi in randul lumii, adica sa testam si noi poftele ”lumii bune”, cum-ar-veni, adica sa testam si noi cum e cu snobismul ala epatant. Si, cum asta presupunea sa ne schimbam un pic prioritatile poftelor, am incercat s-o facem. 

In loc de covrigi, am presupus ca trebuie sa poftim si noi la caviar, servit pe tava de argint, din cupa de cristal, cu lingurita de argint, avand alaturi cupe de sampanie din cristal, eventual cu Prossecco. Si in loc de amandina, am presupus ca trebuie sa poftim la ceva Creme Brulee...  sau, ma rog, la ceva ce n-a vazut Parisul!...:)))

Am cautat, ne-am sucit, ne-am invartit, am intrebat peste tot, dar nici urma de ce trebuia sa poftim noi. Unde avea caviar, nu avea tava de argint. Unde aveau Prossecco, nu aveau cupa de cristal. Unde am gasit Creme Brulle, ce credeti? Se gasea si la Paris asa ceva! Nu ne puteam compromite cu chestii banale, ca pentru orisicine. Ori snobi, ori... nu. :)))

Asa ca am decis, in unanimitate de voturi, ca este cazul sa renuntam la aceste snobisme si sa alegem satisfacerea poftelor noastre traditionale, mostenite de la daci si romani, de la goti si vizigoti, de la Adam si Eva, sau, ma rog, cele pe care le-am purtat cu noi, ca Seminte Stelare, de pe o planeta pe alta, dintr-un sistem cosmic, stelar, pe altul: covrigul dumnezeiesc si amandina divina - inegalabile. :)))

Va las mai intai primele poze care suprind prima etapa a plimbarii noastre (drumul cu trenul pana in Brasov, centrul vechi, Promenada Pe Sub Tampa), apoi voi continua povestea cu partea a doua, unde am avut parte de surprizele delicioase. ;-)

Cateva poze au iesit inclinate, cateva nu sunt prea clare, caci sunt facute din mers, cum am spus, dar atmosfera de basm si magia padurii de smarald se simt in fiecare cadru.

Dupa cum am specificat mai sus, poftele noastre primordiale, traditionale, au fost satisfacute deplin. :)))

Gigi, marele mester brutar, ne-a oferit niste covrigi dumnezeiesti, binecuvantati, iar de la Lidl, ne-am cumparat amandinele cele divine, cum nicaieri in alta parte nu mai gasesti, oricat ai cauta. 

Asta este singurul meu regret: ca noi nu avem un magazin Lidl in Predeal! Desi, pe undeva, cred ca este si un noroc ca nu avem: cantarul meu ramane fericit. :))))

Cu ocazia acestei scurte pauze, dupa ce ne-am savurat micul festin luxury, emancipat si eclatant, am bifat si cateva selfie-uri, asa, de proba. 

Caci, stiti vorba aia: ”unde selfie nu e, nimic nu e!” :)))

Apoi ne-am indreptat spre gara, de unde am luat trenul inapoi spre casa.

Verificasem verdele padurii din Brasov, luasem probe fotografice, venise timpul sa ne intoarcem acasa, unde ne astepta Bubulina. Ema Boema von Bubulina Haute Couture, pe numele ei intreg. :))

Primisem bilet de invoire pentru aceasta escapada doar pana spre dupa amiaza. Maria Sa Principessa ne astepta s-o insotim in vizita ei de pranz pe teren, pentru verificarea periodica a teritoriilor ei imperiale. :)))

Acasa, am mai avut o ultima provocare: ultima placinta de la mama sau amandina? Caci, da, intoarcerea de la Bucuresti s-a facut in conditiile insotirii cu doua pungi mari cu placinte la purtator. Din care mai ramasese ieri numai una. :))))

Cum nici la placinta de la mama nu puteam renunta (la placinte inainte, la razboi inapoi!), dar nici la amandina divina, am adjudecat ambele optiuni si ne-am sacrificat amandoi cu placere si satisfactie deplina. :)))

Inchei aici povestea zilei de ieri cu o concluzie: nicaieri verdele nu-i mai frumos decat verdele nostru de acasa! 

Asadar, ultimele poze vor consemna dovada acestei afirmatii. :)))

10.06.2026

***

Autor: Liliana Pașcanu

Notă copyright: 

Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în mod explicit sursa. 

Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare sau recenzii, cu menţionarea sursei. 

Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini creativitatea şi unicitatea!

Îţi doresc lectură plăcută!

Cu drag,

Liliana Pașcanu

*

PRECIZARE IMPORTANTA: Toate textele si poeziile mele sunt creatia mea exclusiva, fara nici o influenta, interventie, corectie, rearanjare, sugestie sau inspiratie obtinute prin AI (Inteligenta Artificiala). N-am accesat niciodata AI, ChatGPT si nici o platforma sau aplicatie de AI pentru a-mi scrie textele/poeziile, nu ma intereseaza aceste facilitati, n-am intrebari pentru AI si nu am nevoie de ajutor in a-mi scrie textele sau versurile. Am cap, minte, un vocabular destul de bogat si inspiratie pe puterile mele. Tot ce emit sub numele meu imi apartine exclusiv.

Scriu pe acest blog din iulie 2012, deci de aproape 14 ani, cu peste 13 ani inainte de accesul publicului la AI.