Pentru EL, Barbatul

 

Actualizare in 22.06.2025: texte noi la final

Motto1: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii, dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor. Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini. Este necesar ca ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster

Motto2:  ”Totul se schimbă atunci când începi să-ți emiți propria ta frecvență în loc să absorbi frecvențele din jurul tău, când începi să-ți imprimi intenția asupra universului în loc să primești o imprimare din partea existenței.” - Barbara Marciniak, (traducere Monica Poka)

Inima unui om este ceva foarte prețios.

Fiți atenți cum tratați inimile oamenilor cu care interacționați! O inimă rănită poate să aibă consecințe mai grave decât un infarct.

Dacă știi că nu vei avea o relație serioasă cu o persoană, dacă știi că nu este Aceea/ Acela pentru tine, nu te gândi să te joci cu inima acelui om; nu îi da speranțe, nu intra într-o relație cu el, dacă vezi că acel om vrea să-ți dea inima sa. Vezi-ți de drumul tău, nu te juca în acest fel cu un om, știind că e doar o chestiune de timp până când îi vei sfărâma inima!

Fiți responsabili pentru faptele voastre, tratați cu responsabilitate inimile celor cu care aveți relații de orice tip. Nu sfărâmați inimile unor oameni, doar pentru distracția voastră de moment!

Când vă dați întâlniri cu diverși oameni, când aveți o legătură romantică/ relație de cuplu cu cineva, fiți conștienți că aveți în mâna voastră inima unui om și că Dumnezeu vede ce faceți cu acea inimă. (Touré Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Unii oameni cred că dacă un bărbat are mulți bani și are în agenda sa telefonică alte persoane care au bani și putere (administrativă, politică, financiară, etc), atunci acela este în mod automat un „om de mare valoare”.

Aceasta este o perspectivă superficială asupra a ceea ce înseamnă un „om de mare valoare” și în caz că nu ați auzit, sunt o mulțime de astfel de „oameni de mare valoare” care s-au sinucis, care au devenit alcoolici, care au ajuns dependenți de dorguri, care s-au căsătorit și au divorțat de nenumărate ori, care sunt niște afemeiați.

În spatele acestui tip de „bărbați de mare valoare” se ascunde un băiețel rănit, care nu se ocupă de vindecarea copilului interior, ci încearcă să acopere vocea acestuia prin realizările materiale ale adultului. Acești bărbați vor să arate lumii „cine e cel mai tare” (adică ei) și își etalează luxul, realizările, mașinile, femeile, titlurile, funcțiile, puterea.

Când văd pe cineva care face astfel de lucruri mă gândesc la traumele nevindecate din interiorul său. Și nu poți vedea ce traume ascund acești oameni decât atunci când te apropii mult de ei, când intri într-o relație cu ei; abia atunci îți dai seama ce găunos este acel om care se identifică de fapt cu realizările sale, cu statutul său social, cu titlurile sale, cu banii săi.

Un astfel de om este interesat să crească doar din punct de vedere financiar, nu este interesat de dezvoltarea sa personală, ca ființă, nu este interesat de creșterea sa spirituală.

Un astfel de om nu are inteligență emoțională și nu este interesat de emoțiile tale, ca partener de cuplu.

Ca terapeut, le spun celor care privesc la astfel de bărbați ca la niște modele, ca la niște mentori și vor să învețe de la ei: „Voi nu aveți nevoie de coaching de la acești oameni, aveți nevoie de terapie!”. (Laterras R. Whitfield) Traducerea Mihaela Dan

În câteva rânduri în viața mea, atunci când m-am apropiat mai mult de o anumită femeie și simțeam că am putea merge cu relația noastră la un alt nivel, eu l-am întrebat pe Dumnezeu: „Este aceasta femeia pe care o ai Tu în vedere pentru mine? Dă-mi un semn! Te rog, dacă nu este ea femeia pe care o ai în vedere pentru mine, fă în așa fel încât să simt că nu am pace în inima mea!”.

Dar când pui această întrebare e de dorit să fii pregătit să primești și să accepți răspunsul, indiferent că-ți convine sau nu.

În cazul meu, de fiecare dată, după ce i-am cerut un semn lui Dumnezeu, răspunsul a fost că zile la rând, de câte ori mă gândeam la a trece cu relația aceea la un nou nivel, am simțit o stare de mare tulburare interioară, de neliniște, o energie grea. Așa am știut că aceea nu era femeia potrivită pentru mine.

Atunci când vrei cu adevărat să afli dacă o persoană este partenerul/ partenera pe care are în vedere Dumnezeu pentru tine, întreabă-l pe Dumnezeu. Dar dacă pui întrebarea, fii dispus să accepți răspunsul. (Christian Keyes) Traducerea Mihaela Dan

Când oferi, Dumnezeu face în așa fel, încât să primești. Și asta este valabil și în relația de cuplu, cu efect asupra nivelului de intimitate a celor doi parteneri. Când într-o căsnicie cei doi sunt oameni care oferă, nu oameni care iau, acea relație este ceva deosebit.

Mulți oameni intră într-o relație cu dorința de a obține ceva de la celalălt. Ei consideră că e de datoria partenerului să facă anumite lucruri pentru ei, dar nu se gândesc la ce oferă ei, dacă oferă ceva. De aceea cei mai mulți oameni ies dintr-o relație având impresia că fostul partener le-a luat ceva, că „le-a furat” ani din viață, tinerețea, energia, etc – pentru că au fost într-o relație cu un om care era interesat doar să ia din acea relație, nu să ofere.

Dacă cei doi parteneri s-ar concentra asupra modurilor în care pot să ofere celuilalt, atunci ar apărea adevărata intimitate. (Jonathan Evans) Traducerea Mihaela Dan

Unii dintre voi ați trecut în ultima perioadă printr-o „crucificare”, fie ea un divorț, o boală sau orice altceva de genul acesta.

Vă rog, fiți atenți ce-i cereți lui Dumnezeu într-o asemenea situație! Nu-i cereți lui Dumnezeu „să vă scape” de acea problemă, să vă aducă înapoi soțul care vă abuza, etc. Cereți-i lui Dumnezeu să fie alături de voi în timp ce treceți prin acea încercare. Așa aduceți mai multă Lumină în interiorul vostru, așa creșteți ca nivel de Conștiință în timp ce vă confruntați cu acea criză.

Chiar dacă Dumnezeu v-ar ajuta „să scăpați” de acea problemă, nu v-ar face un serviciu, fiindcă asta ar însemna că voi nu ați trecut testul reprezentat de acea încercare.

Dacă Dumnezeu vă scapă de „crucificare”, nu puteți „învia”.

Fiți curajoși și cereți „Doamne, te chem alături de mine! Ajută-mă să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai largă și să le simt de la un nivel mai înalt! Fii alături de mine în timp ce trec prin această încercare!”.

Aceasta este rugăciunea unui Lucrător în Lumină. (Michael Mirdad) Traducerea Mihaela Dan

"Vindecarea bărbaților este mult mai grea decât crezi.

Energia femină se trezește, dar nu numai pentru noi femeile. Și dacă credem că trebuie să o trezim pentru a fi mai puternice decât bărbații, atunci nu am înțeles nimic, continuăm să rămânem în dualitate.

Vindecarea pentru un bărbat este mai dificilă. Sunt prinși în programe limitative de tipul ,,trebuie să fii bărbat", ,,nu plânge", ,,trebuie să fii puternic"...încă de când erau copii.

Te-ai gândit vreodată ce conține cuvântul „masculin”, din punct de vedere energetic, în inconștientul nostru colectiv?

Vindecarea pentru un bărbat este dificilă deoarece necesită deschiderea către acea parte a lui însuși, acea energie feminină care i-a fost luată de secole.

Și pentru a face asta, e nevoie de dragoste, de curaj, de libertate a minții și a sufletului.

Vrem să ieșim din schemele societății, vrem să ne remodelăm și să ne recreăm dincolo de propriul instinct de supraviețuire în care mintea conștientă ne induce. Avem nevoie de dorința de a resimți ceea ce a fost uitat.

Pentru a vindeca bărbații, avem nevoie de femei conștiente, femei care se întâmpină pe sine, femei care își acceptă masculinul cu dragoste și nu-l folosesc ca scut pentru a fi puternice și pentru a-și face loc cu orice preț într-o societate în care li s-a spus că doar cel care are mai mult victorii contează.

Pentru că nu cel mai puternic câștigă, ci cel mai conștient, cel mai iubitor, cel mai integrat.

Toți deținem energie masculină și toți deținem energie feminină, mai multă sau mai puțină; toți suntem ființe multidimensionale și e necesar să integrăm ambele părți ale noastre, să le trăim, să le întruchipăm pe amândouă în diversitatea noastră.

Un bărbat care își vindecă femininul salută posibilitatea de a iubi, de a simți și de a trăi dimensiunea bucuriei fără scheme, fără fațade.

O femeie care își vindecă masculinitatea se eliberează de greutatea de a se simți zdrobită, asuprită, de a simți că trebuie să se afirme cu orice preț pentru a fi văzută.

Este nevoie de curaj pentru a crea o Lume Nouă și este nevoie de oameni conștienți, bărbați și femei care s-au vindecat și care și-au îmbrățișat toate părțile din ei însuși."

(Emanuela Bertino) Traducerea Mihaela Dan

Despre ce nu vă vor spune niciodată nici măcar cei mai apropiați oameni:

1. Căsătoria nu este despre a vindeca golul interior. Nu alungă singurătatea, nu rezolvă problemele existențiale. Un alt om nu va umple abisul din sufletul tău – dimpotrivă, îl va scoate la iveală și-l va adânci. Iar tu vei fi cel chemat să te confrunți cu el.

2. E mai onest și mai curat să rămâi singur, decât să te agăți de singura opțiune disponibilă, doar din spaimă că nu va exista o alta.

3. Copiii nu sunt mereu o binecuvântare. Sunt nopți nedormite, epuizare, renunțare la propriul timp și, uneori, la propria viață. Dacă știi și accepți asta — ești pregătit. Dacă nu — poate n-ar trebui să te grăbești să devii părinte.

4. O relație înseamnă responsabilitate reciprocă. Fiecare e dator cu propria maturitate, nu cu „salvarea” partenerului. Atunci va fi loc pentru armonie.

5. Familiile „perfecte” nu există. Sub aparențele de poveste se ascund compromisuri, frustrări și umbre nevăzute.

6. „Te iubesc” nu este suficient. Fără respect, dialog și grijă reciprocă, iubirea se ofilește. Iar dacă nu știi cum să porți o relație — înseamnă că nu ești pregătit pentru una.

7. Dacă de la început nu aveți nimic în comun, nu spera că va apărea mai târziu. Alegerea a fost a ta, nu te plânge de consecințe.

8. Recunoaște-ți greșelile. Dacă ai înțeles că omul de lângă tine nu e cel potrivit, pleacă. Nu te minți și nu distruge viețile altora.

9. Oamenii nu se schimbă. Doar își dau jos măștile. Iubirea ta nu-l va transforma pe celălalt. Doar el, din proprie voință, poate decide să se schimbe pentru tine.

10. Spiritualitatea nu rezolvă problemele reale. Dacă le ignori, nu înseamnă că dispar. Realitatea cere acțiuni concrete, nu doar meditații și afirmații pozitive.

11. Nu trăi după sfaturile altora. Nu deschide porțile sufletului către cei nepregătiți să te înțeleagă. Psihologia de bucătărie e bună doar pentru bârfă, nu pentru decizii de viață.

12. Bărbații și femeile nu sunt greu de înțeles. Bărbații au nevoie de sprijin, ascultare, hrană și respect. Femeile au nevoie de dialog, siguranță și iubire sinceră. Totul devine simplu când nu mai încercăm să ne dominăm unii pe alții.

13. Familia și copiii nu sunt obligații sociale. Fă acest pas doar când știi pentru ce îl faci. Opiniile celorlalți nu pot fi temelia unei vieți.

14. Dacă ai greșit — iartă-te și mergi mai departe. Viața este prea frumoasă ca să o transformi, cu propriile mâini, într-un iad.

Preluat de la Marcus de seara

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

1.Rememorați periodic momentele magice ale relației voastre, amintirile cele mai frumoase ale voastre: „Îți amintești când…… ?”.

Faceți asta când vă e bine, dar faceți-o și când treceți prin momente mai dificile. În acele momente în care conexiunea dintre voi pare că nu mai este atât de puternică, când simțiți că nici nu vreți să-l mai auziți pe celălalt, când sunteți supărați, frustrați, descurajați, faptul că vă amintiți câte lucruri frumoase vă leagă vă ajută să depășiți mai ușor încercările.

Nu vă mai concentrați pe defectele partenerului, pe punctele sale slabe, concentrați-vă pe calitățile sale!

La ce mă refer: dacă partenerul vostru este extraordinar în 95% din ceea ce face, dar există acel 5% care vă calcă pe nervi, nu vă concentrați pe acel 5%, nu faceți din asta un capăt de țară.

Desigur, nu mă refer la ceva grav, mă refer la niște lucruri minore care, totuși, pe voi vă calcă pe nervi. Puneți în balanță acele lucruri care reprezintă 5% cu toate celelalte lucruri pe care le face foarte bine, care reprezintă 95% și veți avea o imagine destul de clară asupra situației. Chiar merită să-l cicăliți, să-l bateți la cap, să-i reproșați întruna niște nimicuri, ignorând toate celelalte lucruri minunate pe care le face în relația voastră? (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

2. Puneți-vă în locul partenerului, încercați să înțelegeți lucrurile și din perspectiva lui, nu doar din perspectiva voastră.

Spre exemplu, dacă ați avut o zi grea, ați dus copiii la școală, ați plecat la serviciu, unde ați avut foarte mult de lucru, apoi ați luat copiii de la școală, ați mers la supermarket și ați făcut cumpărături pentru cină, ați plecat către casă, ați uitat să luați ceva de la magazin și v-ați întors la supermarket, ați întârziat cu prepararea cinei, copii sunt neastâmpărați, iar soțul vostru ajunge acasă și vă întreabă dacă nu este gata masa, este posibil ca voi să faceți o criză ne nervi; „Chiar ai tupeu să vii să-mi reproșezi că nu e gata masa! Eu am muncit ca o sclavă azi, am făcut o mulțime de lucruri, pentru că tu nu mă ajuți cu nimic, nici să duci copiii la școală, că parcă n-ar fi și copiii tăi, nu am stat o clipă de azi dimineață, nici să mânânc la prânz n-am avut timp, iar tu vii și mă întrebi acum dacă nu e gata masa?!”.

Mi s-a întâmplat și mie să fiu într-o zi mai proastă, să am o zi mai grea și să fiu epuizată, iar o astfel de întrebare să mă facă să reacționez dezechilbrat. Dar am învățat să mă pun în locul lui, să mă gândesc la faptul că nici el n-a avut o zi ușoară, că și el a muncit mult, că și el este obosit când ajunge acasă, că poate nici el nu a apucat să mănânce la prânz și că până la urmă, nu mi-a reproșat nimic, doar a pus o simplă întrebare, fără nicio insinuare: „Nu e gata masa?”. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

3. Dacă e să concurați între voi în ceva, concurați în ceea ce privește generozitatea pe care o manifestați unul față de altul și față de ceilalți!

Eu nu excelam la capitolul generozitate, înțelegeam generozitatea într-un mod destul de limitat, până am văzut câte moduri creative de a fi generoasă găsește soția mea. Ea a ridicat mult stacheta când e vorba de generozitate, mă uimește și mă inspiră prin modul în care își arată generozitatea. Și acționez la modul conștient în sensul de a mă manifesta cu tot mai multă generozitate în cadrul relației noastre și nu numai.

Iar când este vorba de a fi generoși cu partenerul de cuplu, în cazul nostru asta nu se referă la cine îi cumpără celuilalt cel mai scump cadou, ci este vorba, printre altele, prin a fi atent la lucrurile care îi ating inima și a-i oferi acele lucruri, chiar dacă pentru ceilalți sunt niște obiecte/ lucruri/ gesturi neînsemnate, pe care n-ar da doi bani. În acest fel îl faci pe celălalt să se simtă VĂZUT/ AUZIT/ ÎNȚELES/ iubit.

Un mod de a-ți exprima generozitatea este, spre exemplu, să-i trimiți un mesaj în timpul zilei și să-i scrii: „Îți mulțumesc că ai dus gunoiul în această dimineață, înainte de a pleca la birou și că diseară vei veni acasă, la mine”. Poate vi se pare cam mult să-i mulțumiți pentru asta într-un mesaj, poate vi se pare normal să ducă gunoiul - „Măcar atâta să facă și el în casă!” -, dar sunt bărbați care au ieșit din casă „ca să ducă gunoiul” și plecați au fost, nu s-au mai întors la soția lor.

Știu că este responsabilitatea partenerului vostru să vă ajute în gospodărie, dar sunt o mulțime de bărbați care nu fac acest lucru, care nu-și ajută cu nimic soțiile, așa că ar fi cazul să apreciați faptul că a dus gunoiul și să nu luați acest lucru ca pe ceva ce vi se cuvine; mulțumiți-i pentru că v-a ajutat, fiți recunoscătoare pentru asta, pentru ce aduce el în viața voastră. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

4. Împăcați-vă repede, atunci când vă certați. Nu vă culcați niciodată supărați unul pe altul, nu lăsați să treacă ziua fără să vă împăcați, atunci când aveți un conflict.

Și este necesar ca ambii parteneri să vă fixați intenția ca indiferent ce discuții apar între voi, să vă asigurați că vă împăcați înainte de a se sfârși ziua respectivă.

Dacă e nevoie să discutați toată noaptea ca să găsiți o soluție care este acceptabilă pentru ambele părți, faceți asta.

Dacă e nevoie să renunțați la ambiția voastră de a avea dreptate, ca să ajungeți la împăcare, faceți-o.

Nu permiteți să duceți o ceartă care a pornit de la niște nimicuri, la nivelul la care nu vă mai vorbiți zile la rând!

Fiți conștienți că unele lucruri nu merită să vă certați pentru ele.

Fiți conștienți că uneori partenerul vostru poate să facă niște lucruri care au devenit o a doua natură pentru el și de care nu se va dezbăra, indiferent cât îl cicăliți voi. Dacă e vorba de niște lucruri minore, acceptați că acesta este el și treceți peste acele nimicuri, mai ales dacă el face mult mai multe lucruri extraordinare, pe care le apreciați foarte mult. Acceptați că unele lucruri nu se vor schimba la partenerul vostru și dacă acestea sunt chestiuni minore, nu vă mai concentrați pe ele, concentrați-vă pe lucrurile cu adevărat importante, pe care le face bine.

Înțelegeți foarte clar: eu mă refer la chestiuni minore, nu la lucruri precum abuzul emoțional sau abuzul fizic. Nu vă îndemn să acceptați să fiți abuzați emoțional/ psihic/ fizic, doar pentru că partenerul vostru are și anumite calități! (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

5. Amintiți-vă că de fapt, căsnicia înseamnă că Dumnezeu ți-a dat în grijă un om, pe partenerul tău. Căsnicia înseamnă că Dumnezeu ți-a dat în grijă o ființă pe care El o iubește.

Căsnicia înseamnă că tu ai în imediata ta apropiere, pentru tot restul vieții tale (cel puțin așa se presupune), un om pe care îl vei vedea cu calitățile și defectele sale, în zilele sale bune și în zilele sale proaste, cu bucuriile și necazurile lui.

Dacă Dumnezeu este cel care v-a unit, atunci poți să știi că El ți-a dat în grijă ție, ca soț, pe soția ta și că are încredere că tu vei avea grijă de ea, o vei iubi, o vei respecta, o vei onora, că o vei susține pentru ca ea să poată evolua. Și e valabilă și reciproca.

Asta este o responsabilitate foarte mare.

Dacă oamenii ar înțelege semnificația profundă a căsătoriei, dacă ar conștientiza ce le cere Dumnezeru atunci când îi unește, ei nu s-ar mai grăbi atât de tare să se căsătorească, ci și-ar lua timp să-și cunoască mai bine partenerii, ar fi mai selectivi în privința omului de care își leagă viața.

Atunci când vă unește, Dumnezeu se bazează pe voi, are încredere că veți ști să onorați inima partenerului vostru, ființa sa și viața sa. Dumnezeu are încredere că veți conștientiza: „Eu sunt în viața acestui om cu un rost, Dumnezeu m-a adus alături de ea/ el pentru ca eu să fiu o binecuvântare în viața sa”.

Nu uitați că este posibil ca în unele zile voi să fiți singura persoană pe care partenerul/ partenera voastră o percepe ca pe o binecuvântare trimisă de Dumnezeu, pentru că ceilalți îi vor face viața grea. Încercați să fiți cât mai des o Lumină în viața partenerului vostru, să fiți „trimisul lui Dumnezeu”, fiindcă vor fi zile în care va avea mare nevoie de un semn de la Dumnezeu. Amintiți-vă să fiți cât mai iubitori, cât mai toleranți, cât mai empatici, cât mai onești și mai transparenți în relația voastră de cuplu și nu în ultimul rând, să iertați. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Când un bărbat căsătorit comunică în secret cu o altă femeie — cu intenții ascunse, flirt sau o intimitate emoțională care depășește limitele — este infidelitate.

Nu, nu este doar „o conversație nevinovată” sau „un pic de atenție pe lângă”.

Este o trădare.

O trădare a jurămintelor făcute, a propriei integrități și, cel mai dureros, o trădare a inimii soției sale.

Pentru că atunci când un bărbat se poartă așa, nu doar că își coboară propria valoare, dar o trage și pe ea în jos.

O face să se simtă înlocuibilă, invizibilă, lipsită de respect.

O face să se întrebe dacă mai are valoare, dacă mai e frumoasă, dacă mai e suficientă…

Când, de fapt, problema nu e la ea.

E la el.

El e cel care duce lipsă de disciplină.

El e cel care nu respectă.

El e cel care nu are puterea de a onora ceea ce are.

Și, cel mai trist, alte femei văd asta.

Îl privesc cum își frânge soția în tăcere.

Și încep să creadă: „Trebuie că sunt mai bună decât ea, dacă e dispus să riște totul pentru mine.”

Sau, mai rău: „Ea n-o fi prea importantă pentru el, dacă o poate desconsidera atât de ușor.”

Iar asta e umilința supremă: un bărbat care își face soția de râs nu doar pe la spate, ci și în fața lumii.

Ceea ce mulți bărbați nu înțeleg este că, atunci când îți lipsește respectul față de soție, îi înveți pe ceilalți cum să o trateze.

Le arăți altor femei că ea „nu e suficientă”.

Le arăți că loialitatea ta e slabă.

Că angajamentul tău e doar o aparență, nu o realitate.

Și, prin asta, distrugi femeia care ar fi stat lângă tine în orice furtună.

Bărbații adevărați nu-și pun soțiile în situația de a concura cu alte femei.

Nu flirtează cu ispita și nu-i spun „e doar o joacă”.

Bărbații adevărați își protejează casa, căsnicia și liniștea femeii lor.

Pentru că, atunci când iubești cu adevărat, nu te joci cu inima celuilalt.

O păzești ca pe a ta.

Razvan Vasile

Dacă vrei să aduci în viața ta un anumit tip de partenera este necesar ca înainte de toate să devii omul care se potrivește cu acel gen de persoană.

De multe ori bărbații se căsătoresc înainte de a ști care este Menirea lor, înainte de a avea o viziune pentru viața lor, înainte de a ști care este direcția în care se îndreaptă, înainte de a ști care le este destinația.

Ei se căsătoresc înainte de a fi pregătiți pentru căsătorie.

Dacă nu știi încotro te îndrepți, nu ai cum să știi care sunt tovarășii potriviți pentru călătoria pe care urmează să o faci. Dacă tu alegi ca partener de cuplu o persoană nepotrivită, aceasta poate să facă praf ceea ce încerci tu să construiești, te poate opri din drum, te poate atrage pe drumuri lăturalnice, care n-au nicio treabă cu ceea ce este Calea ta. De aceea e important să te lămurești ce vrei să faci cu viața ta, încotro te îndrepți și abia apoi poți să îți dai seama ce oameni îți pot fi tovarășii potriviți pentru acea călătorie și ce oameni merg în cu totul altă direcție.

E necesar să te ocupi în primul rând de tine, să te asiguri că știi în linii mari care îți este Menirea, că știi cine ești și ce vrei cu adevărat și abia după aceea să te gândești la o căsătorie. Dacă n-ai idee cine ești tu cu adevărat și ce-ți dorești tu cu adevărat (și nu mă refer la dorințele egoului, ci la cele ale sufletului tău), de unde să știi cine ți se potrivește?!

Știu că unii spun „De ce să aștept atât timp ca să am o relație? Putem crește împreună, ca și cu cuplu”.

Da, puteți; doar că există riscul să „creșteți” în direcții diferite și să ajungeți la despărțire. Și chiar dacă nu vă despărțiți, vei avea parte experiențe dureroase, fiindcă asta înseamnă că ai ales să-l urmezi pe partenerul tău, nu să urmezi Chemarea lui Dumnezeu.

Partenerul tău de cuplu te poate ajuta enorm în evoluția ta, dacă este omul potrivit, dar te poate împiedica să-ți urmezi Menirea și-ți poate distruge visurile, dacă este omul nepotrivit. Ești dispus să riști, cu o asemenea miză? (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

Sunt oameni care întreabă: „Bun, îmi spui să mă ocup de mine însumi, să încep să cresc, să nu fac pasul către căsătorie până nu sunt pregătit pentru așa ceva. De unde știu eu când am crescut suficient de mult ca să fiu pregătit pentru căsătorie?”.

Nu există un răspuns universal valabil.

De exemplu, dacă tu, ca femeie, ai plecat dintr-o familie în care mama ta avea traume majore nevindecate, în care alegea doar bărbați care o băteau și o înșelau, faptul că tu nu mai alegi bărbați care te bat și te înșeală cu orice femeie dispusă să facă sex cu ei poate fi considerat un progres. Dar asta nu înseamnă neapărat că ești capabilă să alegi bărbații potriviți pentru tine, ci poate să însemne că alegi bărbați care fac alte lucruri care te rănesc. În acest ultim caz nu ai crescut suficient de mult ca să te gândești la căsătorie.

Îți cunoști Menirea? Îți cunoști valaorea sau încă ești disperată să-ți găsești un bărbat/ o relație, fiindcă numai așa simți că ai valoare/ poți fi împlinită? Cum îți faci alegerile relaționale? Care sunt standardele tale în relații? Ai standarde în relații?

În cazul în care ești bărbat, ți-ai conturat o viziune pentru viața ta? Faci pași concreți în direcția împlinirii acelei viziuni sau doar vorbești despre ea de ani de zile? Ai o situație financiară stabilă? Dacă nu ai o situație financiară stabilă nu ești pregătit să te căsătorești.

Cu cât evoluezi mai mult, cu atât vei simți că îți crește valoarea, cu atât vei avea standarde mai înalte, cu atât mai puțin vei fi dispus să faci compromisuri, să te mulțumești cu mediocritatea în vreunul dintre domeniile vieții tale.

Nivelul la care te afli îți dă o indicație asupra nivelul partenerului pe care îl vei atrage.

Nivelul partenerului tău îți dă o indicație asupra nivelului la care ești tu. (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

Mulți bărbați încearcă să-și liniștească într-un fel conștiința prin faptul că le spun de la început femeilor cu care fac sex că nu-și doresc o relație. Ei consideră că dacă și-au anunțat intenția de la început, nu mai au nicio responsabilitate pentru ce se întâmplă în continuare, că nu poate nimeni să le reproșeze că le-au rănit emoțional pe acele femei, că s-au folosit de ele pentru sex, că nu vor să știe de copil dacă apare o sarcină, etc.

În opinia mea, un bărbat care se respectă își prezintă întotdeauna intențiile la modul onest, dar faptul că îi spui unei femei că nu te interesează decât să faci sex cu ea și eventual să vă țineți companie uneori, că nu îți dorești o relație serioasă cu ea, nu te scutește de responsabilitatea pentru consecințele acelei legături. Noi, bărbații, știm foarte bine că atunci când o femeie face sex cu un bărbat de mai multe ori, aceasta se leagă emoțional de el.

Când îi spui că nu te interesează decât să faceți sex, acea femeie poate să-ți răspundă că este în regulă pentru ea, că nici ea nu-și dorește o relație. Dar noi știm că prin natura ei, dacă face sex de mai multe ori cu un bărbat, femeia se leagă emoțional de el și își va dori să rămână împreună cu acesta.

Eu am discutat cu o mulțime de bărbați care îmi spuneau șocați că femeile cu care au avut o legătură sexuală pentru mai mult timp au reacționat exploziv când s-au despărțit de ele și considerau că acestea nu aveau niciun drept să se supere, atât timp cât ei le-au spus de la început că nu își doresc decât sex.

Iar eu le răspund de fiecare dată acelor bărbați: „Hai, lasă-mă cu chestiile astea! Înțelegi foarte bine de ce s-a supărat! Da, i-ai spus că nu te interesează o relație, că vrei doar sex, da, ți-a spus că este de acord, dar știai foarte bine că se va lega emoțional de tine, dacă vei face sex cu ea mai mult timp!”. (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

Eu cred că este esențial ca părinții să le învețe de mici pe fetițe că au valoare, să le învețe să se respecte pe sine.

Și mai cred că este responsabilitatea taților ca atunci când fiicele lor cresc și pot avea conversații mai delicate cu ele, să le vorbească acestora despre jocurile toxice pe care le joacă bărbații cu femeile.

Tații sunt protectori cu fetițele lor, le place să pară în ochii lor „Eroul”, nu le spun acestora cine au fost ei în trecut. Ar fi de dorit ca atunci când fiicele sale cresc, un tată să fie dispus să le vorbească despre jocurile toxice pe care le-a jucat el însuși cu femeile în trecut, să le învețe să recunoască aceste jocuri toxice și să le învețe să-și protejeze inima. Eu așa am făcut cu fata mea.

Noi, bărbații, le spunem fiicelor noastre pe scurt ce „trebuie să facă” și ce „nu trebuie să facă” atunci când e vorba despre relațiile cu băieții, dar nu le vorbim pe larg despre jocurile toxice care distrug femeile și nu le spunem: „Știi de ce îți spun toate astea? Știi de unde știu? Știu pentru că asta am făcut eu în trecut cu femeile, genul ăsta de bărbat am fost eu în trecut. Și nu vreau să treci prin așa ceva, nu vreau să te rănească un bărbat așa cum am rănit eu în trecut niște femei”.

Poate că ne convine mai mult să ne păstrăm imaginea imaculată în fața fiicelor noastre, dar le-am ajuta mai mult dacă le-am vorbi sincer despre trecutul nostru și le-am face astfel să înțeleagă că unii bărbați chiar joacă jocuri toxice care pot distruge femeile cu care ei au de-a face. (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

"Noi am fost învăţaţi că este bine/nobil/înălţător să fim umili, ”modeşti”, să ne mulţumim cu puţin, să “ne vedem lungul nasului” – iar asta s-a întâmplat cu un scop anume: că sa ne limităm singuri. În acest fel, ne subestimăm pe noi înşine, nu ne vedem/preţuim la adevărata valoare, ne cedăm puterea, ne înmormântăm visurile.

S-a terminat cu acest gen de lucruri! Fiţi conştienţi de propria valoare, nu vă mai mulţumiţi cu mai puţin decât meritaţi, asumaţi-vă puterea personală! Şi pe măsură ce veţi face asta, veţi vedea cât de mult se va schimba viaţa/realitatea voastră. Se vor întâmpla lucruri magice, care vor fi o confirmare şi în acelaşi timp, un îndemn: ”Mergi în continuare pe această cale!”. (Rick Jewers) Traducerea Mihaela Dan

Psiholog Dr. Hedi Hoka:

În tăcerea dintre un tată absent și fiul său stă o durere fără nume - un dor adânc de tată. Nu este doar absența unei persoane, ci absența unei oglinzi fundamentale în care băiatul să-și poată descoperi propria identitate. În aceste spații goale, el învață prima sa lecție despre masculinitate - prin lipsa modelului, prin duritatea pumnului sau curelei ridicat sau prin disprețul arătat mamei sale.

Aceste răni nu sunt doar amintiri, ci devin temelii involuntare ale identității. Când vocea tatălui tău nu ți-a șoptit niciodată "Sunt mândru de tine", vei căuta toată viața confirmarea valorii tale în ochii altora.

Când brațele tatălui tău nu te-au ținut niciodată în siguranță, vei purta mereu cu tine o neliniște vagă, o senzație subtilă că lumea nu este un loc sigur. Și atunci începi dansul nesfârșit al seducției - cufundându-te în relații superficiale, transformând munca în obsesie, căutând validare în ochii fiecărei femei.

Dar această rană, oricât de adâncă, nu este destinul tău final. În chiar inima durerii stă sămânța transformării.

Vindecarea începe când îți recunoști rana fără să te identifici cu ea. Când poți spune: "Am fost rănit, dar nu sunt rana mea". Când înțelegi că tatăl tău, la rândul său, a fost produsul propriilor răni netratate.

Pe drumul vindecării, vei redescoperi băiețelul interior care încă așteaptă recunoașterea. Îl vei ține în brațe șoptindu-i: "Nu a fost vina ta. Meriți să fii iubit."

Vindecarea ta nu transformă în mod magic trauma în dar. Durerea rămâne durere. Dar îți recâștigi puterea de a decide cum această experiență te influențează de acum înainte. Îți recapturezi dreptul de a-ți scrie propria poveste, de a rupe lanțurile tiparelor transmise din generație în generație.

Și în acest act de reclamare a propriei vieți, găsești nu doar vindecare, ci și libertatea de a fi, în sfârșit, tu însuți. Bărbat.

În lumea de azi noțiunea de „bărbat de mare valoare” este înțeleasă ca descriind un bărbat care are succes din punct de vedere financiar. Numai că un bărbat care are succes din punct de vedere financiar nu este neapărat un bărbat care are un nivel ridicat al inteligenței emoționale, ca să fie capabil să-și proceseze emoțiile și să funcționeze la modul sănătos în relațiile sale.

Mulți dintre oamenii care au făcut foarte mulți bani au o mentalitate egoistă, nu le pasă de ceilalți, sunt dispuși să calce pe cadavre ca să câștige mai mult și dezvoltă așa numitul „complex al lui Dumnezeu”. Au atât de mulți bani, încât cred că sunt un gen de Dumnezeu pe pământ, cred că pot face orice, pot cumpăra orice/ pe oricine, că pot controla totul.

Astfel de bărbați tratează femeile ca pe niște bunuri de consum, le cumpără ca pe niște obiecte, iar unele femei cred că simplul fapt că un astfel de bărbat le vrea în preajma lui reprezintă un succes pentru ele, se simt onorate că au fost alese de el.

Femeile care se lasă cumpărate de bărbații care au bani sunt nimic mai mult decât niște obiecte pentru ei, iar un astfel de bărbat le tratează la modul: „Eu fac ce vreau, cu cine vreau, iar tu nu ai dreptul să spui nimic. Ia niște bani și cumpără-ți ceva frumos!”. Acesta este un mod toxic/ disfuncțional de a relaționa, dar eu văd o mulțime de bărbați procedând așa.

Valoarea unui om (inclusiv a unui bărbat) nu ține de banii pe care-i are, ci de nivelul standardelor sale morale/ spirituale.

Valoarea unui om ține de valoarea principiilor pe baza cărora funcționează, de nivelul său de integritate.

În ceea ce mă privește, eu trăiesc în aliniere cu Dumnezeu și din punctul meu de vedere, valoarea mea nu este dată de nivelul veniturilor mele, ci de modul în care îi tratez pe oamenii cu care interacționez. (Jay Barnett) Traducerea Mihaela Dan

Sindromul de a fi mereu puternic nu e o superputere. E o mască care te rupe pe interior.

„Ești atât de puternic(ă)...”

Am auzit asta de zeci de ori. Și probabil și tu. Dar știi ce e ciudat? Când oamenii îți spun că ești puternic, rareori o spun ca pe o validare reală. O spun ca pe o ușurare că nu trebuie să te susțină. O spun ca pe un motiv să nu te întrebe dacă ești bine. O spun ca pe un semnal că nu trebuie să fie acolo pentru tine.

Și tu zâmbești. Spui „mulțumesc”. Dar în tine e un nod. Pentru că adevărul pe care nimeni nu-l vede e că puterea aia e oboseală mascată. E epuizare ambalată frumos. E un sistem de supraviețuire. Nu o alegere. Ai învățat să fii puternic nu pentru că voiai. Ci pentru că nu aveai de ales. Ai fost coloana vertebrală a tuturor. Sprijinul. Umerii pe care au plâns alții. Ai reparat ce n-ai stricat. Ai purtat emoțiile altora pe umeri ca pe o povară nespusă. Și... ți-ai pierdut pe drum dreptul de a fi fragil.

Știi care e cea mai mare minciună pe care o spunem? „Sunt bine.” Chiar și atunci când ne prăbușim pe interior. Chiar și atunci când avem nevoie disperată de o pauză, un om, un spațiu.

Dar uite adevărul: A fi mereu puternic NU e sustenabil. Nici pentru corpul tău. Nici pentru mintea ta. Nici pentru inima ta. Și totuși... continui. Pentru că ți-e frică să arăți slăbiciunea. Pentru că ai fost programat(ă) să crezi că vulnerabilitatea e rușine.

Pentru că ți-ai creat o identitate în jurul rezistenței. Dar rezistența NU e același lucru cu vindecarea. Tu nu ai nevoie de mai multă putere. Ai nevoie de permisiunea să pui jos greutatea.

Să spui: „Azi NU pot.” „Azi nu sunt bine.” „Azi nu mai țin pentru toți.”

Și știi ce e ironic?  Când îți permiți să fii vulnerabil, abia atunci îți accesezi adevărata forță. Pentru că forța autentică nu e în control. E în onestitate. E în capacitatea de a spune adevărul fără să-ți fie rușine de el.

Adevărul tău poate suna așa: „Nu vreau să fiu salvatorul tuturor.”  „Mi-e dor să fiu ținut în brațe fără să trebuiască să țin pe altcineva.”  „Nu mai vreau să fiu puternic doar ca să primesc iubire.”  „Merit să fiu iubit și când sunt slab.”

Când ai fost puternic prea mult timp, corpul tău obosește.

Când ai fost stâlp pentru toți, uiți cum e să te sprijini pe cineva.

Când ai fost soluție pentru toată lumea, îți pierzi dreptul să ceri ajutor.

Dar poți să-l recuperezi. Chiar azi. Chiar acum.

Spune-ți asta: Nu trebuie să fiu tot timpul puternic ca să fiu demn de iubire. Nu trebuie să fiu mereu bine ca să merit sprijin. Nu trebuie să fiu stabil pentru ca ceilalți să mă accepte. Și dacă cineva nu te poate iubi și în căderile tale…Poate că nu iubea cu adevărat nici când erai „puternic”. Tu meriți să fii văzut complet. Cu lacrimi. Cu goluri. Cu zile în care nu te poți ridica.

Asta e puterea. Să nu te mai ascunzi. Nici măcar de tine.

Fabian Scholtes

Ce se întâmplă când bărbații se retrag emoțional, iar femeile obosesc să tot aștepte?

Masculinitatea pasivă (cea mai urâtă față a masculinității)

Anatomia unui bărbat tăcut/care nu acționează. Rădăcini, manifestări, dificultăți și căi spre o identitate masculină sănătoasă.

Un bărbat aflat în propria lui masculinitate poate deschide lumi întregi de oportunități în relația cu femeile, pentru că emană acea energie de dominanță pe care feminitatea receptivă o caută instinctiv. Dominanța nu înseamnă grosolănie sau invalidare, ci o forță protectoare clară și liniștitoare. El o câștigă pe ea, nu invers.

Nu e despre a trata o femeie ca pe un animal de companie sau ca pe o plantă de apartament care are nevoie de apă o dată pe săptămână, ci despre a-i oferi onoare și stabilitate — printr-un amestec autentic de vulnerabilitate și forță.

Dominanța sănătoasă se vede în gesturi aparent simple: când îi deschide ușa, când preia inițiativa în unele planuri, când o complimentează sincer pentru frumusețea ei, când îi trimite un pahar la bar sau când conduce interacțiunea într-un mod care exprimă clară energie masculină.

Pasivitatea la un bărbat este incompatibilă cu romantismul. Un bărbat pasiv nu te valorizează cu adevărat. Și exact de aceea James Bond cucerește atât de multe femei.

Aceasta a fost o introducere să destindem atmosfera, pentru că subiectul este destul de grav. pasivitatea unui bărbat e o fisură care schimbă din temelii dinamica relațiilor moderne.

Aveți lectură despre un subiect teribil de actual și de dureros. Pentru oricine are curajul să înțeleagă nu doar ce ni se întâmplă, ci de ce. Și dacă, real, mai e ceva de făcut înainte de separarea definitivă a triburilor...

În vremuri de tranziție culturală și redefinire a rolurilor de gen, mulți bărbați se confruntă cu o confuzie identitară tăcută, adesea invizibilă și nevindecată. Între modelele rigide ale trecutului și presiunile contradictorii ale prezentului, unii aleg inconștient retragerea, tăcerea sau neutralitatea emoțională.

Așa ia naștere masculinitatea pasivă – o formă de prezență slabă, neasumată și emoțional deconectată, marcată de retragere, de evitare a responsabilității afective, decizionale și sexuale, care afectează profund dinamica familială și sănătatea psihică a tuturor celor implicați.

Nu este vorba de o alegere conștientă, ci de un pattern defensiv, profund înrădăcinat în istoria afectivă a bărbatului – în special în relația cu figura maternă și absența unui model patern sănătos.
Este o formă disfuncțională de masculinitate, trăită în absență de sine, în expectativă/ sau în perspectivă, în adaptare pasivă ori conflict evitat.

(Elena Cristoi)

Ce este mai exact masculinitatea pasivă?

Masculinitatea pasivă nu este absența masculinității, ci o formă dezechilibrată a acesteia – marcată de evitare, neimplicare, ambivalență emoțională și teama de responsabilitate relațională. Este o adaptare defensivă, nu o alegere conștientă.

*De cele mai multe ori rădăcinile ei se găsesc în:

– modele parentale dominante sau absente,

– traume timpurii nerezolvate,

– rușine legată de vulnerabilitate,

– internalizarea unor mesaje contradictorii despre ce înseamnă “să fii bărbat”.

Este masculinitatea care tace, care așteaptă „să treacă”, care evită conflictul nu din înțelepciune, ci din frică, care „nu știe ce simte”, care nu întreabă, nu oferă sprijin, dar nici nu pleacă. Este masculinitatea suspendată între prezență fizică și absență afectivă.

Manifestări frecvente și forme de camuflaj a masculinității pasive

Per ansamblu, masculinitatea pasivă se exprimă adesea prin:

– Ezitare cronică în luarea deciziilor;

– Tăcere sau evitarea în fața conflictelor;

– Lipsă de inițiativă sexuală și afectivă;

– Retragere emoțională;

– Delegarea responsabilității partenerei;

– Procrastinare, dezorientare și indiferență aparentă.

Această pasivitate masculină este frecvent camuflată prin:

– O falsă stare de calm (“nu mă enervez niciodată, sau foarte rar”),

– O spiritualitate pasiv-agresivă (“nu vreau să forțez nimic”),

– O permisivitate dezorientată (“fă cum crezi tu mai bine”),

– O atașare de rutine comode, care evită confruntarea cu sine sau cu viața.

– Supunere excesivă față de parteneră, confundată cu respect

– İronie sau sarcasm defensiv, ca modalitate de evitare a comunicării autentice

– Perfecționism tehnic, care substituie implicarea afectivă (ex. „să facem totul ca la carte”)

– Refugiu în muncă sau hobby-uri solitare, ca mecanism de evitare

– „Lipsă cronică de chef” pentru discuții, inițiative sau implicare erotică

(Elena Cristoi)

În spatele pasivității și neimplicării se află:

– Teamă de eșec sau de respingere

– Răni de umilire în copilărie („nu ești bun de nimic”)

– Modele parentale disfuncționale (mamă dominantă, tată slab/absent)

– Supraresponsabilizare în copilărie, urmată de un refuz inconștient al responsabilității adulte

– Dependență emoțională mascată

– Confuzie identitară legată de ce înseamnă a fi „bărbat adevărat”.

Cum se manifestă?

În cuplu:

– Evitarea deciziilor importante sau pasarea lor către parteneră;

– Lipsa inițiativei în conversații emoționale sau în gestionarea tensiunilor;

– Prezență fizică, dar deconectare emoțională;

– Lipsa sprijinului activ în sarcinile familiale.

În parentalitate:

– Rol patern slab definit, cu intervenții rare și necoerente;

– Dificultate în stabilirea limitelor sau în exprimarea afecțiunii;

– Tendința de a lăsa toată responsabilitatea educațională pe umerii mamei;

– Perceperea copiilor ca sursă de stres, nu de relație vie.

În plan personal:

– Confuzie identitară, stimă de sine oscilantă, anxietate relațională;

– Tendința de a căuta validare prin muncă excesivă sau retragere în activități individualiste (jocuri, tehnologie, sport);

– Dificultate în gestionarea furiei și a frustrării.

(Elena Cristoi)

Cum este percepută pasivitatea de catre ceilalți?

De parteneră/soție:

– Inițial, ca un bărbat „blând” sau „liniștit”; în timp, ca un partener lipsit de inițiativă, dificil de atins emoțional;

– Poate genera frustrare profundă, sentiment de singurătate și suprasolicitare;

– Uneori, în partenera se dezvoltă o „masculinitate compensatorie” – devine ea activă, conducătoare, dar epuizată și nemulțumită.

De copii:

– Băieții pot învăța că masculinitatea înseamnă pasivitate sau dimpotrivă, pot dezvolta reacții opuse – hipermasculinizare;

– Fetele pot învăța că bărbații nu sunt de încredere emoțional sau că rolul tatălui este periferic;

– Relația tată-copil rămâne superficială, slab nutrită emoțional.
De angajați/colaboratori:

– Il percep ca indecis, lipsit de inițiativă, slab în leadership și greu de urmat.

De colegi:

-Îl consideră un „tip bun”, dar neclar, volatil, impredictibil emoțional.

(Elena Cristoi)

Ce poate face un bărbat în mod concret?

a) Psihoterapie individuală sau de cuplu

– Un spațiu sigur în care bărbatul poate explora propriile vulnerabilități, poate vindeca traumele timpurii și poate învăța să-și exprime emoțiile.

b) Grupuri de dezvoltare personală pentru bărbați

– O experiență profund transformatoare, unde poate învăța de la alți bărbați cum se construiește o identitate masculină sănătoasă, asertivă, empatică.

c) Alfabetizare emoțională

– Exersarea identificării, exprimării și reglării emoțiilor. De exemplu: „Sunt tensionat, dar nu e furie – e teama că nu sunt suficient de bun”. Acest pas mic schimbă tot.

d) Practici de prezență și implicare activă

– Luarea inițiativei în conversațiile de cuplu;

– Implicarea conștientă în viața copiilor;

– Asumarea deciziilor în loc de evitare.

e) Redefinirea propriei masculinități

– Ieșirea din stereotipuri („bărbatul nu plânge”) și construirea unui model propriu, care integrează forța cu blândețea, asertivitatea cu empatia, rațiunea cu emoția.
f) Utilizarea tehnicilor metacognitive de autoreflectare

– Scris reflexiv: „Ce înseamnă să fiu bărbat? Ce mă împiedică să fiu acel bărbat?”

– Meditație ghidată pe asumare și prezență: „Unde sunt eu acum în viața mea? Sunt unde imi doresc?”

g) Intrebări metacognitive autoadresate:

– „Ce evit azi?”

– „Ce aștept de la ceilalți, dar nu ofer?”

– „Ce înseamnă pentru mine să susțin pe cineva?”

– „Cum arată pentru mine un DA clar, spus cu convingere?”

*Un exemplu de exercițiu metacognitiv pentru bărbați:

Ce ascund când nu spun nimic? – În momentele de tăcere prelungită, notează ce emoții încerci să eviți, ce gânduri vin în fundal și ce te-ar ajuta să te exprimi.

h) Tehnici metacognitive (în terapie) pentru identificarea strategiilor de evitare, a fricii de control, a mecanismelor de amânare sau „îngheț” în fața deciziilor;

i) Intervenție psihosexologică pentru reconectarea cu dorința, inițiativa și polaritatea masculină în intimitate.

(Elena Cristoi)

5. Ce înseamnă o masculinitate sănătoasă, implicată, activă și suportivă?

Conștiență de sine: Își cunoaște fricile, limitele și dorințele și are curajul să le exprime.

Prezență emoțională: Este disponibil, atent și implicat în viața celor dragi.

Comunicare clară și respectuoasă: Spune ce simte, cere ce are nevoie, respectă ce simt ceilalți.

Sprijin și asumare: Nu se eschivează de la conflict, ci îl abordează constructiv. Își asumă deciziile și e parte din echipa familială.

Autenticitate: Nu joacă roluri, ci trăiește în acord cu valorile sale.
Cum se manifestă masculinitatea sănătoasă în plan sexual și relațional?

– Este conectată la propriul corp și dorință

– Capabilă totodată să susțină intimitatea emoțională și erotică

– Activă, dar empatică – adică în inițiativă, dar nu cu scop de a domina

– Conștientă de sine, afirmativă și angajată afectiv

– Asumată în rolurile familiale și profesionale – ca partener, tată, lider

(Elena Cristoi)

6. Cum se exprimă sexual masculinitatea pasivă?

Sexualitatea este unul dintre cele mai sensibile barometre ale identității masculine. Masculinitatea pasivă lasă urme profunde și aici, într-o zonă în care intimitatea, vulnerabilitatea și dorința cer prezență conștientă.

Manifestări sexuale frecvente:

– Inițiativă redusă sau absentă în inițierea actului sexual; partenera preia rolul activ, ceea ce poate duce în timp la dezechilibru și frustrare.

– Frică de respingere și rușine legată de performanță, ceea ce duce la evitare sau la relații sexuale mecanice, lipsite de pasiune.

– Dorință scăzută, asociată nu cu tulburări hormonale, ci cu blocaje emoționale sau represii neconștientizate.

– Dificultate în exprimarea dorințelor sau fanteziilor, din teama de a nu părea nepotrivit, vulnerabil sau „prea slab”.

– Inhibiția erecției, ejaculare precoce sau disfuncție erectilă cu cauze psihogene – semnale ale unei prezențe slabe, fragmentate, tensionate în actul erotic.

– Răspunsuri sexuale pasive, mimetice: „Fac dragoste ca să nu mă simt vinovat, nu pentru că mă simt viu”.

– Lipsa persistentă a libidoului în relația erotică, de cuplu;

– Dificultăți majore în a stabili momente de intimitate autentică.

Într-o relație, sexualitatea devine un spațiu în care se reflectă gradul de implicare emoțională. Masculinitatea pasivă sexualizează fără conexiune sau evită sexul din teama de contact real. Partenera resimte lipsa de inițiativă, pasivitatea și absența ca un refuz tăcut al dorinței reciproce și al întâlnirii autentice.

Ce nu funcționează mai precis în relații și intimitate?

– Comportamentele de evitare blochează inițiativa emoțională și sexuală.

– Lipsa unui rol activ duce la decalaj afectiv între parteneri.

– Femeia se „masculinizează” prin preluarea tuturor sarcinilor și deciziilor, pierzând polaritatea erotică.

– Intimitatea devine mecanică, vagă, fără consistență.

(Elena Cristoi)

Reflecții finale

Pentru bărbat

– Masculinitatea ta nu e despre a controla sau domina, ci despre a te ridica în tine. Despre a-ți permite să contezi, să vrei, să greșești, să iubești. Tăcerea ta poate fi sfântă, dar uneori devine o barieră între cine ești și cine poți fi. Fă primul pas. Este al tău.

Pentru parteneră

– Un bărbat pasiv nu trebuie salvat, ci văzut. Nu împins, ci invitat. El are nevoie de oglindirea unei feminități ferme, calde, clare. Nu-ți pierde esența încercând să-l transformi, ci creează spațiul unde el se poate întâlni cu sine.

Concluzie

Masculinitatea pasivă este, de fapt, un strigăt tăcut al unei părți rănite din bărbat – acea parte care a învățat să supraviețuiască prin retragere. Dar viața nu se trăiește în retragere. Se trăiește în implicare, în contact, în curajul de a simți și de a oferi. Orice bărbat poate învăța să fie o prezență activă, caldă și sigură pentru cei din jur – atunci când își dă voie să se reconecteze cu sine.

Elena Cristoi   - https://www.catchy.ro/masculinitatea-pasiva/187679?fbclid=IwY2xjawJ8UPxleHRuA2FlbQIxMAABHr0GPzsRtbblva3uW_cgxDi6ckXPXfti8Qx2Ud7q47wZgRCwgcWur-HT9CfX_aem_wqMBXD3-pKyhCsA5gpuiug

Autenticitatea personală se măsoară atunci când am ceva de pierdut dacă sunt autentic. O relație, o colaborare, imagine, bani, orice. Atunci e provocarea. Bătălia interioară. Nevoia de curaj. Atunci e dificil să stau drept și să mă aleg pe mine.

E ușor să fiu real când autenticitatea îmi aduce 700.000 de euro, consolidează o conexiune, mă face mai ușor de plăcut sau mă plasează într-o zonă de siguranță.

Autenticitatea e provocare mare în momentele dure, întunecate, neclare, grele, de restriște. Hai că o să fiu real după ce dispare tristețea. Când voi fi bucuros. O să mă arăt atunci așa cum sunt. Și astfel oamenii mă vor plăcea, mă vor angaja. Sau iubi. Sau vor cumpăra de la mine. Sau vor valorifica și respecta prietenia noastră. Hai că o să fiu integru după ce îmi voi rezolva toate problemele. Și fac un atunci un reel din porsche ori bmw și explic eu cum plângeam în pernă acum un an cu chiria neplătită - autenticitate pură. Iar până atunci stau izolat.

Am avut și fantezia asta. Am stat și izolat în gândurile și problemele mele. Abordarea asta nu mi-a făcut sufletul să vibreze. N-a fost autenticitate. Ci mai degrabă un mecanism de apărare și izolare pe un fond de traumă. Alexandru Gavriliu

Autenticitatea nu poate fi amânată pentru mai încolo. Pentru după ce îmi rezolv problemele, pentru după ce îmi pun lucrurile la punct. Pentru după ce încasez succesul. Nup. Pot fi autentic doar acum. Și în fiecare moment de acum. Indiferent dacă e un moment de pierdere sau câștig, bucurie sau tristețe, porsche sau stb. Cu toate riscurile și cu tot necunoscutul.

A fi autentic se simte ca un fel de ruletă rusească. Nu știu când voi fi respins sau strâns în brațe. Plătit sau neîndreptățit. Aplaudat sau criticat. Chemat înăuntru sau invitat afară - mi se întâmplă des, lately. Și una și alta. În integritate toate valențele sunt posibile și imprevizibile. În fiecare moment. Cu o singură excepție. Există o constantă absolută în acest proces. Loialitatea față de mine însumi.

E posibil să pierd bani

E posibil să pierd relații

Contracte, clienți, prieteni

Orice pe lumea asta

În afară de un lucru

Nu mă pierd pe mine.

Atunci când sunt real

Mă câștig pe mine de fiecare dată când îmi sunt loial. Și asta compensează orice risc. Orice pierdere. Absolut orice. Așa cred și simt acum. Până la urmă la ce ajută să câștig ceva (orice ar fi acel ceva) dacă mă pierd pe mine? Dacă mă pierd pe mine am pierdut tot.

Mai am o bănuială. Când sunt autentic, este puțin probabil să pierd ce îmi aparține - ce e aproape de sufletul meu. E mult mai probabil să pierd ce s-a lipit de mine în anii de înstrăinare (față de propria ființă). E mult mai probabil să mă desprind de acele lucruri aciuate acolo în “lipsa mea”. Partea interesantă și grea este că unele dintre aceste lucruri sunt bune. Sunt valoroase. Sunt folositoare sau au fost folositoare. Și, mai mult sau mai puțin, sunt atașat de ele. Sunt parte din ceea ce credeam că sunt. Pot fi lucruri cool, dar nu sunt ale mele. Și se duc. Și de multe ori e dureros.

Doar ce e real rămâne. Și nu e ușor când văd că rămâne atât de puțin. Da, sinceritatea față de sine (și implicit față de ceilalți) este uneori dureroasă și grea. Îmi răpește tot ce nu e al meu. Dar în schimb face curățenie. Și lasă loc. Pentru ce e real. Pentru ca ce îmi aparține să poată veni.

Scriu aceste gânduri și perspective personale despre autenticitate și mă întreb. Din nou. De ce sunt mereu atras de acest subiect? Și îmi reamintesc. Și îmi răspund. Din nou: Am nevoie să fiu în contact cu mine și să mă arăt așa cum sunt. Nu știu exact cât de autentic sunt fix acum. Dar am nevoie să merg în direcția asta fix cu viteza și în ritmul pe care îl pot duce în fiecare moment.

Și îmi reamintesc că am căutarea asta de zeci de ani. Și știu și de ce. Pentru că vin din direcția opusă. Dintr-un mediu și o cultură în care expresia personală este respinsă, taxată, ignorată, criticată, ironizată, minimizată, alienată, reprimată, ascunsă. Etichetată ca fiind neimportantă, obraznică, greșită, inadecvată, egoistă, nesimțită, rea, incorectă, păcătoasă, rușinoasă.

Vin din deșert. Și cine a suferit atât de mult de sete vrea toată apa din lume. Alexandru Gavriliu

Onorează orice încheiere.

Nu închide ușa prea repede. Nu fugi din ce doare.

Nu da pagina fără să o citești până la capăt. Fiecare capitol din viața ta – fie el dureros, fie frumos – merită să fie onorat. Pentru că fiecare sfârșit este și un profesor. Un ritual. O trecere. Un început mascat. Dacă sari peste încheiere, ratezi darul. Dacă grăbești uitarea, repeți lecția.

Dacă nu-ți iei rămas-bun, sufletul rămâne agățat. Ce poți face concret când simți că un capitol s-a încheiat?

1. Stai în liniște 5 minute. Pune o mână pe inimă și una pe abdomen. Spune: „Recunosc că acest capitol s-a încheiat. Îți mulțumesc.”

2. Scrie ce ai învățat. Chiar și 2-3 fraze. Uneori, lecțiile devin clare abia când le vezi în cuvinte.

3. Spune „Mulțumesc” – de 3 ori. Nu din minte. Din inimă. Pentru ce ai trăit. Pentru ce ai pierdut. Pentru cine ai devenit.

4. Fă un gest simbolic de eliberare. Arde o hârtie, dă drumul unei frunze pe apă, aprinde o lumânare. Orice care marchează „acum s-a încheiat”.

5. Roagă-te pentru ce urmează. „Doamne, deschide-mi inima pentru nou. Să primesc ce e mai bun pentru mine. Și să am înțelepciunea să nu port vechiul în nou.”

Încheierea nu înseamnă pierdere. Înseamnă spațiu nou. Înseamnă respirație. Înseamnă maturizare. O încheiere conștientă schimbă totul. Te aduce în prezent. Te pregătește pentru darurile care nu puteau veni decât după ce ai închis acel cerc.

Așadar, dacă simți că un ciclu s-a terminat – în iubire, în muncă, într-o parte din tine – nu-l lăsa să treacă neobservat. Oprește-te. Onorează-l. Și apoi mergi mai departe… dar cu lumină. (Puterea Spiritului)

Orgoliul

Sunt foarte putini oameni cãrora le place sã audã vorbindu-se despre orgoliu. N-am întâlnit încã pe nimeni care sã fi reusit sã-l stãpâneascã în întregime. Orgoliul este una dintre numeroasele manifestãri ale fricii, dar acesta are si o laturã care tine de aspiratia spre perfectiune a omului.

Acesta este constient de perfectiunea divinã care existã în el, dar o exploateazã în mod gresit din dorinta de a avea întotdeauna dreptate, în detrimentul celorlalti. Orgoliul este o gresealã a planului mental, a intelectului.

Orgoliosul se recunoaste dupã felul în care vrea, în orice împrejurare, sã aibã dreptate si sã le arate celor din jur cã ei gresesc. Vrea sã dea impresia cã el este singurul câstigãtor. Dar puterea ce pare sã vinã din orgoliu nu este decât o iluzie, cãci, în realitate, orgoliosul pierde întotdeauna. Se spune cã orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitãtii. El stã la originea marilor tulburãri din viata socialã, a rivalitãtii între popoare, a rãzboaielor, intrigilor, urii si ranchiunei manifestate fatã de altii. Orgoliul dã nastere la ambitii pentru putere, dar înãspreste inima si ne împiedicã sã ne iubim semenii. Orgoliosul este convins cã el e întotdeauna drept si ceilalti nu. A încerca sã schimbi pe cineva e o formã de orgoliu.Când, în sinea ta, crezi cã esti corect si ai dreptate în comparatie cu altul care, dupã tine, nu numai cã greseste, dar modul lui de gândire e complet deplasat, tu esti singurul care are de pierdut.

Dacã te lasi stãpânit de orgoliu, asta te va costa foarte mult în ceea ce priveste dragostea, relatiile, sãnãtatea si fericirea! Oare chiar meritã?

Lise Bourbeau

„Profilul psihologic” al orgoliosului

Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine. E atât de plin de el, încât orice tentativã de a-l lãmuri va fi sortitã esecului. Nu vrea sã stie nimic. Nu suportã sã fie contrazis. Îi place compania oamenilor care îl flateazã. Binele pe care-l înfãptuieste cineva cu dorinta secretã de a fi aplaudat si glorificat se întoarce întotdeauna împotriva autorului sãu. Din acest motiv, atâtia oameni încep un lucru cu bune intentii care, în final, se întorc împotriva lor, cãci, pe parcurs, orgoliul a pus stãpânire pe ei.

Existã douã forme de orgoliu: mental si spiritual.

Orgoliul mental îl caracterizeazã pe cel care crede cã stie totul. De îndatã ce i se pun la îndoialã cunostintele, orgoliul iese la suprafatã si acesta este începutul unei îndelungi lupte obstinate pentru a-l face pe interlocutor sã-i înteleagã punctul de vedere. Îl putem recunoaste pe orgolios dupã felul lui de a fi. Vorbeste repede, într-un stil grãbit. Vrea cu orice pret sã aibã dreptate si încearcã în toate felurile sã se facã înteles.

O latã trãsãturã specificã orgoliosului este folosirea în mod curent a cuvintelor: „Da, stiam”. El stie totul. Dacã într-adevãr stie totul, de ce se simte obligat sã spunã? Ti se întâmplã de multe ori sã rostesti aceastã frazã? În aceastã situatie, cel mai important este sã fii tu însuti convins cã stii. Tu si numai tu!

Dacã ai fost întrebat „Stiai?”, era cu totul altceva. Era o întrebare care astepta un rãspuns. Nevoia de a spune cã stiai ceva, fãrã a fi fost întrebat, se naste din orgoliu.

Orgoliul te face sã rezisti oricãrei transformãri interioare. Orgoliul incearcã mereu sã te împiedice sã-l vezi pe Dumnezeu în fiecare om, sã ierti, sã-ti exprimi emotiile si sentimentele, sã fii tu cu adevãrat, sã înveti sã te cunosti si sã evoluezi.

Dacã în prezent esti supãrat pe cineva si simti cã ti-e imposibil sã-i ceri iertare, în primul rând fiindcã-i porti picã si fiindcã n-ai încercat sã recunosti dragostea în gesturile sau cuvintele sale, înseamnã cã lasi orgoliul sã te împiedice. Probabil gândesti în felul urmãtor: „Dar dacã i-as cere iertare, asta ar însemna, nici mai mult nici mai putin, sã-i dau dreptate si sã recunosc cã am gresit!”

Lise Bourbeau

Încearcã sã privesti orgoliul ca pe o entitate exterioarã care nu vrea decât sã te influenteze. Imagineazã-ti cã e o voce din capul tãu care te deranjeazã continuu si nu te lasã sã trãiesti. Hotãrãste cã, de acum înainte, vrei sã-ti dirijezi singur viata, fãrã a mai asculta de vocea aceea.

Orgoliul tãu va face orice pentru a supravietui. Se va întoarce împotriva ta din momentul în care ai hotãrât cã vrei sã-l stãpânesti. Te va ataca mai ales în primele sãptãmâni ce urmeazã deciziei tale. Dupã observatiile si experientele personale, pot sã-ti spun cã în primele trei sãptãmâni va fi cel mai rãu. Apoi, treptat, rezistenta sa începe sã slãbeascã si totul devine mult mai usor.

Orgoliului îi este fricã. Îl putem compara cu o vecinã care vine mereu la tine sã-ti împuie capul cu povesti înfricosãtoare. Tu o lasi sã te ameteascã astfel în orice moment al zilei. Când, în sfârsit, te decizi sã-i spui: „Pleacã de aici, nu mai am chef de povestile tale”, ea intrã în panicã. Îsi pierde teritoriul unde putea oricând sã se defuleze. Dar va reveni, pentru a verifica adevãrul spuselor tale. Asa se întâmplã si cu orgoliul. O vreme va face orice ca sã supravietuiascã, pentru a dispãrea apoi cu totul. Trebuie sã rãmâi în permanentã atent, sã fii stãpân pe situatie.

E bine sã fii mai constient, pentru cã omul e în general foarte orgolios. Nu ne putem debarasa de azi pe mâine de aceastã boalã care existã de generatii întregi. Începe prin a câstiga mici victorii în fiecare zi, fãcând acte de dragoste!

Orgoliul reprezintã de fapt exaltarea eului inferior, a personalitãtii, în contradictie cu eul superior, individualitatea. Pe mãsurã ce o vei dezvolta pe aceasta din urmã, orgoliul va avea tot mai putinã putere asupra ta.

Lise Bourbeau

Orgoliul spiritual

Atentie si la orgoliul spiritual! Pe mãsurã ce o persoanã evolueazã, ea devine tot mai constientã si pericolul de a se lãsa stãpânitã de orgoliu va fi tot mai mare. Începe sã se simtã superioarã celorlalti: „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine”. Aceste gânduri se nasc din orgoliul spiritual. Am cunoscut persoane care atinseserã un grad de evolutie ridicat dar, în momentul în care era vorba sã le fie de folos altora, s-au lãsat stãpânite de orgoliu si totul s-a întors împotriva lor.

Este foarte important sã fii atent în special când devii mai constient. Faptul cã ai ajuns la un nivel mai ridicat decât altcineva nu înseamnã neapãrat cã acesta îti este inferior. Gradul lui de constiintã e inferior, dar puritatea sufletului sãu e la fel de perfectã ca a ta. Numai exprimarea e diferitã.

Dacã îi privesti pe ceilalti ca fiind mai mici decât tine e ca si cum te-ai compara cu un elefant si i-ai considera pe ceilalti niste soareci. Crezi cã un elefant e mai valoros, ca animal, decât un soarece? E primejdios sã gândesti astfel. E ca si cum ai spune cã tu esti Dumnezeu si celãlalt nu. Dar trebuie sã-l vezi pe Dumnezeu în fiecare om!

Lise Bourbeau

Stapinirea orgoliului

Ceea ce face deosebit de dificilã munca pentru stãpânirea orgoliului este faptul cã, de îndatã ce cineva se lasã cuprins de orgoliu, aceasta tinde sã scoatã la ivealã si orgoliul celuilalt. Când doi orgoliosi se înfruntã, rezultatul este inevitabil „doi învinsi”.

Cel mai bun mijloc de a învãta sã-ti stãpânesti orgoliul atunci când discuti cu cineva care tine neapãrat sã aibã dreptate este sã nu te încãpãtânezi. Acceptã ideea cã, în momentul respectiv partenerul tãu de discutie detine un adevãr important pentru el. la fel de important ca al tãu. Cine are dreptate? Amândoi, fãrã îndoialã.

Deci, accepti în forul tãu interior cã celãlalt are dreptate, dar cã si adevãrul tãu e la fel de important. Îti sugerez sã-i rãspunzi urmãtoarele: „Accept punctul tãu de vedere, chiar dacã este diferit de al meu si chiar dacã nu-l înteleg. Accept cã pentru tine e important”. Celãlalt va fi complet nãucit. Orgoliosul vrea întotdeauna sã câstige, sã aibã dreptate, sã aibã impresia cã celãlalt a pierdut. Dar, dupã aceste cuvinte, se va gãsi într-o situatie în care adevãrul sãu este acceptat fãrã ca celãlalt sã piardã. Vorbindu-i astfel, eviti sã te certi cu el sau sã i te supui.

Supunerea înseamnã a-ti schimba punctul de vedere pentru a fi de acord cu celãlalt. Si în acest caz, amândoi aveti de pierdut: tu fiindcã, supunându-te, ai impresia cã ti-ai pierdut toatã energia, si celãlalt, care se crede câstigãtor, dar si-a câstigat o falsã putere. Puterea lui trebuie sã vinã din el însusi, nu din ceilalti. Oricine câstigã prin orgoliu este în mod automat un învins.

Lise Bourbeau

Falsa umilinta

Contrariul orgoliului îl reprezintã umilinta. Dar, atentie, multi oameni se considerã umili pentru a-si ascunde teama, cãci în realitate ei sunt slabi. Le e atât de teamã sã nu greseascã, încât se supun de bunã voie. Dã-le putere si vei vedea cã se schimbã imediat; umilinta lor dispare ca prin farmec… Este ceea ce numim falsã umilintã.

Sunt si oameni care se umilesc mereu si nu-si pot accepta talentele si calitãtile. Se simt foarte încurcati când cineva le face un compliment. Fac totul cu umilintã… Si asta este tot falsã umilintã, de fapt, tot o formã de orgoliu.

Cel mai bine este sã te compari cu cei care-ti sunt cu mult superiori si sã-ti dai seama cã, pur si simplu, ei stiu mai bine sã-l exprime pe Dumnezeu. Astfel realizezi cã mereu mai ai ceva de învãtat si accepti mai usor cã orice om e atât de perfect pe cât poate fi el.

Orgoliul atrage dupã sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stãri de spirit care nu sunt benefice.Existã douã forme de ipocrizie: cea a omului puternic care se dã drept un oarecare si cea a omului obisnuit care se dã mare. Ambele forme ne pun în încurcãturã: unul prin falsã umilintã, celãlalt prin vanitate.

Dacã orgoliosul ar sti ce-l asteaptã dupã moarte… si ce îsi pregãteste pentru viata viitoare…! Acestea nu sint rinduri despre spiritism, dar e bine sã reflectezi la tot ce ti-am spus. De aceea e important sã-ti stãpânesti orgoliul, sã devii mai constient de motivatiile tale. Vrei sã te bucuri de glorie si sã fii flatat de ceilalti? Dacã e asa, totul se va întoarce împotriva ta. E chiar asa de important sã ai întotdeauna dreptate? Observã cât te poate costa asta!

Poate ajuti pe cineva în speranta cã-ti va spune cât esti de bun si de minunat? Speri ca ajutorul pe care-l dai sã fie strigat în gura mare pe stradã, de toatã lumea? Observã ce se întâmplã cu tine! Sã presupunem cã ai ajutat pe cineva, dar persoana respectivã ti s-a pãrut ingratã, nerecunoscãtoare. Nici mãcar nu ti-a multumit, în schimb a început sã povesteascã tuturor cum si-a luat viata în propriile mâini si, astfel, s-a schimbat nebãnuit de mult. Despre ajutorul tãu n-a suflat nici o vorbã! Te demoralizeazã, nu-i asa! Ai fi preferat sã spunã cã totul ti se datoreazã tie? A astepta recunostintã din partea cuiva este o formã de orgoliu.

Poate vei fi tulburat citind aceste rânduri, dându-ti seama cât esti de orgolios! Dar scopul meu nu este sã te tulbur, ci sã te fac sã devii constient. Dacã îti vei da seama cã esti o persoanã orgolioasã, e vremea sã începi sã lupti cu orgoliul tãu, cãci el este cel care te împiedicã sã iubesti.
Tot mai multi oameni sunt afectati de boli grave de inimã cum ar fi scleroza multiplã. Orgoliul face ravagii. Ideal pentru ei ar fi sã-si lase inima liberã sã iubeascã. Sã fie mai putin duri fatã de ei însisi si fatã de ceilalti.

Lise Bourbeau

Latura mentalã trebuie folositã pentru a evolua si nu pentru a te umili pe tine si pe altii. Sinceritatea te va face sã trãiesti o fericire cu mult mai mare decât aceea de a avea totdeauna dreptate.

Dacã îti vei da seama cã n-ai tãiat legãturile cu pãrintii tãi, dupã ce ai trecut printr-o asemenea fazã, si încã eziti sã o faci, e un semn de orgoliu. A cere iertare si a-ti arãta dragostea fatã de cineva nu te face sã pierzi nimic. Toti cei implicati sunt atât de perfecti pe cât stiu sã fie. Fiecare a fãcut asa cum s-a priceput mai bine. Pur si simplu, n-a stiut sã-si exprime dragostea. Pentru a o lua de la început, unul sau altul trebuie sã-si deschidã inima si sã-si lase orgoliul deoparte. E cel mai bun lucru pe care îl poate face un om pentru celãlalt. A gândi sau a vorbi cu capul e o formã de orgoliu. În acel moment intri în contact cu mintea celuilalt si el îti rãspunde tot cu capul, nu cu inima.

Lise Bourbeau

Solutia la Orgoliu: iubirea

Totul revine mereu la acelasi lucru: dragostea. Fiecare semn de dragoste sfârseste prin a rezolva toate problemele si transformã totul în viatã. Dragostea are o mare putere de vindecare fizicã, mentalã, emotionalã si spiritualã.

Acum îti dai seama probabil cã în spatele orgoliului se ascunde întotdeauna frica. Frica de a nu fi iubit, de a fi respins, judecat, criticat. Tema de a nu fi la înãltime într-o situatie, teama de a pierde pe cineva sau ceva. Dacã ai de-a face cu o persoanã orgolioasã, încearcã sã observi toatã suferinta si teama ascunse în comportamentul sãu. Poate cã va încerca sã te schimbe, sã-ti provoace teamã prin atitudinea sa autoritarã, transantã. Dar sã nu te lasi impresionat, cãci în realitate este, probabil, mai speriatã decât tine. Nu încerca sã-i rãspunzi tot cu mintea. Vãzându-i suferinta, vei fi în mãsurã sã ajungi la inima ei.

Exercitiu

La sfârsitul acestor rinduri, te sfãtuiesc sã faci o retrospectivã a ultimelor trei zile.

Scrie tot ce-ti amintesti în legãturã cu contactele pe cate le-ai avut (ci cei apropiati sau cu altii) – prin gânduri, vorbe sau fapte.

Fii sincer cu tine însuti. Nimeni nu se va uita pe foaia ta de hârtie. Dacã vrei, arde-o dupã ce ai terminat. Observã de câte ori te-ai lãsat stãpânit de orgoliu. Poate fi vorba despre orgoliu mental: „Eu stiu mai bine”, sau „Eu sunt mai bun”.

Exercitiul n-a fost conceput pentru a te face sã te simti vinovat, ci pentru a te ajuta sã devii constient, sã-ti dai seama unde esti si ce hotãrâre trebuie sã iei. Observã cât te-a costat în ceea ce priveste sãnãtatea, linistea interioarã, relatiile, fericirea, dragostea fatã de ceilalti. Esti pregãtit sã plãtesti în continuare acest pret?

Când vei termina lista, studiazã fiecare situatie si du-te sã vorbesti cu persoana în cauzã. Dacã e cazul sã-ti ceri iertare, fã-o. Explicã-i faptul cã te-ai lãsat dominat de orgoliu. Spune-i cã nu erai cu adevãrat tu cel care-i vorbeai, cã totul venea din orgoliu. Mãrturiseste-i cã ai decis sã fii propriul tãu stãpân, dar va trebui sã aibã rãbdare cu tine, cãci nimic nu se poate face de azi pe mâine. Acest semn de dragoste te va ajuta, crede-mã.

Iatã afirmatia pe care trebuie s-o repeti cât mai des posibil:

Ma accept cu orgoliul meu si ma eliberez treptat de el, incercind sa-l vad pe Dumnezeu in toti cei ce ma inconjoara!

Lise Bourbeau

Distracție sau autodistrugere?

Alcoolul și minciuna „e doar o fază”

Nu există petrecere fără alcool. Nu există majorat fără shot-uri. Nu există weekend fără „hai la un pahar”. În cultura tinerilor, alcoolul nu mai e o excepție. E o constantă. Ba chiar un ritual de inițiere: ca să aparții, trebuie să bei. Dacă nu, „ești plictisitor”.

Dar ce se întâmplă când acel pahar nu mai e ocazional, ci devine obișnuință? Când distracția e doar un pretext pentru a amorți emoții, pentru a scăpa de presiune sau de gol?

Normalizarea pericolului: o societate care ridică din umeri

România este în topul țărilor europene la consumul de alcool per capita. Studiile arată că unul din trei adolescenți români consumă alcool lunar, iar debutul apare frecvent între 12 și 14 ani.

Mulți părinți spun „mai bine bea cu noi decât cu alții”. Școala tace. Prietenii aplaudă. Iar efectul e devastator: alcoolul devine primul refugiu și primul viciu într-o generație deja fragilă emoțional.

Impactul individual: ce nu vezi în fața zâmbetului amețit

La nivel fizic, alcoolul afectează grav un creier aflat în dezvoltare. Încetinește reflexele, afectează somnul, dereglează hormonii și compromite capacitatea de autocontrol. La nivel emoțional, alcoolul este un anestezic temporar care, pe termen lung, adâncește depresia, anxietatea și golul interior.

Și mai grav: crește riscul de comportamente impulsive – agresivitate, sex neprotejat, accidente.

Familia – între negare și complicitate pasivă

Când un adolescent vine beat acasă, mulți părinți glumesc. Alții se enervează, dar nu investighează. Cei mai mulți nu știu cum să deschidă conversația. Și, uneori, chiar părinții devin complice, oferind alcool „în limite”.

Problema nu e paharul în sine, ci mesajul pe care îl transmitem: că e normal, că toți fac asta, că nu e grav. Asta alimentează exact comportamentul care, în timp, distruge relațiile, încrederea și viitorul.

Școala – mediul unde nu se vorbește despre alcool, dar se simt efectele

Consumul de alcool duce la:

Absențe frecvente

Lipsă de motivație

Scăderea capacității de învățare

Conflict cu autoritatea

Iar școala tace. Nu există programe de prevenție reale. Nu se discută. Totul se ascunde sub preș, până când e prea târziu.

Viitorul profesional – când „chefliul clasei” devine adultul ratat

Tinerii care dezvoltă o relație toxică cu alcoolul ajung, în viața adultă, să:

Nu își mai controleze programul

Rateze interviuri sau sarcini importante

Aibă dificultăți în relațiile profesionale

Fie percepuți ca neserioși sau instabili

Alcoolul consumat abuziv este un sabotaj al propriului viitor.

Societatea – când beția devine cultură populară

Meme-urile, muzica, serialele – toate par să spună același lucru: „bea, distrează-te, trăiește clipa”. Nimeni nu arată partea de după: golul, rușinea, conflictul, autodistrugerea.

Avem o cultură a alcoolului și o rușine față de suferință. Asta ne face să încurajăm tăcerea și să ascundem adevărul.

Ce e de făcut – soluții reale, nu panică

Învață să spui NU – fără să te justifici

Caută grupuri unde distracția nu înseamnă beție

Informează-te despre efectele reale ale alcoolului asupra unui creier adolescentin

Caută sprijin dacă simți că ai pierdut controlul: consilierii școlari, centre de prevenție, psihologi specializați

Părinții trebuie să vorbească deschis – fără rușine, fără moralism, dar cu grijă și fermitate

În loc de concluzie: când spui „doar un pahar”, întreabă-te ce ascunzi în el

Poate e presiunea de a aparține. Poate e frica de a fi tu. Poate e doar o rutină învățată greșit. Dar alcoolul nu te eliberează – te amorțește. Și în timp, te poate fura pe tine, de la tine.

Alege lucid. Alege curajos. Alege viața. Spune NU viciilor.

Despre simțul umorului în viață

A râde înseamnă a recunoaște, fără cinism, că viața este o poveste plină de paradoxuri — și totuși, alegi să o onorezi cu o strălucire interioară.

În tradițiile vechi, se spunea că zeii râd. Nu râsul batjocoritor al celor care vor să se simtă superiori, ci acel râs care vine din înțelepciunea de a cuprinde totul: și suferința, și bucuria, și golul dintre ele. Sfinții din pustiu, atunci când erau ispitiți, râdeau — pentru că înțelegeau că umorul este uneori singura armă reală împotriva întunericului.

Simțul umorului nu e doar un dar; e o responsabilitate. E o punte între oameni, o formă de compasiune rafinată. Când râdem împreună, uităm pentru o clipă că suntem separați. Ne recunoaștem în imperfecțiunea celuilalt și, în acel gest de acceptare, apare miracolul: o clipă de adevăr, poate mai profundă decât orice tăcere.

Simțul umorului nu repară viața, dar o îmblânzește. E o fluturare de pălărie într-o gară pustie. E felul în care spunem lumii: poate n-am ceasul potrivit, dar încă mai am timp pentru un zâmbet. Să ai simțul umorului înseamnă, deci, să nu uiți de sacru. Să vezi, printre faldurile realității, absurdul ei divin. Cu inima întreagă, cu sufletul viu.

Cu drag, Suada Agachi

Oglinda nu minte. Tu ești pregătit să te vezi?

Oamenii se supără când nu le mai spui ce vor să audă.

Când nu-i mai lași să-și plângă de milă și le arăți, cu sinceritate, cine sunt cu adevărat.

Știi de ce? Pentru că e mai ușor să-i învinovățească pe alții decât să-și asume responsabilitatea. E mai comod să-și construiască scuze decât să-și accepte propriile greșeli.

Și atunci, din omul care a fost cândva cel mai bun și mai valoros pentru ei, devii, peste noapte, „cel mai nasol”. Încep să vorbească urât despre tine doar pentru că ai avut curajul să le spui adevărul și să nu le mai gâdili orgoliul.

Dar adevărul rămâne adevăr. Știu, doare. Dar adevărul e primul pas spre vindecare și evoluție.

Iar tu — tu rămâi oglinda pe care unii o vor sparge, ca să nu se mai vadă în ea.

Oglinda nu minte. Tu ești pregătit să o privești?

Poate că nu e ușor să accepți adevarul. Dar te poate face mai liber. Tu ești pregătit?

Fă un pas în spate , în rol de Observator și vei vedea cum funcționează oamenii în relații — cum proiectează vina pe ceilalți, cum nu-și asumă responsabilitatea, cum reacționează când cineva le arată adevărul.

Și cum te acuză pe tine de lipsă de empatie dacă ești obiectiv și nu le iei apărarea!

Adevărul e că empatia e valoroasă, dar dacă nu știi când să pui o graniță și să spui „stop”, ajungi să fii folosit, manipulat și epuizat.

Nu toți oamenii vor să-și rezolve problemele. Unii doar vor pe cineva care să le hrănească orgoliul și să le susțină drama.

Așa că dacă ai fost empatic și ai tot „furat-o”, poate e timpul să înveți că a fi bun nu înseamnă să accepți orice.

Empatia fără limite devine o capcană. Ofer-o cu discernământ și nu-ți sacrifica liniștea sufletească pentru cei care doar o folosesc.

Adevărul te eliberează de oamenii falși din viața ta și îți lasă spațiu mai mult pentru ceea ce contează cu adevărat!

Odată ce îți asumi autenticitatea o să vezi cât de puțini ”prieteni” rămân lângă tine!

E liniște ...și în liniștea aceea începe cu adevărat viața reală!

Gabriela Miu

,,Și, în cele din urmă, cred că nu trebuie să facem nimic pentru a fi iubiți.

Ne petrecem viața încercând să părem mai frumoși, mai inteligenți.

Dar am înțeles două lucruri.

Cei care ne iubesc ne văd cu inima lor și ne atribuie calități dincolo de cele pe care le avem cu adevărat.

Iar cei care nu vor să ne iubească nu vor fi niciodată mulțumiți de toate eforturile noastre.

Da, chiar cred că este important să lăsăm imperfecțiunile noastre în pace.

Este prețios să-i înțelegem pe cei care ne văd cu inima lor.”

Frida Kahlo

Puterea unei îmbrățișări - când Iubirea devine Vindecare

Pentru că, uneori, tot ce are nevoie inima ta… e să fie strânsă la piept.

Există ceva magic într-o îmbrățișare adevărată, adâncă. Nu una fugitivă. Nu o bătaie grăbită pe spate.

Ci genul acela de îmbrățișare în care ții omul drag lipit de tine, în care bătăile inimii tale vorbesc mai tare decât ar putea-o face vreodată cuvintele.

Când ții în brațe pe cineva pe care-l iubești, lumea se oprește pentru o clipă.

Zgomotul din minte se domolește, gândurile care aleargă haotic se liniștesc, și, dintr-odată… nimic altceva nu mai contează.

Știința spune că o îmbrățișare reduce depresia. Că reglează ritmul cardiac, îmbunătățește circulația sângelui și trimite semnale de calm direct către creier.

Dar iubirea spune: „Aici ești în siguranță.”  În acea îmbrățișare, furia se topește. Orgoliul dispare. Zidurile coboară.

Și sufletul șoptește: „Nu vreau să mă cert. Vreau doar să te iubesc.”

Pentru că, în acea clipă — cu brațele strâns încolăcite în jurul celui care îți poartă inima — îți amintești ce contează cu adevărat. Nu discuțiile. Nu stresul. Nu mândria. Ci conexiunea. Prezența. Iubirea.

Și uneori, o singură îmbrățișare poate face cât o mie de cuvinte. Poate vindeca. Poate înmuia. Poate aduce pace.

Așa că îmbrățișează cu tot sufletul. Îmbrățișează des. Și nu subestima niciodată cât de puternic este să ții în brațe pe cineva pe care-l iubești.  (Preluare net)

Cu cât ai fost aruncat mai departe de tine, cu atât întoarcerea este mai grea. Durează mai mult, este mai obositoare, plină de pericole, tentații, durere, singurătate, disperare. Dar și mai bogată. Mai plină de experiențe, de locuri, de lecții, de solitudine, de semnificații, de frumusețe chiar. Mai revelatoare.

Poate fi un dar. Cu cât mai departe de sine se simte cineva, cu atât teama de întoarcere este mai mare. Dar unde este multă frică este și mult potențial de curaj.

Curaj! Nimeni nu vrea să stea la povești cu cineva care tocmai a venit de la Mega. Dar cu cineva care s-a întors pe jos din Siberia.. multă lume ar schimba o vorba.

Alexandru Gavriliu 

O femeie poate fi complet obsedată de tine.

Ea poate adora pământul pe care calci, memora orice lucru mărunt despre tine și te poate face să simți că ești singurul bărbat din lume care contează.

Ea va apărea pentru tine în moduri în care nimeni altcineva nu a făcut-o vreodată.

Ea te va iubi tare, cu înverșunare și fără ezitare.

Când o femeie este închisă în tine, când te-a ales, se mișcă cu un fel de loialitate și devotament rar.

Ea nu este pe jumătate băgată. Ea este tot în.

Fiecare apel, fiecare mesaj, fiecare gest mic de bunătate este o reflexie a cât de profund simte pentru tine. Dar dragostea nu este oarbă pentru totdeauna. Nici măcar al ei. Tot ce trebuie este un moment... o trădare... Un joc în plus. O dată te joci cu sentimentele ei, o faci să se îndoiască de valoarea ei, o tratezi ca și cum ar fi de unică folosință sau îi iei inima de la sine... și uite așa, comutatorul se răstoarnă.

BUM. Ea se detașează. Și când o femeie se detașează, nu este pentru că a încetat să te iubească peste noapte.

Este pentru că în sfârșit și-a dat seama că nu are de ales.

Și-a dat seama că a rămâne atașată emoțional de cineva care se joacă cu inima este cea mai rapidă cale de a se autodistruge.

Și-a dat seama că oricât de mult te-a iubit, nu putea continua să sângereze pentru cineva care nici măcar nu s-ar deranja să bandajeze rănile provocate de el. Energia ei se schimbă. Vocea ei devine mai tăcută. Efortul pe care l-a depus în tine este redirecționat în ea. Nu se mai ceartă, nu mai explică, nu mai luptă pentru un loc în viața ta.

Devine distantă, nu din meschinărie, ci din supraviețuire.

Pentru că o femeie care a fost rănită de suficiente ori nu va mai acorda privilegiul prezenței ei.

Și aici e chestia cu acest tip de detașare...

Odată ce se retrage, este aproape imposibil să o recuperezi.

Pentru că odată ce încetează să te mai vadă ca pe locul ei sigur, odată ce încrederea este distrusă, odată ce mintea ei prinde ceea ce inima ei a încercat să ignore, nu te va mai iubi niciodată la fel.

Ai crezut că ea va fi mereu acolo. Ai crezut că poți continua să joci și ea va continua să ierte. Ai crezut greșit. O femeie care te-a iubit profund te va întrista în tăcere. O să-i fie dor de tine în privat. Va plânge câteva lacrimi în spatele ușilor închise.

Dar când a terminat, a terminat.

Își va alege pacea în locul haosului de a se întreba dacă este suficientă. Ea își va alege vindecarea în locul rănii pe care ai tot provocat-o.

Ea se va alege singură... și odată ce o va face, vei fi doar o amintire a ceea ce ar fi putut fi.

Nu confunda niciodată loialitatea unei femei cu slăbiciunea ei.

Pentru că odată ce simte că te iubește înseamnă că se trădează pe ea însăși, te va iubi de la distanță... şi nu te mai întoarce niciodată.

If you miss me

"Evitantul* este un hoț de iubire. Dorește să o extragă de la distanță. Se ferește de apropiere pentru că știe că apropierea și conexiunea vulnerabilă conțin un potențial de atașament și suferință. Știe asta pentru că a trăit-o. Cel mai probabil în copilărie a mers cu inima deschisă în conexiune și a fost trădat, rănit. Posibil și mai târziu.

Evitantul este un om profund rănit și însingurat. Dă târcoale surselor de iubire și încearcă să o obțină de la distanță fără să se expună unui risc. Se mulțumește cu firimituri de iubire pe care le obține cum poate - prin prietenii contextuale, sex, seducție ieftină.

Nu e real. Dacă ar fi real ar începe să plângă în benzinărie la 12 noaptea la cât de rănit și lipsit de iubire e. E ca un câine care, rănit și bătut, dă târcoale gospodăriilor și agață ce poate agăța, de multe ori din resturi. Îi este teamă să se apropie mai mult. O face pe lupul singuratic, autosuficient, total autonom, dar tânjește după conexiune as fuck.

Se simte - conștient sau nu - izgonit. Și este izgonit. Se izgonește singur. Continuă să o facă din teamă. A fost atât de rănit încât nu mai are resurse să suporte un damage similar.

Evitantul este un needy rebel care și-a declarat independența. E o țară cu un singur locuitor. Este un anxios întors pe dos.

*Evitant - Persoană care manifestă un stil de atașament evitant."

Am scris și postat textul de mai sus fix acum un an, în Februarie 2023. Este scris din experiența mea personală, din trăirile și simțirile mele interioare din momente sau perioade în care am manifestat un stil de atașament evitant. Îl repostez pentru că mi se pare încă relevant.

Alexandru Gavriliu 

Am o mare admirație și respect pentru oamenii care lucrează cu ei. Și pentru mine pentru că și eu fac asta. Am un mare respect pentru toți oamenii care merg înainte chiar dacă uneori este atât de greu. Care cad și se ridică și apoi cad și se ridică din nou și tot așa.

Am o mare admirație și respect pentru oamenii care continuă să lupte pentru visurile lor. În ciuda eșecurilor, în ciuda traumelor, în ciuda fricilor, în ciuda durerilor prin care au trecut sau prin care trec. Care nu se dau bătuți. Care pun un pas în fața celuilalt chiar și în momente când fiecare pas doare și nu vrei decât să te ascunzi undeva și să nu mai ieși de acolo niciodată.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care mai speră să se vindece emoțional, care vor să trăiască o viață frumoasă și care muncesc pentru asta. Care depun efort pentru a se recupera din copilării abuzive și vieți pline de durere.

Am un mare respect și admirație pentru cei numiți uneori naivi, visători, copilăroși. Pentru că se încăpățânează să nu renunțe. Pentru că încă visează la schimbare și încă cred că transformarea e posibilă și după 30, 40, 50 sau chiar 60 de ani. Pentru că cred că își pot reconstrui viața, și pe ei înșiși chiar, după eșecuri multe, pierderi mari, răni adânci, divorțuri, familii destrămate și alte provocări grele și dureroase.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care, indiferent de vârstă continuă să creadă în iubire. Care muncesc pentru asta și care în ciuda suferințelor anterioare continuă să își deschidă inima cu curaj. Sau măcar încearcă.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care uneori se îndoiesc de ei înșiși. Care sunt deschiși să afle mai mult decât cea ce știu deja.

Am un mare respect și admirație pentru cei care pot vedea și accepta la ei înșiși părțile mai puțin bune. Pentru cei care își recunosc fricile, invidiile, gelozia, imperfecțiunile și toate celelalte pe care marea majoritate se străduiește să le ascundă.

Am multă admirație și respect pentru cei care își acceptă propriile neputințe însă nu se lasă definiți de acestea. Care se zbat, caută, luptă, o iau de la capăt cu speranța că mâine, poimâine, într-o săptămână, o lună sau un an - vor putea mai mult.

Am mult respect și admirație pentru cei care își schimbă profesii, cariere, joburi, care renunță la siguranța materială atât de importantă pentru a căuta un drum mai aproape de inima lor, de ce le place, mai aproape de ei înșiși. Care se aruncă cu frică și curaj în necunoscut în timp ce sunt descurajați adesea ori priviți ca niște iresponsabili ori nebuni de cei din jur.

Am un mare respect și admirație pentru cei pe care viața nu i-a acrit. Pentru cei care nu s-au transformat în niște cinici în urma greutăților, eșecului, durerii. Cei care nu “le știu pe toate” care nu știu “cum merge Viața, Universul, Lumea”. Care sunt încă curioși și care învață.

Am un mare respect și admirație pentru cei care continuă să caute frumusețea, bucuria, sensul, iubirea în viața asta. Chiar și atunci când tot ce aud din jur e: “Bagă-ți mințile în cap”

Am un mare respect și admirație pentru cei curajoși care trăiesc, speră și muncesc știind că sunt muritori. Care merg înainte în necunoscut și nu se lasă doborâți de frici și de nevoia de siguranță. Iar când se prăbușesc nu rămân acolo ci din nou și din nou o iau de la capăt. Sau de unde au rămas. Uneori plângând.

Am o mare admirație și respect pentru cei care se deschid, sunt vulnerabili, sinceri, reali. Și pentru cei care muncesc și se străduiesc din greu să poată face asta, chiar dacă în trecut au fost răniți tocmai pentru vulnerabilitatea și deschiderea lor. Este foarte greu.

Am o mare admirație și respect pentru toți oamenii ăștia care caută, speră și trăiesc cu frică și curaj. Îi văd peste tot. La mine în programul de scris, în familie, în comunitatea online, printre prieteni și persoane apropiate, pe stradă, peste tot. Sunt mulți.

Am o mare admirație și respect pentru ei și pentru mine atunci când sunt ca ei. Sunt mulți. Suntem mulți.

Alexandru Gavriliu 

Nu am avut modele de bărbați sănătoși emoțional. Nu am avut de la cine să învăț ce înseamnă să fiu un bărbat centrat, puternic interior, un bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Am crescut cu modele de băieței răniți costumați în bărbați adevărați. Am preluat modele disfuncționale și măști de putere pe care le-am confundat cu masculinitate reală. Și le-am trăit și exprimat în viața mea și în lumea asta crezând că fac bine

Acum mai mulți ani am scris într-o agendă de-a mea în care îmi notam obiective, visuri și planuri:

“Vreau să fiu fiu iubit, apreciat și respectat ca și cum aș avea milioane de euro în cont și un BMW M5”

Am fost sincer când am scris asta. Așa credeam. Eram convins că acelea sunt condițiile necesare pentru a fi iubit, respectat și apreciat. Asta am auzit, văzut și perceput eu din jur. Aproape nu îmi vine să cred că așa gândeam la acel moment. Dar îmi vine să cred. Știu și accept din ce în ce mai mult traseul pe care încă îl parcurg.

Acum îmi dau seama că BMW-ul la care visam era pentru mine un scut în care băiețelul speriat s-ar fi simțit în siguranță. La volanul unui BMW mare și scump băiețelul rănit s-ar fi simțit mai protejat, ar fi simțit că înseamnă și el ceva pe lume, că are ceva valoare și e demn de respect. Că merită iubire pentru că are mașinuță mare și frumoasă. Chiar s-a simțit pentru scurt timp atunci când mi-am cumparat o mașină mare și frumoasă. Pentru foarte scurt timp. Apoi am simțit inevitabilul. Sentimentul de siguranță, respectul, iubirea nu vin dintr-o mașină. Nici măcar din BMW.

Am învățat de la băieței răniți în măști de bărbați puternici cum să fiu și eu un bărbat adevărat. I-am observat în relații, în discuții, în filozofii de viață la șprițuri. Am crezut că bărbatul adevărat domină femeia și lumea, o cumpără cu putere materială, o controlează și femeia îl iubește pentru că el este puternic în sensul material și fizic. Și lumea la fel. Toate aceste mituri mi s-au spulberat cel mai tare în relații. Nu am înțeles mult timp ce se întâmplă, dar la un moment dat am început să mă prind și să mă uit mai profund în interior. Și am reușit să văd acest băiețel extrem de rănit care încerca din răsputeri să fie bărbat fără să știe măcar ce înseamnă a fi bărbat. Am văzut acest băiețel ultrarănit care încerca să managerieze volumul uriaș de durere reprimată în timp ce se străduia să țină active măști grele și platoșe solide pentru a păstra aparențe de bărbat adevărat. Copleșit.

Am văzut cum încerca să construiască relații sănătoase de iubire. Pfai de capul meu. Ce misiune imposibilă. După mii de tone de suferință am început să înțeleg că durerea nu e din cauza celeilalte persoane din cuplu. Nu e nici măcar din relație, ci e durerea înmagazinată care se activează și se multiplică în relația de cuplu prin dinamici disfuncționale. Dinamici manevrate cu meșteșug de un băiețel rănit, privat de iubire dintotdeauna și care dorește să o obțină cum știe el mai bine. Și e clar cât de bine se pricepe băiețelul ăsta la iubire având în vedere că a fost privat de ea cam tot timpul. Rupe în domeniu.

Alexandru Gavriliu 

Am văzut două mari strategii pe care le folosește băiețelul. Una e retragerea, evitarea. Nu se apropie prea mult ca să nu sufere. Lupta pentru iubire se desfășoară de la distanță mare emoțională. Iar cealaltă strategie e opusul. Codependența. Lupta la baionetă. Intră cu totul în relație și încearcă să forțeze și să stoarcă cu orice preț iubire, afecțiune sau orice pică de acolo. Nici una și nici alta nu funcționează. Obține orice altceva numai iubire nu.

În tot parcursul ăsta al meu de lucru cu mine, autocunoaștere și observare am început să mă întreb ce oare înseamnă un bărbat sănătos emoțional. Cum e un bărbat matur emoțional? Ce face el? Cum se comportă într-o relație cu o femeie, în lume, în profesie, în viață în general? Am început să-mi pun mult și des această întrebare. Am scris această întrebare cu stiloul pe hârtie în sesiunile mele de journaling. Fac asta: Scriu întrebări la care nu am încă răspuns. Pur și simplu le scriu pe hârtie și o fac din ce în ce mai des. Am observat că mai devreme sau mai târziu răspunsurile vin. Scrisul ajută.

Las mai jos niște idei de-ale mele scrise în jurnal acum ceva vreme. Scrise în procesele mele de vindecare emoțională și în căutarea unor înțelegeri despre mine, despre relații, despre ce înseamnă și cum relaționează un bărbat matur emoțional.

“Când era un mic băiețel, bărbatului nu i-au fost împlinite nevoile emoționale de bază. Și pentru că singurele persoane care îi puteau îndeplini nevoile emoționale erau părinții, bărbatul, pe atunci un băiețel de câțiva ani, nu avea autonomie și deci nu se putea muta într-un loc nou unde să fie iubit, validat, văzut, auzit. La 4 ani nu poți să îți faci bagajul și să pleci de acasă în căutarea altor părinți mai buni.

Deci băiețelul e un mic prizonier al contextului familial.

Tot ce poate face este să stoarcă îndeplinirea nevoilor sale de la acele persoane care îl cresc, cel mai probabil părinții. Deci acolo își face el de lucru pentru că înțelege intuitiv că supraviețuirea lui depinde de acei oameni. Și tot ce poate face este să încerce să obțină cât mai mult și cât mai bine astfel încât să își satisfacă nevoile prin acei oameni. Părinții. Mama.

Și intuitiv, organic și inconștient dezvoltă diverse strategii: Plânge, se îmbolnăvește, face giumbușlucuri, face crize de tantrum, se tăvălește pe jos, devine agresiv, varsă lăpticul, devine harnic sau foarte bun la învățătură, strânge pisoiul de gât, se retrage în sine, bate copiii la grădiniță, devine un copil model, sau un copil care face pe plac părinților și așa mai departe. În timpul ăsta păstrează și securizează legătura / conexiunea cu părinții pentru că e singura la care are acces și îi este esențială pentru supraviețuire. În esență dezvoltă o grămadă de mecanisme, de cele mai multe ori disfuncționale, pentru a primi iubire (atenție, îngrijire, afecțiune) de la părinți dacă aceștia nu i-o oferă într-un mod consistent și sănătos.

Alexandru Gavriliu 

Ce se se imprimă în sistem e cam așa: “Ca să îmi îndeplinesc nevoile trebuie să fac orice e posibil ca să le obțin de la ăștia.” Și cine sunt ăștia? Persoanele de care sunt atașat. În cazul de față mama sau tata sau ambii părinți.

Și când băiețelul ajunge mare crede că trebuie să facă la fel pentru că așa s-a format sistemul lui interior. Și se atașează, dezvoltă atașament față de o parteneră. Și dacă nevoile nu îi sunt îndeplinite el face orice, dar în cadrul acelei relații. Face ce făcea când era băiețel. Se victimizează, se supără, sparge farfuria, varsă de data asta nu lăpticul ci berea, se înfurie, țipă și tot așa.

Pune presiune pe relație, pe persoană și încearcă prin diverse metode, de cele mai multe ori disfuncționale, să își îndeplinească nevoile (naturale și normele de altfel) de la o parteneră care de multe ori nu poate, nu știe cum sau nu vrea.

Ăsta e bărbatul disfuncțional agresiv (în mod direct sau în mod pasiv) care de fapt în interior este un băiețel rănit și disperat. Un copil îndurerat care privește neputincios cum iubirea îl ocolește și acum la fel ca în copilărie. Nu înțelege că în prezent are opțiuni, că acum este matur și că poate să meargă într-o zonă în care nevoile normale îi pot fi îndeplinite. El nu știe și nu a știut vreodată că are putere personală. El repetă relația disfuncțională pe care a avut-o cu părinții, spre nefericirea lui și a celor din jur. Cred că e valabil și la fetițe nu doar la băieței.

Alexandru Gavriliu 

Pe de altă parte, bărbatul matur emoțional a vindecat aceste răni, a vindecat băiețelul rănit și disperat din interior, a înțeles jocul nesănătos pe care a fost obligat să îl învețe ca să supraviețuiască într-o familie disfuncțională. Sau poate că este un bărbat care a crescut într-o familie funcțională în care nevoile de baza i-au fost satisfăcute și astfel a învățat să fie atent la nevoile lui, a învățat că e ok să aibă nevoi și pe lume sunt mulți oameni bucuroși să te ajute să le îndeplinești într-un mod frumos și sănătos.

Bărbatul matur emoțional a înțeles că nu e treaba lui să scoată apă din piatră seacă.

A înțeles că e liber să se miște și merită să își îndeplinească nevoile și dorințele. Merită și e un lucru valoros și să își urmeze viziunea lui despre cum vrea să trăiască. Înțelege că ăsta e dreptul lui în viața asta, ba chiar o responsabilitate. Este în contact cu nevoile sale și este conștient dacă sunt îndeplinite sau nu. Nu se minte. Nu se mulțumește cu resturi, cu “hai că merge și așa”. Dacă nevoile sale nu sunt îndeplinite, un bărbat matur emoțional comunică acest lucru cu calm și își arată deschiderea către a conlucra la îndeplinirea nevoilor în cuplu. Dacă partenera nu dorește, nu poate, nu vrea, nu e dispusă să lucreze la subiectul respectiv sau chiar mai mult - nu aude și nu admite nevoile partenerului, un bărbat matur emoțional nu cred că rămâne pe loc în frustrare și încercări eșuate. Se mută într-un loc unde nevoile sale pot fi îndeplinite unde sunt persoane care vin cu bucurie către îndeplinirea nevoilor lui într-un schimb reciproc echitabil și sănătos.

Alexandru Gavriliu 

Un bărbat matur emoțional nu forțează oamenii ca să primească ce are nevoie. Nu manipulează. Nu se victimizează ca să primească iubire pentru că știe că dacă se victimizează, maximul pe care poate să îl primească este milă. Bărbatul matur emoțional își comunică nevoile, dorințele și planurile pe care le are. Dacă cealaltă persoană rezonează și aderă la viziunea lui atunci sunt șanse de o conexiune reală. În caz contrar nu e nimic de forțat.

De asemenea cred că un bărbat matur emoțional nu minte, nu ascunde lucruri, nu caută să își îndeplinească anumite nevoi pe ascuns. Dacă are ceva de făcut o face asumat. Bărbatul matur emoțional nu se teme de parteneră sau de reacțiile acesteia la adevărul lui personal așa cum băiețelul, rănit în mod repetat, se temea de părinți.

Bărbatul matur emoțional este puternic. Dar nu prin forța cu care bate cu pumnul în masă ca să stoarcă ceea ce nu curge în mod natural dintr-un anumit loc. Este puternic prin faptul că înțelege că este liber deoarece este în contact cu nevoile lui. Asta e puterea lui - contactul cu sine și înțelegerea că poate alege. Este o superputere și asta îl face un om liber.

Cred că bărbatul matur emoțional înțelege și simte să ofere și e atent la nevoile celor din jur, înțelege că schimbul cinstit e sănătos. Bărbatul matur emoțional nu este egoist așa cum unii l-ar putea eticheta. Nu. Este fidel propriei persoane și viziunii sale despre cum vrea să trăiască, nu se trădează pe sine pentru a fi loial altcuiva. Este responsabil față de propria viață și față de propriile nevoi, este conectat și loial lui însuși și persoanelor cu care realizează conexiuni profunde și autentice. Este bine.”

Alexandru Gavriliu 

Cred că cel puțin o parte dintre ideile de mai sus se potrivesc și în cazul femeilor mature emoțional.

De asemenea mai cred că un bărbat matur emoțional nu ține persoane la distanță din frica de intimitate sau din teama că va fi dezamăgit. Cred că în astfel de cazuri (din câte am trăit eu însumi, citit, auzit, văzut) acolo în interior e tot un băiețel rănit și copleșit de multiplele respingeri și dezamăgiri încasate în trecut (copilărie) de la cei care se presupune că ar fi trebuit să îi fie alături. A învățat astfel că statul la distanță și rezolvatul problemelor (inclusiv interioare) de unul singur este mult mai safe decât intimitatea.

Tot ce am scris în acest text reprezintă idei și cugetări personale din mintea și jurnalul meu. Observații din propriile mele experiențe de viață, din terapia mea ori din cărțile pe care le-am citit, ori din lume în general. Sunt gânduri și rânduri scrise în procesele mele de vindecare emoțională, în eforturile mele de a avea o viață mai frumoasă, o relație de cuplu sănătoasă și relații mai bune în general. Sunt credințe și presupuneri despre ce ar putea însemna un bărbat matur emoțional, integru, masculin și puternic interior - pe care mi-ar fi plăcut să îl am ca model în anii de dezvoltare. Sunt credințe, presupuneri și observații personale despre ce ar putea însemna un bărbat cu adevărat matur emoțional așa cum mi-ar plăcea să fiu într-o zi.

Alexandru Gavriliu 

“Un bărbat nu dispare și nu așteaptă să inițiezi tu planuri.

Un bărbat investește timp și energie în femeia potrivită pentru el, un băiețel vrea doar contact fizic.

Un bărbat ascultă femeia și o susține când are o problemă, un băiețel o acuză ca face drame și o evită când este jos.

Un bărbat este interesat cu adevărat de povestea de viață a femeii.

Un bărbat nu renunță, găsește soluții, un băiețel caută scuze ca să nu meargă relația.

Un bărbat spune exact ce va face, un băiețel promite ceva ce nu poate să facă.

Un bărbat este loial, un băiețel stă agățat de fosta iubită.

Un bărbat este inspirat de puterea femeii, un băiețel este intimidat de ea.”

Sursa: Cosmina Maria

Furia taților noștri

La modulul despre relația cu tata, am simțit cum se așază frigul în oasele femeilor din grup. Un frig vechi, care nu vine din ploaia rece de afară, ci din copilării locuite de bărbați furioși, de uși trîntite și voci care urlau ca furtunile.

În astfel de momente, în care recreăm în scena psihodramatică momente grele din trecut, de multe ori putem observa la cei cu care lucrăm încremenirea sau ochii mereu în alertă, căutînd ieșirea, vocile întretăiate sau tăcerea, fălcile încleștate, mîinile strînse în poală - corpuri așteptînd pericolul pe care îl poartă în carne.

Furia taților noștri a lăsat dezastre în noi: cîmpuri de luptă minate, unde nu știi niciodată de unde mai poate exploda un obuz, o grenadă.

E greu să-ți vindeci inima cînd tatăl tău ți-a fost și spaima, și dorul. Cînd vocea lui ți-a tăiat aripile, mîinile lui te-au lovit pe tine sau pe mama ta, dar tu ai avut nevoie și ai tot așteptat ca aceeași mînă asă te și mîngîie. Cîndva, oricînd.

Furia taților noștri: durerea lor netrăită, frica lor ascunsă, tristețea lor niciodată procesată, golul lor niciodată umplut.

E greu să învățăm să ne reglăm sistemul nervos, să nu mai trăim ca în război, în corpuri care au învățat că dragostea vine cu teamă sau chiar groază. Am plîns împreună. Am urlat. Am respirat. Am pus mîna pe inimă și am șoptit: „Nu mai ești acolo. Ești aici. Ești în siguranță.”

Relația cu tata nu se termină cînd el pleacă sau tace. Ea continuă în felul în care ne alegem bărbații, în felul în care ne temem de ei, în felul în care ne uităm în oglindă și nu ne vedem destule.

Dar ea se poate rescrie.

Uneori, începem prin a spune adevărul cu voce tremurată.

Alteori, doar fiind împreună, pînă cînd frigul cedează și o undă de căldură se strecoară în piept.

Petronela Rotar 

Discursul Papei Francisc de la investitura a fost pur și simplu INCREDIBIL! (Decalog de raționalitate)

"Puteți avea defecte, puteți fi neliniștiți și chiar supărați, dar nu uitați că viața voastră este cea mai mare companie din lume." Doar tu poți să o împiedici să eșueze. Ești apreciat, admirat și iubit de atât de mulți. Amintește-ți că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, o slujbă fără efort, o relație fără dezamăgiri.

"A fi fericit înseamnă să găsești putere în iertare, speranță în bătălii, siguranță în frică, iubire în discordie." Nu înseamnă doar să te bucuri de zâmbet, ci și să reflecte tristețea. Nu este vorba doar de a sărbători succesul, ci și de a învăța din eșecuri. Nu e vorba doar de a te simți fericit cu aplauze, ci de a fi fericit în anonimat. Fericirea nu este o soartă a destinului, ci o realizare pentru cei care pot călători în interiorul lor.

"A fi fericit înseamnă să nu te mai simți victimă și să devii autorul propriului destin." "Este a merge prin deșerturi, dar a fi capabil să găsești o oază în adâncul sufletului tău. Înseamnă să-i mulțumești lui Dumnezeu în fiecare dimineață pentru miracolul vieții. A fi fericit înseamnă să nu-ți fie frică de sentimentele tale și să poți vorbi despre tine însuți. Să ai curajul de a auzi un "nu" și să găsești încredere în critici, chiar și atunci când acestea sunt nejustificate.

Înseamnă să-ți îmbrățișezi copiii, să-ți îmbrățișezi părinții, să petreci clipe poetice cu prietenii, chiar și atunci când aceștia ne rănesc.

"A fi fericit înseamnă să lași să trăiască creatura care trăiește în fiecare dintre noi, liberă, veselă și simplă." Aveți maturitatea de a putea spune: "Am făcut greșeli". Să ai curajul de a spune "îmi pare rău" Este să ai sensul de a spune "am nevoie de tine". Este să ai capacitatea de a spune "Te iubesc". Fie ca viața ta să devină o grădină de oportunități fericite... ca primăvara să fie un iubitor de bucurie și iarna un iubitor de înțelepciune.

"Și când faci o greșeală, ia-o de la capăt". Pentru că numai atunci te vei îndrăgosti de viață. Vei descoperi că a fi fericit nu înseamnă să ai o viață perfectă. Dar folosește lacrimile pentru a iriga toleranța. Folosește-ți înfrângerile pentru a-ți antrena răbdarea.

"Folosește-ți greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosiți durerea pentru a vă conecta la plăcere. Folosiți obstacolele pentru a deschide ferestrele inteligenței. Nu renunțați niciodată... Mai presus de toate, nu renunțați niciodată la oamenii care vă iubesc. Nu încetați niciodată să fiți fericiți, pentru că viața este un spectacol uimitor. ".

(PAPA FRANCISC)

NU AI NEVOIE DE O FATĂ, AI NEVOIE DE UN TATĂ:

Majoritatea bărbaților nu caută dragoste

Caută pe cineva care să fie mamă băiețelul din ei în timp ce poartă masca unui bărbat afară

De aceea ai nevoie de validare constantă

De asta alergi după femei care te dădăcesc

De asta fugi de responsabilitate, presiune sau corectare

Nu ai avut niciodată un bărbat adevărat care să te țină la un standard mai înalt, așa că continui să cauți confort, nu structură

Tot poftești de plăcere, nu de scop

Continui să o urmăreşti îngrijirea ei

pentru că tatăl tău nu ți-a dat niciodată inițiere

Vrei supunere înainte de a te conduce vreodată

Vrei respect înainte de a-ți câștiga propriul tău

Deci fiecare relație în care intri se prăbușește

Nu pentru că nu ai iubit-o

Dar pentru că te așteptai ca ea să te crească în timp ce, de asemenea, te re

Și nicio femeie, oricât de divină, nu poate urma un bărbat care încă se crește pe sine

Adevărul este

până când îți validezi propria existență

până când ucizi băiețelul dinăuntru căruia trebuie să i se spună că merită

până când îți vei fi tată propriul suflet

Veți continua să folosiți abuzat de femei ca niște cârje emoționale

Şi spune-i iubire

Dar iată ce se întâmplă când un bărbat crește în sfârșit

El nu urmărește femei pentru afirmație

El construiește un tron

și lasă femeia potrivită să stea lângă ea

Nu are nevoie de sex ca să se simtă puternic

El folosește disciplina pentru a genera putere în interior

El încetează să le mai spună femeilor „prea emoționale”

pentru că în sfârșit s-a maturizat suficient pentru a le ține blândețea cu putere

Și nu mai cerșește atenție

pentru că el a devenit bărbatul care s-a rugat mai tânăr să-l salveze

Nu ai nevoie de o prietena

trebuie să te uiți în ochii tatălui tău.

și în sfârșit să decidă să devină omul care nu a fost niciodată

Până atunci nu mai cereți femeilor să completeze ceea ce doar masculinitatea poate naște

MERIȚI SĂ FII ELIBERĂ DE A A AI NEVOIE DE CINEVA CARE SĂ-ȚI SPUNĂ CĂ

MERIȚI SĂ TE SIMȚI ÎNTREG ÎNAINTE CA CINEVA SĂ-ȚI ATINGE CORPUL.

MERIȚI SĂ DEVII BĂRBATUL PE CARE L-AI CĂUTAT TOATĂ VIAȚA

Davonte Sheard

Dacă ar zâmbi bărbații, ar aduce o altfel de liniște în lume.

Un bărbat care zâmbește din inimă transmite siguranță, nu prin forță, ci prin prezență. Un astfel de zâmbet nu înseamnă slăbiciune, ci dovada unei lupte câștigate în interior — cu fricile, cu așteptările, cu tăcerile grele.

Când un bărbat zâmbește sincer, el spune fără cuvinte că a învățat să accepte viața așa cum este, că și-a iertat căderile și că își onorează propria poveste.

Zâmbetul lui poate ridica un copil, poate liniști o femeie, poate da curaj unui alt bărbat.

Lumea are nevoie de bărbați care zâmbesc nu ca să ascundă ce simt, ci ca să ofere ceea ce sunt: prezenți și adevărați.

Suada Agachi 

Zilele trecute am dat peste un clip cu cineva care, la 30 de ani, se lăuda că are casă, mașină, fără rate, desigur, și se întreba, ironic, cum de alții nu au reușit să realizeze aceleași lucruri până la vârsta asta.

Am 31 de ani. Nu am casă. Nu am mașină. La 30 de ani, am plecat din țară să o iau de la zero, într-o altă lume, într-o altă realitate. N-am lucruri materiale pe care să le arăt lumii, și da, uneori mi le doresc. Dar am ajuns să înțeleg ceva: lipsa lor nu mă face mai puțin valoros.

Într-o societate în care succesul pare măsurat în metri pătrați, cai putere și conturi bancare, e ușor să cazi în capcana comparațiilor. Să simți că n-ai făcut destul, că n-ai fost suficient de bun, că ai „rămas în urmă”. Dar adevărul este că viața fiecăruia dintre noi are un ritm unic, iar succesul nu ar trebui să fie o cursă contra-cronometru, la fel cum nu ar trebui definit la fel pentru fiecare dintre noi.

La fel de dăunător este să le strigăm altora cât de ușor le-a fost să obțină ce au. Sigur, unora le-a fost ușor. Poate au avut familii care i-au sprijinit financiar sau un context mai favorabil. Alții au muncit din greu pentru fiecare lucru pe care-l au. Dar, indiferent de caz, a reduce succesul unui om la noroc sau privilegiu e la fel de toxic ca a judeca pe cineva pentru că nu a „reușit”.

Când arătăm cu degetul, fie că îi condamnăm pe cei care au sau pe cei care nu au, pierdem din vedere esențialul: fiecare poveste e diferită. Fiecare drum e unic.

Nu știm ce lupte a dus cineva în spatele unei imagini perfecte. Nu știm câte nopți nedormite, câte sacrificii sau câte compromisuri stau în spatele unei vieți care, din afară, pare ideală. Și la fel, nu știm câte obstacole invizibile a întâlnit cineva care încă nu a „ajuns acolo”. Uneori, lucrurile vin mai ușor. Alteori, vin greu. Alteori, nu vin deloc. Dar asta nu definește valoarea unui om.

Dacă ar fi să-mi trec „reușitele” într-un CV al vieții, nu aș putea bifa case, mașini sau afaceri de succes. Dar iată ce aș putea bifa:

O relație sănătoasă și autentică cu persoana iubită. Împărțim respect, susținere și dragoste. Învățăm să fim o echipă, să ne înțelegem vulnerabilitățile și să creștem împreună. Pentru mine, asta e neprețuit.

O relație vindecată cu părinții mei. În trecut, erau bariere care păreau imposibil de depășit. Azi, suntem mai apropiați ca niciodată, iar asta îmi dă un sentiment de pace pe care nu l-am mai avut până acum.

Lecții de viață dure, dar esențiale. Am trecut prin greutăți care m-au învățat cine sunt cu adevărat. Am descoperit puterea de a accepta că nu trebuie să am răspunsuri la toate întrebările.

Acum câțiva ani buni, credeam că viața trebuie să fie o listă de bifat. Să am un job bine plătit, să cumpăr o casă, o mașină, să urc cât mai sus pe scara succesului, a valorilor, pentru că asta mi s-a insuflat, că valorile s-ar măsura în lucruri materiale. Or eu cred mai degrabă că astea se încadrează la necesități și atât. Lipsa lor te împiedică cel mult să-ți desfășori viața mai simplu, cu mai puține griji, nu te devalorizează.

Realizez că viața nu e o cursă. E un drum. Și pe acest drum, ceea ce contează nu e destinația finală, ci cum te simți în fiecare pas pe care îl faci.

Nu spun că e greșit să ai casă, mașină sau bani. E extraordinar să ai aceste lucruri și să te bucuri de ele. Dar ce nu e în regulă e să le folosești ca măsură pentru valoarea altor oameni. Nu toți avem aceleași șanse. Nu toți pornim de la aceeași linie de start.

În plus, lumea nu funcționează pe principiul „oricine poate avea orice dacă muncește destul de mult.” Societatea nu e construită pe egalitate, oricât ne-am dori să fie, cu atât mai puțin nu e construită pe șanse egale. Așa că nu, nu e vina tuturor celor care nu au „reușit” ce ai reușit tu. Nu toți vor avea tot ce-și doresc, indiferent de cât ar munci.

Dacă e ceva ce mi-aș dori să schimb la noi, ca oameni, e să renunțăm la judecată. Să nu ne mai uităm la viețile altora ca să căutăm ce le lipsește, ci să încercăm să fim sprijin.

Azi, aleg să mă măsor doar prin prisma propriei mele conștiințe. Aleg să fiu recunoscător pentru ce am, indiferent cât de mult sau puțin e. Aleg să-mi urmez drumul în ritmul meu. Nu știu încă cum se definește succesul pentru mine, nu știu ce voi sfârși să am sau să nu am, singurul lucru de care pot fi sigur este puterea și capacitatea de a lucra cu mine pentru a mă descoperi. Pentru că, da, unii dintre noi, la 30 de ani, încă ne căutăm. Și nu, nu suntem în urmă.

Alex Andronic 

O MINTE PLINĂ DE LIMITE NU NE VA DA VOIE SĂ VEDEM ȘI ALTCEVA DECÂT ȘTIM

Suntem obișnuiți să facem aceleași și aceleași lucruri și, totuși, suntem profund nemulțumiți că obținem aceleași rezultate ca până atunci și nu altele. Asta este chiar definiția nebuniei dată de Einstein: să faci la nesfârșit aceleași lucruri, dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.

Urâm, îi înjurăm pe cei care nu sunt sau nu fac la fel ca noi, îi judecăm pe cei care gândesc diferit de noi și, totuși, suntem supărați atunci când primim același tratament de la oameni. Ei nu au voie, noi da.

Ni se pare că ni se cuvine toată atenția și tot ce ne dorim, dar nu facem nimic pentru a schimba ceva la felul nostru de a fi și de a gândi. Facem prea puțin pentru a obține ceea ce vrem și avem așteptarea ca alții să facă pentru noi ceea ce noi nu facem. Așteptăm ca alții să ne iubească, în timp ce noi nici măcar nu știm ce înseamnă iubirea. Cerem ca alții să ne aducă fericirea, să ne dea bucurie, în timp ce noi habar nu avem cum arată ele, cum să știm să ni le dăm nouă sau celorlalți? Vrem mai multă bunăstare, dar continuăm să facem ceea ce am făcut până acum și ne-a adus aici, în acest moment de nefericire și tensiune.

Intrăm în relații noi deși nu am încheiat să procesăm ce n-a mers bine în cele dinainte. Ne mulțumim să spunem că celălalt a fost de vină de parcă nu am fost și noi în acea relație, și doar celălalt a dus greul parteneriatului în spate.

Vrem un loc de muncă mai bun, dar habar nu avem cum să devenim varianta noastră care atrage acel job.

Avem așteptarea ca totul și toți să se schimbe doar pentru ca nouă să ne fie bine, dar când ni se atrage atenția că noi nu am mișcat niciun deget pentru noi înșine, ne supărăm și le amintim că-s cam nesimțiți. Noi avem voie, ei nu.

Atât timp cât vrem ca mai binele să vină doar prin și de la alții fără ca noi să punem umărul, vom rămâne înțepeniți în obiceiurile noastre, blocați în mentalitatea care ne-a adus aici. Dacă vrem altceva, ceva mai bun, e musai să schimbăm ceva la setările minții noastre, nu să așteptăm ca alții să-și schimbe gândirea și felul de a fi pentru noi.

Dragă Om, întreabă-te dacă tu ai face pentru ceilalți ceea ce le ceri lor să facă pentru tine. Dacă răspunsul este da și nemulțumirea ta este tocmai că oamenii din jurul tău nu fac ceea ce faci tu pentru ei, mai întreabă-te dacă nu cumva faci pentru alții lucruri tocmai pentru ca și ei să-ți reîntoarcă serviciul? Și dacă și acest răspuns (sincer!) este tot da, e clar că ai de lucrat puțin la mentalitate. E ca și cum îi îmbraci pe alții sau le dai de mâncare pentru ca și ei să facă, la rândul lor, același lucru pentru tine.

Da, știu, e mai ușor să dai vina pe alții, să ai mentalitate de victimă. Dar victima este față de alții, deci viața ta va avea într-una nevoie de alți oameni. De ce nu faci tu pentru tine ceea ce aștepți de la alții să facă pentru tine? De ce nu înveți să te focusezi pe tine, pe nevoile tale? De ce nu îți dai ție ce aștepți de la alții?

Răspunsul este că va trebui să te ocupi doar de tine, să observi ce te deranjează la ceilalți pentru a rezolva acel lucru la tine; doar nu s-o schimba întreaga lume doar pentru a-ți face ție pe plac! De ce nu vrei să devii o inspirație pentru alții, ci ai nevoie ca ei să fie doar țapi ispășitori?

Când mintea este blocată doar în ceea ce știe și refuză să schimbe ceva, vom primi același lucru ca până acum. Altceva va veni doar când ne deschidem orizonturile pentru ca mintea să vadă că se poate și altfel, chiar mai bine. Iar acesta este curajul de a ieși în afara limitelor și a limitărilor în care am trăit până acum. Tot ceea ce ne dorim și nu am primit până acum se află dincolo de granițele zonei de confort în care trăim captivi numind asta viață.

Edith Elisabeta Kadar  

E atât de ușor să presupunem că oamenii știu deja. Știu că sunt buni, că sunt talentați. Știu că sunt speciali, că-i admirăm. Știu că-i iubim, că le suntem aproape, că ne pasă. Știu că...

Și poate că știu toate astea la nivel rațional. Poate că le-au auzit cândva, în treacăt, sau poate chiar li s-au spus cuvintele potrivite la momentul potrivit. Dar la nivel emoțional e cu totul altă poveste. Pentru că, oricât de mult ar vrea să creadă, oamenii nu vor fi niciodată complet siguri de asta.

Oamenii se îndoiesc de multe lucruri, dar cel mai adesea se îndoiesc de ei înșiși. Chiar și cei care par puternici, cei care zâmbesc cu încredere, cei care îți dau impresia că nimic nu îi poate atinge – chiar și ei au momente în care vocea din capul lor le șoptește că nu sunt suficienți. Că nu sunt destul de buni, de talentați. Și uneori acea voce e atât de puternică încât acoperă totul, inclusiv amintirile despre toate momentele când au fost iubiți, admirați, apreciați.

Cuvintele tale pot face o diferență uriașă. Pentru că, deși le-ai spus oamenilor o dată cât de mult îi apreciezi, au nevoie să audă asta mai des. Nu pentru că nu te-ar crede, ci pentru că în momentele lor de îndoială, gândurile negre sunt mai puternice decât orice compliment primit în trecut.

Scrie-le oamenilor. Spune-le cât de mult contează pentru tine. Spune-le că îi vezi, că le apreciezi munca, că admiri ceea ce sunt. Poate că, la suprafață, vor zâmbi și vor spune un „mulțumesc” politicos. Dar înăuntrul lor, acele cuvinte vor planta o sămânță de speranță. Poate că exact în ziua în care le scrii, trec printr-o perioadă grea. Poate că simt că munca lor e inutilă, că viața lor nu mai are direcție. Și poate că mesajul tău va fi exact dovada de care au nevoie pentru a-și aminti că nu sunt singuri, că nu sunt invizibili.

Oamenii care pun suflet în ceea ce fac, sunt adesea cei care se îndoiesc cel mai mult de valoarea lor. Nu pentru că nu ar fi buni, ci pentru că munca lor e o extensie a sufletului lor, iar sufletul e vulnerabil. Fiecare refuz, fiecare critică sau, uneori, doar tăcerea celor din jur, poate să doară mai mult decât îți poți imagina.

Poate că ai un prieten care pare mereu în control, care face glume și e centrul atenției. Dar ce nu vezi e cum, noaptea, își pune capul pe pernă și simte că nu mai poate. Poate că ai un membru al familiei care își face griji că nu e suficient de bun, dar care niciodată nu îți va spune asta.

Scrie-le oamenilor, spune-le ce simți. Pentru că uneori, cuvintele tale vor fi tot ce au nevoie ca să treacă peste o zi grea. Cuvintele tale vor fi dovada că nu e totul în zadar, că ceea ce fac sau ceea ce sunt are valoare. Și chiar dacă nu știi prin ce trec, un compliment, o încurajare sau doar un simplu „te apreciez” nu vor rămâne niciodată fără ecou.

Amintește-ți că oamenii au nevoie de confirmări. Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că sunt umani. Și tu ai momentele tale de îndoială, momente în care ți-ai dori ca cineva să-ți spună că faci o treabă bună, că ești pe drumul cel bun, că meriți să continui. Fii tu persoana care oferă asta. Fii vocea care oprește gândurile negre ale cuiva.

Poate că nu-ți vei da seama de impactul pe care îl ai. Poate că nu vei afla niciodată cât de mult a contat mesajul tău. Dar pentru cineva, acele câteva cuvinte s-ar putea să însemne totul. Și asta, în sine, face ca totul să merite.

Alex Andronic 

Se face liniște înainte să se termine totul.

Nu știu cum e pentru alții, dar pentru mine, nu toate sfârșiturile au fost explozive. Nu toate au venit la pachet cu certuri monstruoase, cu uși trântite, cu țipete care umplu apartamentul.

Nu. Unele sfârșituri au venit în liniște.

Întâi, tăcerile au devenit mai lungi. Conversațiile s-au subțiat, cuvintele s-au stins. În loc de „Cum ți-a fost ziua?”, am primit un „mda” și atât. În loc de „Mi-a fost dor de tine”, a venit un oftat scurt, aproape imperceptibil.

Și-apoi, liniștea a început să umple locurile unde altădată era gălăgie.

La cină, nu mai erau povești despre ziua fiecăruia. Doar sunetul tacâmurilor lovind farfuria.

În pat, nu mai erau brațe care se caută instinctiv în întuneric. Doar două trupuri întoarse cu spatele, fiecare pe insula lui de cearșaf.

Pe canapea, nu mai erau seri în care ne înghesuiam unul în altul să încăpem sub aceeași pătură. Doar doi străini, fiecare cu telefonul lui, fiecare pierdut într-o lume separată.

La început, îți spui că e doar o fază. Că oboseala, stresul, rutina au pus un perete între voi, dar că e temporar. Îți spui că, într-o zi, totul o să revină la normal. Că o să te caute din nou, că o să-și amintească ce frumoasă era iubirea voastră.

Dar apoi îți dai seama că nimeni nu-și amintește un lucru pe care a încetat să-l simtă.

Într-o zi, observi că nu te mai întreabă ce faci. Nu pentru că uită, ci pentru că răspunsul nu îl mai interesează.

Într-o zi, îți dai seama că nu îți mai spune „Noapte bună.” Nu pentru că e obosit, ci pentru că prezența ta lângă el a devenit tăcută, invizibilă, exact ca o piesă de mobilier.

Într-o zi, începi să simți că ești în plus în propria ta relație. Că fiecare cuvânt rostit pare un deranj. Că fiecare atingere e un gest mecanic, făcut din obișnuință, nu din dorință.

Atunci începi să te obișnuiești cu distanța, cu lipsa, cu golul.

Începi și tu să vorbești mai puțin.

Începi să nu-l mai aștepți seara.

Începi să te întorci în pat fără să te mai întrebi dacă o să te urmeze.

Începi să te ridici de la masă fără să mai aștepți ca tăcerea să se umple cu ceva, orice.

Până când, într-o zi, nici măcar nu mai doare.

Până când, într-o zi, știi.

Știi că s-a terminat, deși nimeni nu a spus-o cu voce tare.

Știi că nu mai există „noi”, că a rămas doar un „tu” și un „eu”, fiecare pe drumul lui, chiar dacă încă locuiți sub același acoperiș.

Știi că sfârșitul nu mai trebuie rostit, pentru că s-a întâmplat deja.

Știi că, înainte să se termine totul, se face liniște.

Alex Andronic 

E groaznic să fii bărbat și să nu ai succes. E groaznic să fii bărbat și să nu poți. Simt și înțeleg durerea mută în care trăiesc foarte mulți bărbați. Simt și înțeleg frustrarea, furia, rușinea care vine din neputință. Am văzut și simțit asta pe linia bărbătească din familia mea - la bunic, la tata, la mine, iar despre străbunic am auzit și i-am cunoscut neputința în alte moduri.

Ce îi rămâne unui bărbat care nu reușește? Care nu poate să facă ce își propune? Care nu poate construi ceva pentru familia lui, care nu poate fi un provider consistent și constant pentru femeie și copii. Sau care nici măcar nu reușește să-și întemeieze o familie.

Eu mi-am dorit cu adevărat foarte multe lucruri în viața mea și de foarte multe ori nu am putut. Mi-am dorit să fac bani - nu am reușit când și cum am vrut. Sau când am reușit, nu am putut menține și evolua financiar constant. Mi-am dorit să fiu autentic și integru - nu am putut mereu. Mi-am dorit să-mi urmez visurile - nu am putut. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubit, să am relații - de fapt o relație funcțională - nu am reușit. Pentru că nu am vrut cu adevărat? Am vrut din tot sufletul meu. Dar nu am putut.

Nimeni nu vreau la rău. Nimeni nu vrea sărăcie, abuz, durere, neiubire, insucces, nefericire. Toată lumea vrea bine doar că de multe ori oamenii nu pot. Nu putem. Am văzut-o în familia mea, am văzut-o în jur, am văzut-o și la mine. Dar neputința e tabu. Și e un mare tabu mai ales în rândul bărbaților. Pentru că noi am fost programați să ne creem o identitate în jurul pututului. Dacă la femei mai e cât de cât social acceptat câte o neputință, pentru bărbat nu există nu pot, există nu vreau.

Și pentru că nu există nu pot ce îmi rămâne de făcut atunci când chiar nu pot? Să ascund neputința. Pentru că - ce este un bărbat care nu reușește? Care nu poate? Bărbații ăștia nu există. La noi nu există nu pot. Dacă nu putem ce ne mai rămâne?

Cine ne-ar înțelege, asculta, cine ne-ar putea conține, cine ne-ar putea iubi slabi și neputincioși? Cine, ar putea fi stâlp pentru un bărbat când de fapt ăsta e rolul care ne-a fost atribuit chiar nouă? Noi suntem umărul pe care ar trebui să se plângă, noi suntem cei care ar trebui să protejăm, noi suntem cei care ar trebui să construim, noi suntem cei care ar trebui să conținem, noi suntem cei care ar trebui să garantăm securitatea financiară, noi ar trebui să ascultăm.

Alexandru Gavriliu 

“Nu te mai victimiza! Fii bărbat! Nu ești bărbat!”

“Bărbații nu se deschid”. Aud asta foarte des. Dar mă întreb. De ce oare? Oare sunt toți bărbații bătuți în cap? E așa bine, frumos și safe să te deschizi ca bărbat și totuși majoritatea aleg să țină totul în ei până la primul infarct? Eu nu cred. Eu cred că nimic nu e întâmplător. Iar unde e ceva întâmplător, de fapt, nu se cunoaște încă cauza.

Eu cred că bărbații nu se deschid pentru că nu le-a fost în primul rând permis.

E cred că bărbații nu se deschid pentru că nu au avut modele de succes care să facă asta cu grație și asumat

Eu cred că bărbații nu se deschid pentru că nu au fost învățați cum să o facă.

Eu cred că bărbații nu se deschid pentru că au fost răniți când s-au deschis sau când au încercat să o facă.

Eu cred că bărbații nu se deschid pentru că, majoritatea, nu au un mediu safe în viața lor. Nu au unde și cu cine.

Eu sunt un bărbat care se deschide. Vorbesc despre neputințele și trăirile mele dar înțeleg pe deplin de ce altora le greu să o facă. Pentru că și mie mi-a fost greu în trecut și până să o fac am stat capsat cu durerea în mine zeci de ani. Și conștient sau inconștient mi-am ascuns neputința.

Neputința e tabu. Dacă vreau cu adevărat ar trebui să pot, pentru că sunt bărbat. Iar dacă nu pot rezultă că - ori nu vreau, ori sunt prost, ori nu-s bărbat, ori e ceva în neregulă cu mine. Așa că maschez neputința și în consecință nu adresez cauza reală.

Soluția este deschiderea, da. Vulnerabilitatea. Când îmi dau voie să accept că nu pot, am posibilitatea să observ care sunt cauzele neputinței mele și apoi să reduc din ele. Dar pentru asta am nevoie de un spațiu sigur. Am nevoie sa fiu acceptat așa, cu bube, păduchi și slăbiciuni. Am nevoie de umanitate și înțelegere - lucru de care foarte puțini bărbați beneficiază. Am nevoie de un spațiu unde pot exista și dacă sunt neputincios, am un spațiu unde mă pot vindeca. Ca apoi să mă ridic mai puternic și să continui.

Am nevoie să accept neputința pentru că Acceptarea neputinței = Putere. Asta e una dintre axiomele de bază cu care lucrez in programele și retreaturile mele. Sună a paradox dar nu e.

E foarte greu de acceptat asta, însă. Când pentru majoritatea convenția este că bărbatul - tatăl, fratele, soțul, iubitul, fiul - este stâlpul - cine poate să-l vadă și să îl accepte cu adevărat la pământ? Ca bărbat nu pare safe să fii la pământ. Așa că mulți se țin drepți și când nu mai pot. Cu proptele - de cele mai multe ori disfuncționale - care îi rănesc pe ei dar și pe cei din jur. Se țin drepți cu artificii și șmecherii, când cel mai sănătos ar fi să se lase la pământ, să se lase văzuți cu toate - bune și rele, putințe și neputințe. Dar nu e ușor de dus, de înțeles și de acceptat.

Alexandru Gavriliu 

Determinarea sau chiar disperarea bărbaților de a face bani, de a avea succes, de a fi puternici - e un lucru pe care-l înțeleg pe deplin. La prima vedere nimeni nu vrea prin preajmă un bărbat slab, neputincios, lipsit de succes. Asta e un un adevăr încă plimbat pe sub preș. Și preșul e transparent dar închidem cu toții ochii. Ideea filozofică cu valoarea umană intrisecă și că toți merităm iubire, apreciere și șanse egale mie îmi place foarte mult, dar din păcate nu funcționează și în viața reală. Merge în Bali când te duci după ce deja ai succes dar preferi să cheltui puțin pentru că “valoarea vine din interior”. Mai merge în lecturi spirituale și de asemenea mai merge la o vârstă fragedă când cei din jur și poate și individul însuși mai crede în propriul potențial.

În viața reală, treaba e mai dură. Eu personal, da, primesc niște aprecieri și validare, momentan. Obțin niște mici rezultate cu ceea ce fac și se conturează un brand personal cu potențial. Dar asta se întâmplă pentru că fac ceva și am depus efort într-o direcție. Primesc aprecieri pentru anumite texte pentru că scriu niște texte. Primesc aprecieri pentru niște texte bune pentru că mi-am permis să fac o muncă enorm de grea și dureroasă cu mine, să citesc, să învăț să fac ani întregi de terapie, să stau cu durerea, să plâng, să studiez scrisul, să fac și să pierd business-uri și iubiri, să simt că mor sau că vreau să mor, să-mi permit să fiu vulnerabil, ca mai apoi din toate aceste lucruri să pot scoate un text care ajunge să aibă niște rădăcini și adevăruri mai adânci. Și apoi primesc aprecieri. Aprecierile sunt muncite și vin ca urmare a unor rezultate.

Alexandru Gavriliu 

Adevărul este că atunci când eram și eu un băiat pe stradă nu a venit nimeni la mine să-mi spună că sunt minunat pentru că doar exist și am un suflet și o inimă de bărbat care-mi bate-n piept. Sau când am venit la București din Focșani la 20 și ceva de ani și m-am angajat agent imobiliar și mergeam la vizionări cu autobuzul și purtam niște pantofi din cârpă iarna care se udau de la ploaie și zăpadă. Nu a venit nimeni să-mi spună că am valoare intrisecă și să-mi ofere vreun comision în plus ori vreo îmbrățișare. Cum nici milioanelor de bărbați aflați acum în durere sau neputință nu le spune nimeni “Sunteți minunați pentru că existați”. Nu!

Îi înțeleg mai mult pe bărbați și durerea lor de când am început să mă înțeleg pe mine și durerea mea. Înțeleg frustrarea dureroasă care vine din neputință de când am început să o recunosc și să o accept pe a mea. Nu am putut până de curând pentru că ar fi fost prea dureros să fiu un bărbat care nu poate, un eșec. Ce ar fi rămas? Ce mi-ar fi rămas? Ce aș fi fost? Adevărul e uneori atât de dureros încât nu poate fi acceptat.

Eu mă deschid acum. Exersez asta de mulți ani. Și am început mai tare de 3 ani și un pic. Dar a fost extrem de greu, am trecut prin multă teamă, durere, disociere, lipsă de sens, am ajuns la fundul sacului și am avut noroc să lucrez cu o terapeută foarte bună. Nu bună, șmecheră rău de tot. Top. O persoană care a trecut în primul rând ea prin propriul proces - printr-un mare iad și a ieșit pe partea cealaltă. Și a înțeles și mi-a oferit suport necondiționat. La Petronela Rotar mă refer. Și chiar și așa, a fost extrem de greu. Procesul a fost cu disperare, frică, groază, furie, ură de sine cu multe ups and downs dificile și încă mai e cu ups and downs dificile.

Alexandru Gavriliu 

A fost greu să mă deschid. La un moment dat acum vreo 2 ani m-a sunat cineva, o persoană apropiată și mi-a spus că mi-a citit textele de pe facebook și îmi recomandă să merg la psihiatru. A fost dificil să mă deschid. Și am făcut-o treptat. M-am ancorat în scris și mi-am permis să fiu vulnerabil pe foaie prima dată. Poate am fost și un pic sărit de pe fix pentru că am lasat tot - nu m-am mai ocupat de business, de făcut bani, de nimic. De fapt nu am mai putut, n-a fost chiar o alegere. M-am aruncat cu totul în lucru cu mine timp de câțiva ani. Am scris mult ca să procesez tot ce a început să curgă din interior când am deschis porțile alea. La un moment dat am scris 18 ore într-o zi. M-am dus la magazin să-mi iau fructe, am dormit 6 ore în noaptea aia și în rest am stat în casă, am băut apa, am mancat fructe și am scris. Ca să fac față, ca să înțeleg, ca să procesez cu ce mă confruntam atunci. Și încă sunt în proces. N-am încă rezultate de milioane de euro de afișat momentan.

Mă întreb - câți bărbați pot face asta? Câtor bărbați le permite contextul de viață, câți au noroc de susținere necondiționată de la un terapeut de top, cât își pot permite să frizeze lipsa totală de sens sau pierderea minților ca să se deschidă cu adevărat? Câți pot fi conținuți și acceptați de cineva apropiat, așa cum sunt de fapt - neputincioși și dezorientați, poate. Cine ține în brațe sau măcar aproape un bărbat “în toată firea” când plânge, nu poate și nu știe cine e - fără să își piardă respectul sau încrederea în acel bărbat? Sau fără să se sperie. Eu cred că foarte puține persoane pot face asta. Și bărbații o simt. Nu că nu e safe, dar e de-a dreptul periculos să te deschizi când ești bărbat. Așa se simte de cele mai multe ori.

Alexandru Gavriliu 

Viața nu e construită ca să avem toți bărbații succes cu ușurință. Suntem plasați de mici într-un sistem piramidal în care tre’ să răzbim, să urcăm, să călcăm unii pe alții (se numește concurență), să dovedim, să muncim, să ajungem în vârf în timp ce alții rămân jos. Așa e construit sistemul. Și cel mai important, așa e construit în interiorul nostru prin educația și rolul de gen care ne-a fost atribuit.

Bărbații își duc existența într-o lume dură. Neputința e umilitoare pe planeta asta. Vine by default cu rușine, vinovăție, furie - de cele mai multe ori reprimată - care duce la resentiment și frustrare. Durerea neputinței e mare și aproape imposibil de acceptat.

La un moment dat în viața asta, într-o anumită relație a mea, în timp ce făceam sex cu partenera de cuplu, s-a rupt prezervativul. Ne-am dat seama abia după. Și am avut o conversație. Prima opțiune a fost pilula de a doua zi. Apoi, pentru că pilula asta nu e sigură 100%, am discutat despre ce s-ar întâmpla în eventualitatea unei sarcini. Prima direcție la care s-a gândit prietena mea de atunci a fost o renunțare la o eventuală sarcină. Iar motivul a fost - nu ne putem permite un eventual copil pentru că nu suntem stabili financiar? Da, la momentul respectiv eu eram într-o perioadă grea din punct de vedere financiar.

S-a simțit Nu ca un pumn în stomac. Nu ca un par în cap. Mai rău.

“Dacă treaba asta duce la o sarcină voi avorta copilul pentru că tu nu ești în stare să faci bani. Voi întrerupe o potențială viață a unui potențial copil - al tău, pentru că tu nu ai succes, Alex. pentru că nu poți”. Asta am auzit eu. Și ăsta a fu adevărul meu, adevărul pe care l-am perceput atunci. M-am apărat. Am ținut-o sus și tare cu optimism că dacă s-ar întâmpla așa ceva o să fac pe dracu în patru și o să produc, o să fac, o să reușesc. Dar am simțit și am realizat pe viu atunci cum e să fii un bărbat fără succes. Groaznic. Umilitor.

Alexandru Gavriliu 

“Dacă vrei cu adevărat poți” zice la cărticică. Cărticica care scoate din ecuație un element de netăgăduit - Nu ne naștem toți la fel. Unii au norocul să se nască, să crească și să se formeze în medii mai conținătoare unde sunt apreciați, iubiți, conținuți, unde văd modele și formule prin care se pot obține rezultate și pleacă echipați în viață cu un sistem intern adecvat pentru succes. Fac și pot. Pot și fac. Uneori nici măcar nu înțeleg de ce pot și de ce le iese. Le iese pentru că sunt și au ce le trebuie în interiorul lor ca sa le iasă. Oamenii ăștia simt că așa e viața - bună cu ei și au dreptate. “Dacă vrei cu adevărat poți”, funcționează.

Foarte mulți bărbați însă, majoritatea aș spune, se nasc și se formează în medii dure, lipsite de conținere, afecțiune și impregnate de dinamici disfuncționale. În medii în care sunt învățați neputința. Mai ales la noi în estul Europei cu toată cultura asta îmbibată cu influențe comuniste. În psihologie există acest termen de neputință învățată - pe scurt când vede în jur pe cei care încearcă și ratează, apoi încearcă și iar ratează - copilul internalizează că așa funcționează viața - încerci și nu îți iese. Mă regăsesc în această categorie. Am plecat în viață echipat cu o identitate construită în jurul lipsei de valoare personală + un complex de sisteme și credințe interne care pur și simplu au fost incompatibile cu un succes și o viață împlinită pe termen lung. Plus un platou vast de traume, răni, complexe, multe emoții grele reprimate și o selecție frumoasă de mecanisme de adaptare disfuncționale. În viață, în lume, în profesie, în societate cerințele sunt aceleași, standardele sunt aceleași, prețurile sunt aceleași, așteptările sunt aceleași, indiferent de unde vii, unde te-ai născut și cum ai fost format. Suntem cu toții la linia de start doar că unii dintre noi, nu că nu sunt antrenați, dar au legate de picioare niște pietre mari de moară.

Hai Alex, fii bărbat! Spor la succes! Urmează-ți visurile, fii provider.

Alexandru Gavriliu 

Cu atât mai alienantă este neputința cu cât nu e înțeleasă și acceptată. Cu atăt mai alienant e insuccesul cu cât nu îl înțelegi. Eu am crezut mereu că e vina mea. N-am văzut pietrele de moară. Și cred că mulți bărbați nu le văd. Nimeni nu le vede. Pentru că sunt cu precădere interne. Dar sunt reale și atârnă greu de tot. M-am comparat mereu cu cei care pot, fac și reușesc. În consecință m-am biciuit și mai tare, lucru care mi-a diminuat și mai mai mult șansele. Nu suntem toți la fel, nu suntem formați la fel.. Nu plecăm cu aceleași șanse în viață. Viața este extrem de dură pentru cei cu traume, pentru cei crescuți și formați în familii disfuncționale, în familii cu dependențe, cu conflicte, cu părinți neputincioși și/sau inconștienți. Viața e dură pentru cei crescuți în medii defavorabile, fără modele sănătoase. E valabil și pentru bărbați și pentru femei. Dar în acest text aleg să vorbesc despre bărbați.

Pentru un bărbat venit dintr-un astfel de mediu și marcat de astfel de tare, e nevoie, poate, să depună de 10 ori mai mult efort ca sa obțină aceleași rezultate ca cineva care a plecat în viață dintr-un mediu sustenabil și cu modele valide. Asta nu se vede și în viața reală nu contează. În viața reală contează rezultatul. Și pare absolut normal să fie așa. Când merg la magazin plătesc cu cash sau card nu cu încercări și unități de efort depuse spre scop.

Alexandru Gavriliu 

În societate și cultura în care trăim este groaznic să fii bărbat și să nu ai succes. Pare o convenție mută, o chestiune despre care nu se vorbește dar e mare cât casa și se resimte peste tot. Cine vrea prin preajmă un bărbat fără succes? Care nu poate aduce, crea, face, construi, reuși? Da, mai sunt unele persoane pentru care nu contează neapărat succesul ci “potențialul”. Dar potențialul este tot un succes care urmează. Că dacă n-ar urma ar fi potențial neîmplinit, tot un câcat și ceva de nedorit.

Ce îi rămâne unui bărbat care nu are succes? Sau mai precis unui bărbat care nu poate să obțină succes? Ce? Eu am niște idei. Cu care am cochetat și pe care le-am trăit de-a lungul vieții mele. De nevoie:

- Disocierea de realitate - m-am rupt deseori de prezentul real ca să trăiesc mai mult în gânduri, în povești, în planuri de viitor nepuse cu adevărat în fapt. Pur și simplu un mecanism de adaptare și supraviețuire la o realitate foarte dureroasă.

- Dependențe - alcoolism, fumat, alte substanțe, social media, jocuri de noroc, sex facil și altele. Am scris sex facil pentru că în atare situație cred că rar poate fi vorba despre conexiune erotică profundă și făcut dragoste într-un mod împlinitor cu femeia vieții.

- Rebeliune și proiectarea problemei în exterior - sistemul e de vină, șeful e de rahat, femeia m-a pus să mușc din măr, dumnezeu e nedrept (aici chiar nu pot să mă pronunț - nu funcționează treaba după logica și dreptatea omenească, oricum).

- Renunțarea la obiectiv - fabricarea unor povești de genul: de fapt pentru mine nu e important acel obiectiv, eu îmi doresc o viață simplă, o mașină veche second hand - pentru că are mai multă personalitate. Și oricum strugurii sunt acri, nu e vb că nu ajung eu la ei, de fapt nici nu îi vreau. Iar în Maldive am înțeles că e zăpușeală mare. Sub boltă la mamaia la țară e mai răcoare. Ca să nu simt durerea nereușitei, ca să fac față neputinței - renunț la visurile și scopurile mele și le justific într-un fel sau altul.

- Epuizare - Trag tare tare tare până mă epuizez. Și apoi pic fix în neputință, de unde am plecat. Într-o ciclicitate repetitiv-disfuncțională.

- Gânduri suicidare - am învârtit și varianta asta prin minte la un moment dat, la modul oare cum ar fi dacă ar fi. Unii chiar o pun în fapt. Probabil neîntâmplător, în România 80% din persoanele care se sinucid sunt bărbați.

- Lucru cu sine, cercetarea cauzelor interne, vindecare emoțională, autocunoaștere, rescrierea identității disfuncționale, demontarea măștilor și a mecanismelor de adaptare ce s-au format ca strategii de supraviețuire fizică, psihologică și emoțională, vindecarea traumelor, redobândirea și uzul puterii personale.

Această din urmă variantă pare până acum cea mai sănătoasă, sustenabilă și eficientă. În zona asta mă aflu eu dar nu e nimic garantat nici aici și de asemenea este foarte dureros, ia timp și presupune mult efort și răbdare. Nu e bam bam, două sesiuni de terapie și gata vine milioanele de euro și relațiile securizante și funcționale. Nu. Și nu e accesibilă oricui această zonă de lucru cu sine. Mai e un aspect - procesul ăsta de lucru cu sine te poate face mai vulnerabil, mai fragil, mai sensibil pentru o perioadă. Dai jos platoșe și măști și poți fi rănit mult mai ușor. De asemenea poate veni cu lipsa de sens, reset la identitatea care exista înainte, lipsă de concentrare, durere reprimată care iese la suprafață și se cere trăită, plânsă, înțeleasă, acceptată.

Alexandru Gavriliu 

Câți bărbați au sau își pot crea un astfel de context? Câți au partenere, prieteni sau alte persoane apropiate și de încredere care îi pot susține sau conține în acest proces? Câți își pot permite financiar și emoțional un astfel de parcurs și toate vulnerabilitățile asociate? La fel, munca cu sine e mai cool în reel-uri pe insta și în cărți sau la final când se văd rezultatele.

Totuși, oricât ar fi de greu sau dificil eu asta recomand, despre asta vorbesc și asta cred ca e calea pentru mine și pentru cei care vin din zone negre / disfuncționale. Iar scopul e același - să devin cât mai funcțional, să-mi vindec răni și neputințe, să mă cunosc, să devin mai puternic și să pot. Să pot face, să creez, să obțin succes. De asta muncesc cu mine. Ca să reușesc ce nu am putut de la bun început. Prosperitate, iubire, relații funcționale și împlinitoare și o viață frumoasă. De asta lucrez cu mine. Ca să reușesc. Pentru bani, iubire, sănătate, visuri împlinite și creativitate. Pentru asta e tot efortul. Nu pentru a fi înțelept sau un fin cunoscător al psihologiei umane. Nu de dragul minunatului lucru cu sine. Nu. O fac ca să mă cunosc, să pot, să reușesc și să mă bucur de reușită.

Pentru că e groaznic să fii bărbat și să nu ai succes. Simt și înțeleg durerea mută în care trăiesc foarte mulți bărbați. Simt și înțeleg frustrarea, furia, rușinea care vine din neputință. Pentru că am trăit-o din plin și încă o mai trăiesc în anumite aspecte la care încă lucrez. Noi bărbații ne ducem existența într-o lume rece. De asta cred că merită munca asta cu sine. Oricât de grea, lungă sau dureroasă ar fi uneori. Celelalte strategii sunt pierzătoare din start. Și mai cred că mulți bărbați merită un pic de suport în plus și poate un pic mai multă recunoaștere pentru efortul depus (cu sau fără rezultate imediate). Cred că ne-ar prinde tare bine un pic de înțelegere a spațiului ostil în care ne învârtim adesea, îngreunați de roluri și presiuni ce ne-au fost atribuite by default, fără manual de instrucțiune, fără modele sustenabile și de multe ori fără respect și iubire.

Alexandru Gavriliu 

"Pe vremuri nu mai știa nimeni de traumă și nu mergea nici naiba la psiholog".

Ah, zici? Ăsta să fie, oare, motivul pentru care tre' să mergem noi acum?

Nu-mi mai dați exemplul "pe vremuri" când vreți să vă argumentați crezurile, că e cel mai prost pe care-l puteți invoca.

Pe vremuri bătaia în cupluri era justificată. Și nu doar că era justificată, dar cunosc multe cazuri în care și soacra, care s-a dezvoltat într-o relație bazată pe pumni în ochi, ajuta și încuraja altoirea nurorii.

Pe vremuri n-aveai voie să zici nici ce te doare, nici ce te supără, că ți se tăia craca imediat. Fie prin "taci și-nghite", fie prin pumni în ochi, vezi mai sus.

Pe vremuri nu-ți permiteai să vizezi la idealuri, pentru că nici nu le cunoșteai. N-aveai acces la informație și singurele visuri erau, de fapt, vise. Și se întâmplau doar noaptea.

Pe vremuri n-aveai opțiuni. Regulile erau destul de clare și granițele foarte bine stabilite.

Pe vremuri fetele se transformau direct în mame, fără să mai apuce să fie femei fără copii, fără griji, fără case de întreținut și bărbați de satisfăcut.

Pe vremuri existau multe nereguli în raport cu sănătatea mintală și cultura afectivă.

Pe vremuri n-aveai voce. Ăsta fiind și motivul pentru care vrei să le astupi altora gura acum.

Doar pentru că "pe vremuri" lucrurile stăteau diferit, nu înseamnă că erau și sănătoase. Și poate cel mai sănătos lucru pe care-l putem face e să trăim acum. Nu "pe vremuri".

Alex Andronic 

Distracție sau autodistrugere?

Alcoolul și minciuna „e doar o fază”

Nu există petrecere fără alcool. Nu există majorat fără shot-uri. Nu există weekend fără „hai la un pahar”. În cultura tinerilor, alcoolul nu mai e o excepție. E o constantă. Ba chiar un ritual de inițiere: ca să aparții, trebuie să bei. Dacă nu, „ești plictisitor”.

Dar ce se întâmplă când acel pahar nu mai e ocazional, ci devine obișnuință? Când distracția e doar un pretext pentru a amorți emoții, pentru a scăpa de presiune sau de gol?

Normalizarea pericolului: o societate care ridică din umeri

România este în topul țărilor europene la consumul de alcool per capita. Studiile arată că unul din trei adolescenți români consumă alcool lunar, iar debutul apare frecvent între 12 și 14 ani.

Mulți părinți spun „mai bine bea cu noi decât cu alții”. Școala tace. Prietenii aplaudă. Iar efectul e devastator: alcoolul devine primul refugiu și primul viciu într-o generație deja fragilă emoțional.

Impactul individual: ce nu vezi în fața zâmbetului amețit

La nivel fizic, alcoolul afectează grav un creier aflat în dezvoltare. Încetinește reflexele, afectează somnul, dereglează hormonii și compromite capacitatea de autocontrol. La nivel emoțional, alcoolul este un anestezic temporar care, pe termen lung, adâncește depresia, anxietatea și golul interior.

Și mai grav: crește riscul de comportamente impulsive – agresivitate, sex neprotejat, accidente.

Familia – între negare și complicitate pasivă

Când un adolescent vine beat acasă, mulți părinți glumesc. Alții se enervează, dar nu investighează. Cei mai mulți nu știu cum să deschidă conversația. Și, uneori, chiar părinții devin complice, oferind alcool „în limite”.

Problema nu e paharul în sine, ci mesajul pe care îl transmitem: că e normal, că toți fac asta, că nu e grav. Asta alimentează exact comportamentul care, în timp, distruge relațiile, încrederea și viitorul.

Școala – mediul unde nu se vorbește despre alcool, dar se simt efectele

Consumul de alcool duce la:

Absențe frecvente

Lipsă de motivație

Scăderea capacității de învățare

Conflict cu autoritatea

Iar școala tace. Nu există programe de prevenție reale. Nu se discută. Totul se ascunde sub preș, până când e prea târziu.

Viitorul profesional – când „chefliul clasei” devine adultul ratat

Tinerii care dezvoltă o relație toxică cu alcoolul ajung, în viața adultă, să:

Nu își mai controleze programul

Rateze interviuri sau sarcini importante

Aibă dificultăți în relațiile profesionale

Fie percepuți ca neserioși sau instabili

Alcoolul consumat abuziv este un sabotaj al propriului viitor.

Societatea – când beția devine cultură populară

Meme-urile, muzica, serialele – toate par să spună același lucru: „bea, distrează-te, trăiește clipa”. Nimeni nu arată partea de după: golul, rușinea, conflictul, autodistrugerea.

Avem o cultură a alcoolului și o rușine față de suferință. Asta ne face să încurajăm tăcerea și să ascundem adevărul.

Ce e de făcut – soluții reale, nu panică

Învață să spui NU – fără să te justifici

Caută grupuri unde distracția nu înseamnă beție

Informează-te despre efectele reale ale alcoolului asupra unui creier adolescentin

Caută sprijin dacă simți că ai pierdut controlul: consilierii școlari, centre de prevenție, psihologi specializați

Părinții trebuie să vorbească deschis – fără rușine, fără moralism, dar cu grijă și fermitate

În loc de concluzie: când spui „doar un pahar”, întreabă-te ce ascunzi în el

Poate e presiunea de a aparține. Poate e frica de a fi tu. Poate e doar o rutină învățată greșit. Dar alcoolul nu te eliberează – te amorțește. Și în timp, te poate fura pe tine, de la tine.

Alege lucid. Alege curajos. Alege viața. Spune NU viciilor.

18 lucruri care încep să-mi simplifice viața. Și poate că pe multe dintre ele le-am auzit sau citit de multe ori, cu ani în urmă sau ani la rândul, da' mi-a luat ceva mai mult să le accept.

1. Nu toți te iubesc la fel cum îi iubești tu pe ei. Asta nu înseamnă că nu meriți să fii iubit la fel, doar că fiecare are propria perspectivă asupra iubirii. Unii preferă să te iubească de la distanță, alții te vor aproape, poate mult prea aproape pentru cât poți tu duce.

2. Unii oameni te vor părăsi când nu mai ești util. Iar utilitatea nu e valabilă doar pentru chestiuni fizice, ci și emoționale. Și n-o fac pentru că sunt răi neapărat, ci pentru că-n viață, interesul personal prevalează de cele mai multe ori.

3. Oamenii își vor schimba atitudinea în privința ta când nu vei mai acționa conform așteptărilor. Unii oameni te vor acccepta doar până-n punctul în care îți joci rolul pe care ți l-au atibuit. Odată ce nu prestezi conform așteptărilor, te vor considera o dezamăgire.

4. Nu poți schimba pe nimeni. Dacă cineva nu vrea să se schimbe, nu te vei putea impune, oricât ai încerca. Și știi asta, pentru că nici tu nu te schimbi doar pentru că ți-o spune cineva. Schimbările intervin din convingeri proprii, nu din insistența celorlalți.

5. Succesul altora nu înseamnă eșecul tău. În loc să te compari cu ceilalți, privește-i ca pe o sursă de inspirație. Sentimentul de invidie e ok, chiar dacă majoritatea vor spune că nu sunt invidioși, sunt. E un firesc. Dar devine periculos atunci când devine consumator de energie, în loc de motivație.

6. Cei care judecă sunt cei care se tem de propria vulnerabilitate. Oamenii care se grăbesc să judece au cele mai mari insecurități. Da' ghici ce? Oamenii nu te pot răni cu ceea ce ești.

7. Aștepți validare din mediul greșit. Puterea de a trece peste greutăți pornește din interior. Când te accepți și crezi în tine și capacitățile tale, nu mai depinzi de validarea altora.

8. Timpul chiar nu așteaptă pe nimeni. Știu că am auzit asta de atâtea ori încât a devenit un clișeu, dar serios, chiar nu așteaptă pe nimeni. Și deși știm asta, trăim din "poate mâine" și "la un moment dat".

9. Nu toți oamenii iartă, chiar dacă îți spun că o fac. Iertarea e o formă de iubire prea sinceră și prea greu de atins. Chiar și cei mai "iertători" devin impotenți în fața iertării. De cele mai multe ori "iertarea" înseamnă, de fapt, ascunsul sub preș. Iar într-un moment de slăbiciune, când nu mai pot juca rolul iertării, cauza pentru care te-au iertat va reveni în joc.

10. Lumea nu este deloc echitabilă. Dar nici nu există "doar oamenii buni suferă, iar cei răi prosperă", pentru că niciun om nu e doar bun sau doar rău. Alb sau negru există doar în filme. Și nici alea n-au rezistat prea mult.

11. Ne hrănim cu drame. Da, da, tu nu. Știu. Dar ok, sunt oameni care au înghițit o mică "drama queen" la un moment dat, și au nevoie s-o hrănească zilnic.

12. Adevărul doare. Sigur, dar minciunile dor și mai mult. Viața devine mai ușoară când accepți realitatea, decât atunci când trăiești într-o iluzie.

13. Oamenii au prea multe insecurități ca să fie într-adevăr preocupați de viața ta. Sigur, vor comenta continuu despre tine și alegerile tale, dar ăsta e modul în care-și ascund nesiguranțele. Nu e despre tine.

14. Fiecare om duce o luptă nevăzută. Fie că e cu sine, fie cu ceilați, nu știi niciodată cu ce se confruntă celălalt, nici măcar atunci când ți-o spune. Și există o graniță bine trasată între falsitate și nevoia de a simți nevoia de viață privată, mai ales în vremuri în care mai totul este sau devine public.

15. Oamenii nu rămân în viața ta pentru mult timp. Nu toți, cel puțin. Vor spune des că te înțeleg, că rezonează cu tine, dar realitatea e că înțelegem până la un punct. Și e firesc să fie așa. Nu suntem făcuți să fim singuri, dar avem nevoie și de momente solitare, care pot dura de la zile până la luni sau ani întregi, iar asta devine greu de înțeles până la capăt.

16. Oamenii nu acceptă schimbările cu care nu sunt de acord. Niciun om nu rămâne neschimbat pe parcursul vieții, și chiar dacă schimbările sunt în bine, ceilalți le pot privi dintr-o altă perspectivă. Unii oameni te vor într-o singură formă, iar orice deviație de la forma respectivă nu doar că este judecată și pusă sub semnul întrebării, dar poate fi privită cu dispreț și, de cele mai multe ori, se sfârșește cu a-ți cere socoteală.

17. Fiecare dintre noi a fost, cel puțin o dată, antagonist în povestea altora. Indiferent cât de buni ne credem, vom dezamăgi oameni. Și e ok. E ok atâta timp cât învățăm din greșeli, cât nu facem din ele o regulă sau un stil de trai. Nu suntem aici să nu dezamăgim. Ne facem rău unii altora mai des decât conștientizăm sau vrem să acceptăm.

18. Căutăm compasiune. Unii oameni preferă să se plângă. Mult. Din orice. Și nu caută soluții atunci când o fac, de aia s-a inventat fraza "Bine că ești tu deștept!". Nu vor să audă cum ar fi putut face ceva ca să le fie bine sau care ar fi soluția la problema X. Vor "Of, of, of, nț, nț, nț, săracul de tine. Mititelul, prin câte treci și tu. Aoleu, aoleu!". Uneori un "Vai, amărătul de tine" face mai mult decât 10 soluții practice la un loc.

Alex Andronic 

Nu toți te vor iubi la fel cum îi iubești tu.

Și e greu, la început, să nu o iei personal, să nu te întrebi dacă ai făcut ceva greșit, dacă ai fost prea mult, prea puțin, prea intens, prea disponibil, prea sensibil, prea prezent, prea… tu.

E greu să nu simți că ție îți lipsește ceva. Că dacă ai fi iubit mai așezat, mai liniștit, mai rațional, dacă ai fi cerut mai puțin, dacă te-ai fi controlat, poate ai fi primit același fel de iubire înapoi.

Dar adevărul e că oamenii iubesc diferit. Unora le e mai ușor să iubească în absență. Să te țină în gând, dar nu în brațe, să te admire de la distanță, fără să se implice în nevoile tale. Fără să se lase încurcați de haosul tău zilnic. Alții te vor aproape. Poate prea aproape. Se lipesc de tine până nu mai știi unde începi tu și unde se termină ei. Unii iubesc controlând, alții iubesc plecând. Unii iubesc în tăcere, alții vorbesc până acoperă tot. Până când nu mai e loc nici de întrebări, darămite de răspunsuri.

Și e ușor să crezi, în tot dansul ăsta dezordonat, că iubirea ta nu valorează suficient dacă nu e oglindită perfect, că e mai mică doar pentru că celălalt o înțelege altfel. Dar iubirea n-a fost niciodată o monedă de schimb, nici un contract de reciprocitate perfectă.

Uneori, vei putea oferi doar 30%, și va da celălalt 70%. Sau invers. Și e ok.Pentru că iubirea nu e despre procente, ci despre o balanță care, privită în ansamblu, se echilibrează în timp.

Iubirea e ce pornește din tine. Ce primești înapoi nu depinde doar de cât de sincer ești, ci și de cât de pregătit e celălalt să primească. Pentru că nu toți oamenii au același alfabet emoțional. Nu toți îți vor înțelege limbajul. Unii se vor chinui să-l descifreze, alții se vor pierde în traducere.

Și da, poți învăța să accepți că oamenii te iubesc cum știu ei, cum pot ei, fără ca asta să fie suficient pentru tine. Poți pleca. Nu din orgoliu, ci din grijă față de tine. Poți rămâne. Atâta timp cât nu doare. Poți renunța să mai cauți oglinzi sau cântare, și să vrei doar un binoclu cu care să observi. Atât. Pentru ca omenii nu iubesc la fel. Pentru că iubirea, oricât de frumoasă ar fi, nu e universală ca formă, ci doar ca intenție. Iar intenția, uneori, nu e nici pe departe suficientă.

Alex Andronic 

Ce-aș face pentru mama?

Aș merge pe jos până la capătul lumii, dacă acolo i-ar fi liniște.

I-aș împrumuta ani de la mine și i-aș pune în palma stângă, să aibă timp să mai crească o dată, dar fără grijile care i-au desenat prea devreme ridurile pe chip.

I-aș da înapoi toate nopțile nedormite, dar de data asta să le doarmă adânc, fără frici, fără copil bolnav, fără facturi neplătite și ghemuri de vinovății în stomac.

Aș vorbi în locul ei în zilele în care a obosit să fie vocea tuturor.

Aș plânge toate lacrimile-n locul ei, pentru c-a plâns destul pentru mine.

Aș urla în locul ei, pentru toate dățile în care a tăcut.

Aș învăța să cos, dacă ar însemna că pot repara ce i-a fost rupt în suflet.

Aș muta durerea ei în mine și-aș lua toți oamenii care au iubit-o prea puțin, și i-aș da înapoi doar pe cei care i-au întors dragostea. Pe cei care n-au căutat doar femeia puternică, ci și omul care are voie să obosească, să greșească, să respire.

Aș pune o pătură peste toate amintirile care-i chinuie somnul, și-aș vorbi cu ea ca și cum n-ar mai exista timp, ca să nu mai amân nimic din ce contează.

Aș opri lumea în loc într-o dimineață de duminică, doar ca să bem cafeaua în liniște, și-aș învăța să fiu mai blând.

Să o ascult, să nu-i mai răspund în fugă.

Să nu-i mai spun „lasă, știu”, când ea voia doar să-mi fie bine.

Ce-aș face pentru mama?

Tot ce n-am făcut încă, și tot ce n-am știut să spun.

Tot ce n-am avut curaj să întreb și tot ce aș vrea să nu regret vreodată.

Pentru că dacă există un om pe lume pentru care aș învăța, și la 80 de ani, cum se iubește mai bine, e mama.

Pentru că, dacă ar depinde de mine, aș lua tot ce-a îndurat și tăcut, tot ce a înghițit și-a dus pe umeri, toate dățile în care a zis că e bine și s-a întors cu spatele și-a plâns încet, să n-o aud, și l-a îmbrăcat pe „nu mai pot” într-un zâmbet blând și l-a trimis la joacă — și aș transforma tot acel efort într-un soi de căldură care să-i încălzească mâinile dimineața, înainte să-și bea cafeaua, când e singură și nu vrea să deranjeze pe nimeni, și-ntr-un fel de liniște care să-i mângâie tâmplele seara, când se uită la pereții care-au auzit tot.

Aș întoarce timpul ca să fiu acolo altfel. Să n-o mai grăbesc sau s-o tratez ca pe un dat.

Aș lăsa-o să-mi aleagă mere și cartofi și viață, că mama n-a știut niciodată să iubească altfel decât punând mâncare pe masă și grijă în buzunare, și poate că n-am înțeles atunci că tăcerea ei a fost o formă de dragoste. Una care n-a cerut nimic în schimb.

Aș spune, în sfârșit, „Mulțumesc” nu doar în gând, nu doar la ocazii, ci în fiecare zi. Pentru fiecare dată când a făcut pentru mine lucruri pe care le-am considerat normale, dar care, acum știu, n-au fost niciodată. Pentru toate sacrificiile care nu s-au numit niciodată așa, pentru toate lucrurile la care a renunțat și pe care nu le-a pus la inventar, pentru toate dățile în care m-a iubit mai mult decât s-a iubit pe ea.

Aș vrea să am o rezervă de timp, de ani, de zile bune pe care să i le ofer cadou.

Și-aș scrie. Aș scrie exact asta, ca să nu uit, ca să nu creadă, vreo clipă, că nu știu c-a dat totul pentru mine.

Ce-aș face pentru mama?

Aș învăța să-i ascult tăcerile. Pentru că nicio iubire nu e mai blândă decât cea pe care ajungi, într-un final, s-o înțelegi cu toate golurile ei.

Alex Andronic 

"Îți voi spune cum iubește cu adevărat un bărbat…

Cel care iubește – nu rănește. Vindecă. Scoate din tine și cea mai veche durere, chiar dacă n-a fost el vinovat.

Un bărbat care iubește, nu dispare când totul devine greu. Nu tace, nu se ascunde. Rămâne și îți spune: „Sunt aici. Nu te las.”

Pentru el, tăcerea nu e armă. E pod. Și chiar când nu găsește cuvinte – îți oferă prezența sa.

Rupe din timpul lui, oricât de plin ar fi, doar ca să fie cu tine. Pentru că tu contezi.

El înțelege, fără explicații. Îți citește privirea, îți simte nevoia.

Nu fuge de discuții dificile. Nu lasă îndoielile să crească. Te ține de mână.

Și nu te face să verși lacrimi. Pentru că zâmbetul tău e pacea lui.

Nu căuta iubire unde nu este. Nu scuza indiferența. Adevărata iubire nu se ascunde. E acolo. Te ține aproape. Și nu pleacă."

Text preluat

Să te iubești pe tine nu înseamnă ce scrie-n citatele fancy. Iubirea de sine nu este despre băi lungi cu spumiță, săruri, fructe deshidratate și lumânărele, ori flori proaspete în 10 locuri din casă sau o rutină de skincare în zece pași simpli.

Adevărul e că, de cele mai multe ori, iubirea de sine începe acolo unde nu te mai suporți. În mizeria interioară, când te uiți în oglindă și nu vezi decât eșecuri, frici, răni pe care le-ai tot pansat cu oameni care te-au iubit doar pe jumătate, dar pe care i-ai lăsat să creadă că e de ajuns. Când ți-ai promis de o sută de ori că nu mai răspunzi la mesajele unor oameni care nu merită, dar o faci din nou. Când accepți o invitație doar ca să nu fii singur, deși știi că te vei simți mai singur acolo decât acasă.

Nu începe într-o zi senină, cu un ceai călduț și o pătură fluffy pe care ai dat sute de euro, că-i din puf de struț, nici cu zâmbete în oglindă și mantre în jurnal, ci mai degrabă într-o seară când te prăbușești pe gresia rece din baie, între două urlete interne de "nu mai pot", între două respirații care se luptă parcă să te țină în viață. Atunci când lacrimile curg fără oprire, amestecate cu praful în care s-au transformat toate încercările tale și întrebări la care pare că nu le găsești răspuns.

Nu e o poezie motivațională, nu e nimic romantic acolo, e mai degrabă un proces brutal, un du-te-vino între "știu că merit și "nu-s sigur că mai valorez ceva", o reconstrucție din bucăți pe care nici nu știi cum să le aduni, pentru că unele au fost risipite prin oameni care au rupt din tine fără să te întrebe dacă mai rămâi cu ceva, prin relații în care au cerut și-au tot cerut, fără să dea nimic la schimb, prin prietenii care te-au acceptat doar când ai fost convenabil, prin promisiuni pe care le-ai făcut față de tine și pe care le-ai călcat în picioare în fața altora, doar ca să nu plece.

Înainte să faci o baie cu spume și s-aprinzi o lumânare cu parfum de soc, care să-ți mângâie simțurile și să funcționeze în starea de bine, înainte să te iubești, trebuie să de dezbraci emoțional. Să te privești în oglindă, fără machiaje subtile de "sunt bine, jur", fără filtre, fără armura aia care a devenit atât de parte din tine încât aproape ai uitat că nu te-ai născut cu ea. Trebuie să stai cu toate rănile în palmă și să le privești, una câte una, fără să le mai negi, ascunzi sau să le cosmetizezi, fără să le mai explici prin "am fost obosit", "a fost o perioadă grea", "am vrut doar să nu-l pierd".

Să te iubești înseamnă să recunoști când ai tăcut prea mult, când te-ai făcut prea mic, când ai cerșit dragoste în locuri din care trebuia să pleci demult, când ai confundat absența cu misterul și controlul cu protecția. Să te iubești înseamnă să spui, în sfârșit, că ai greșit, că ai permis, că ai făcut compromisuri care ți-au fracturat coloana emoțională, și totuși, să nu te urăști pentru asta. Să nu te mai pedepsești pentru ce n-ai știut să fii. Să nu mai încerci să corectezi trecutul trăind prezentul în genunchi.

Iubirea de sine se naște uneori din furie. Pe toți cei care te-au făcut să crezi că trebuie să câștigi meritul de a fi iubit. Pe toți cei cărora le-ai dat ce nu-ți dădeai ție. Dar mai ales pe tine, pentru toate dățile în care te-ai iubit mai puțin ca să-i poți iubi pe ceilalți mai mult. Iubirea de sine nu înseamnă că n-ai făcut greșeli, ci că le-ai văzut, le-ai înțeles și ai decis că e timpul să nu te mai condamni pentru ele. Înseamnă să pui granițe, chiar dacă nu ești sigur că ai voie. Să spui "nu vreau să fac asta acum", chiar dacă te întrebi "oare mă va mai întreba vreodată?". Să îți iei timp pentru tine, chiar dacă tendința e să te simți egoist. Să faci mai puțin pentru ceilalți, fără să crezi că mai puțin efort din partea ta înseamnă că valorezi mai puțin.

Înseamnă să te oprești din cursa contra cronometru de a dovedi, de a explica, de a convinge că meriți, că poți, că știi. Să nu mai aștepți scuze care nu vin niciodată. Să-ți tragi singur scaunul la masă și să iei cea mai delicioasă cină din lume, pentru că nu trebuie să aștepți o viață întreagă să te invite altcineva. Să te alegi pe tine, chiar dacă asta înseamnă să-i pierzi pe alții.

Nu e o destinație. Nu e o linie de finish pe care o treci și gata, ești salvat. E o alegere de zi cu zi, uneori minut cu minut. E o muncă tăcută, deseori invizibilă, grea, dar e cea mai importantă formă de dragoste pe care o poți învăța vreodată. Pentru că nu este despre ce-ți spun postările pastelate, nu e despre selfie-uri reușite, nici măcar despre liste de "to do" duse la bun sfârșit. Nu e nici strălucitoare, nici virală, și mai mult ca sigur vei fi singurul ei martor, pentru că nu e vreo înălțare magică în care brusc știi cine ești, ce vrei de la viață, de la oameni, și nu te mai clatini niciodată. E o trudă intimă, al cărei puls îl vei simți doar tu.

Ceilalți e posibil să privească cu alți ochi procesul tău de iubire, să nu te înțeleagă, să se amuze pe seama ta sau să se enerveze, să considere că ești trădător sau fals, să-ți atribuie adjective care n-au nicio legătură cu realitatea, și toate astea pentru că vor simți că nu te mai lași pe ultimul loc. Și, da, uneori, acolo unde câștigi tu, vor pierde alții. Și va exista mereu tendința să te abandonezi de fiecare dată când cineva "nu te vede", "nu te alege", "nu te iubește" sau "nu te înțelege. Dar așa se creează liniște - liniștea aia pe care o construiești în tine după o viață de gălăgie în care ai încercat să fii ce vor alții, să dovedești, să impresionezi, să nu deranjezi, să nu dezamăgești. E ca ordinea pe care-o faci într-un dulap plin cu haine care nu ți-au venit niciodată, dar le-ai păstrat pentru că "poate într-o zi...".

Iubirea de sine trebuie să fie adevărul tău, curățenia ta sufletească și trupească, forma de a trăi pentru tine. Te simți bine să faci sport? Fă-o. Te relaxează să stai două ore în cadă, să te dai cu șapte creme exfoliante și cinci hidratante? Fă-o. Dar nu face toate asta doar pentru că ți-a spus cineva că doar asta înseamnă să te iubești. Îmbină fizicul cu psihicul. Ai grijă de ambele.

"O minte sănătoasă înseamnă un trup sănătos" nu e doar o zicală din popor. Are tot sensul din lume.

Fă orice te aduce mai aproape de tine. Pentru că asta înseamnă iubire de sine, o alegere repetată de a nu te abandona.

Spor la băița sufletească

PS.Exista si acel refuz colectiv de a accepta că și bărbații simt. Că au traume. Că se frâng. Că nu toți se exprimă prin pumni, prin tăceri sau prin indiferență mimată. Unii scriu. Și ce noroc că o fac.

Pentru că dacă mai mulți bărbați ar fi crescut știind că au voie să simtă, să plângă, să vorbească, poate n-am mai avea generații întregi de bărbați care își exprimă suferința prin violență, abandon, fugă, dependențe și… da, războaie.

Scrisul nu e o slăbiciune. E un act de luciditate. De curaj. E alternativa la a-ți îngropa rănile până când devii o bombă cu ceas.

Dar da, hai să râdem de bărbații care scriu despre suferință. Că e mai simplu decât să ne întrebăm de ce ne stânjenește asta.

Alex Andronic 

Există un tip de iertare care nu vindecă nimic.

O iertare rostită cu jumătate de inimă, iar cu cealaltă jumătate încă strânsă-n pumn, strivind ușor orgoliul, frica, neîncrederea. O iertare spusă mai degrabă ca să se termine cearta, nu ca să înceapă pacea. Un „te iert” care nu înseamnă eliberare, ci un urlet surd, complice, pe care știi clar că-l vei scoate la iveală când vei simți nevoia.

Falsa iertare e ușor de recunoscut, deși uneori trec luni, chiar ani întregi până când adevărul iese la suprafață. Are gustul conversațiilor în care ți se spune că totul e ok, dar vocea pare să taie în carne vie. Are mirosul unei încăperi în care nimeni nu ridică tonul, dar toți au pumnii încleștați în buzunare. Are atingerea rece a unei mâini care îți mângâie obrazul, în timp ce cu gândul te pedepsește.

Este iertarea care nu uită niciodată cu adevărat, ba chiar păstrează scorul. Care își notează subtil fiecare greșeală, ca pe niște gloanțe ascunse sub limbă, gata să fie scuipate la primul conflict. Care spune „am trecut peste”, „te-am iertat”, dar stă la pândă, cu dinții strânși, așteptând momentul potrivit pentru a deschide din nou rana și a o arăta ca pe o probă în procesul nedesfășurat niciodată cu adevărat.

Adevărul e că, atunci când nu ierți cu adevărat, nu ierți deloc. Te prefaci. Te înșeli pe tine, și-l înșeli și pe celălalt. Îți pui o mască și mimezi iertarea până-n momentul în care ai nevoie de ea ca armă. Poate chiar speri că timpul va șterge ce n-ai avut curajul să cureți. Doar că timpul nu șterge nimic, doar ascute marginea durerii, în timp ce ea continuă să pulseze în fiecare gest reactiv, în distanțare, în fiecare răspuns scurt sau tăios pe care i-l dai celui pe care se presupune că l-ai iertat.

Adevărata iertare nu trebuie să fie un spectacol. Nu este despre replici memorabile, gesturi teatrale sau zeci de pagini pline de metafore, prin care îi transmiți celuilalt că „uite ce om bun sunt eu că te-am iertat”. Iertarea e despre muncă interioară. Despre asumare. Despre a privi rana în față și a decide, cu luciditate, că nu vrei s-o cari cu tine în relația cu celălalt. Că alegi să rămâi, dacă rămâi, fără să folosești iertarea ca pedeapsă. Iertarea este despre a-ți goli buzunarele de fițuici pe care să le scoți rapid când simți că pierzi controlul la acest joc numit mai degrabă mimă, nu iertare.

Pentru că nu mai e despre celălalt. Nu mai e despre câte opțiuni ai să-l faci pe celălalt să sufere doar ca sa simți că a înțeles ce a făcut greșit, și mai ales ce gest grandios ai reușit să faci tu. E despre tine. Despre cât de mult îți respecți liniștea, nu ca să taci, ci ca să nu mai transformi rănile în sisteme de apărare. Este despre ce alegi să lași în urmă.

Sigur că nu toți oamenii pe care îi iertăm pot sau trebuie să rămână în viața noastră, nici cei care ne iartă pe noi, dar dacă alegem să rămânem, iertarea trebuie să fie completă. Altfel, se transformă în otravă lentă. Altfel, ne transformăm în vânători care stau la pândă și apasă pe trăgaci imediat ce-și observă prada într-o poziție vulnerabilă. Și nu există relație, prietenie sau iubire, care să supraviețuiască atunci când iertarea e o capcană și nu o punte.

Adevărata iertare e liniștită, dar nu rece. E blândă, dar nu oarbă. E fermă, dar nu răzbunătoare. E momentul în care, chiar dacă rana îți mai apare în fața ochilor, nu simți nevoia să o atingi, nici s-o explici, nici s-o mai folosești. Doar o lași să fie trecut și mergi mai departe cu inima curată.

Alex Andronic 

Există un tip de oboseală care nu se vede în cearcăne, nici în lipsa somnului, nici în tremuratul mâinilor. E un fel de epuizare invizibilă, dar care se simte în tot. În voce. În tăceri. În faptul că nu mai poți răspunde la un mesaj fără să simți o presiune imensă în piept. În felul în care te sperii că cineva ți-ar mai putea cere ceva. Ajutor, sprijin, un umăr pe care să plângă, un sfat, o îmbrățișare.

A fost o vreme în care salvai oameni cu ușurință. O vorbă bună, o noapte nedormită, o disponibilitate nemărginită. Erai acolo de fiecare dată. Fără să întrebi dacă și ei ar fi acolo pentru tine. Fără să-ți pui vreodată întrebarea dacă merită. Fără să recunoști că, uneori, erai salvatorul lor doar ca să nu te mai simți tu pierdut.

Și te-ai dus, și ai dat, și ai ridicat oameni din gropi în care tu n-ai fi avut pe nimeni care să vină după tine. Ai ținut în tine dureri, ca să n-o amplifici pe-a lor. Ai renunțat la timp, la spațiu, la nevoi, ca să fii cine aveau ei nevoie să fii.

Până când nu s-a mai putut. Nu a mai mers. Corpul tău ți-a spus: ajunge. Inima ta a obosit de atâta efort unilateral. Ai început să-i vezi pe unii cum se întorc la tine doar când ceva arde la ei. Ai început să te simți folosit. Și apoi vinovat pentru că te simți folosit. Pentru că te-ai învățat să nu ceri nimic înapoi. Să nu deranjezi. Să nu fii o povară.

Și când ai încercat, timid, să spui nu, lumea s-a mirat. Când ai început să închizi ușa, au bătut mai tare. Când ai început să spui „nu mai pot”, ai fost făcut egoist, distant, schimbat. Aprecierea a devenit, brusc, judecată. Nu s-a gândit nimeni că ai obosit să cari traumele altora în timp ce ale tale urlau și tu le puneai perna pe față.

Dar vindecarea începe, uneori, cu o decizie crudă: să nu mai salvezi pe nimeni. Să-ți bagi mâinile în buzunar și să-ți vezi de propria viață. Nu din nepăsare, ci din iubire de sine. Pentru că nu poți salva pe nimeni dacă tu te îneci. Pentru că nu mai vrei o viață trăită pentru aplauzele celor pe care i-ai scos din flăcări, dar care n-au stat să te panseze.

Nu e o decizie ușoară la început. Te simți vinovat, defect, neiubitor, egoist. Dar e și eliberator. E primul pas spre o viață în care nu te mai sacrifici ca să fii validat. În care nu te mai pierzi ca să fii iubit. În care nu te mai reduci la rolul de salvator, doar pentru că ai uitat cum e să fii salvat.

Spor la ieșit din incendii care nu-ți mai aparțin.

Alex Andronic 

De ce preferă femeile să stea singure?

Probabil că cel mai onest răspuns nu e nici romantic, nici filosofic, nici metaforic. Nu are legătură cu poezii, nici cu feminismul pe care mulți îl invocă fără să-l înțeleagă, nici cu „prea multă independență”.

Probabil că, dacă ar fi să răspundem sincer, am putea face un carusel cu screenshot-uri din comentarii. Unul după altul, zeci, sute, mii.

Comentarii scrise de bărbați cărora le place să se creadă amuzanți, direcți, „adevărați”, „bărbați ca pe vremuri”.

Comentarii în care, unei femei care postează o poză cu ea, i se scrie „Ți-e poftă de ceva?”, și în loc să apară un val de reacții normale, apar zeci de râsete, inimioare, aplauze, „vai ce bine i-ai zis”, „respect, boss”, „așa, dă-le, că astea au uitat care e locul lor”.

Comentarii în care o femeie care scrie un text sincer despre nevoia de spațiu, de liniște, de apartenență, este tratată ca și cum a cerșit validare sexuală.

Comentarii în care o femeie care are o părere fermă este automat etichetată drept frustrată, neiubită, agresivă, „feministă din aia radicală care sigur are păr pe picioare și urăște bărbații.” sau, după caz, isterica.

Comentarii care nu sunt accidente și nu sunt nici glume nevinovate. Sunt reflexe.

Reflexe de mentalitate care încă consideră femeia ca fiind ceva ce trebuie controlat, minimizat, stăpânit, ironizat, validat sau respins — niciodată văzut cu adevărat.

Și când toate astea se repetă zilnic, de la adolescență până la maturitate, când orice spațiu public, online sau nu, e contaminat cu vulgaritate, cu misoginie ambalată în „glumă”, cu avansuri mascate sau nu, cu superioritate pasiv-agresivă, atunci da, e logic ca tot mai multe femei să aleagă singurătatea. Nu din frică sau snobism, ci din extenuare.

Pentru că e obositor să-ți tot aperi integritatea în fața unor bărbați care cred că au dreptul să te evalueze constant sau să porți conversații care par că au loc pe un teren minat.

E dureros să simți că trebuie să-ți pregătești scuturi și explicații doar ca să reziști unei discuții banale, și e absurd să-ți cenzurezi autenticitatea doar ca să eviți inevitabilul val de „o iei prea în serios, era o glumă, relaaaax!”

Femeile nu mai vor să stea în relații în care trebuie să se justifice, nu mai vor să iasă la cafele unde sunt evaluate, nu mai au chef să educe, să răspundă politicos, să explice că nu orice zâmbet e invitație și nu orice refuz e provocare.

Nu sunt „isterice”. Sunt extenuate de interacțiuni cu masculi care par că n-au evoluat prea mult de la peșteră, decât poate la numărul de replici obosite cu care încearcă să tragă o femeie după ei, într-o grotă în care nu s-a schimbat nimic, nici măcar mirosul de mistreț vânat acum trei zile.

Alex Andronic 

"Când bărbatul se apără cu sarcasm, femeia se închide. Și între ei se ridică un zid care ucide iubirea.

Ironia nu e o glumă. E un zid.

Și azi ai înțeles că sarcasmul, defensiva, batjocura, nu te fac mai puternic. Te fac mai singur. Mai deconectat. Mai respins.

Ea îi spune: „Aș vrea să fim mai conectați.”

El răspunde: „A, deci nu sunt suficient de romantic?”

Ea: „Mă simt singură…”

El: „Serios? Cu mine în casă?”

E bărbatul care nu suportă disconfortul emoțional. Așa că îl transformă în glumă. În ironie. În batjocură. În defensivă.

Și știi ce simte femeia în fața acestui „umor”? Că nu mai are loc. Că nu mai e ascultată. Că nu e luată în serios. Că e, din nou, singură în cuplu.

Pentru că sarcasmul NU e maturitate emoțională. Ironia NU e comunicare. Iar glumele pe seama durerii celuilalt, NU sunt stil de atașament.

Sunt forme de evitare. De agresivitate pasivă. De frică mascată. Frica de a nu fi pus față în față cu propriile limite. Frica de a fi responsabil pentru suferința altcuiva. Frica de a simți vină, rușine sau disconfort. Așa că… se ascunde în glume. Dar nimeni nu râde.

Bărbatul ironic e bărbatul care nu știe cum să stea în vulnerabilitatea femeii. Așa că o ia peste picior. O minimalizează. O face să tacă. Sau să plângă. Sau să se îndoiască de ea însăși.

Și apoi se miră de ce nu mai e dorit. De ce nu mai e admirat. De ce femeia s-a închis. De ce nu mai vorbește. De ce tace. Pentru că a obosit să fie luată la mișto.

În spatele ironiilor…e un copil care n-a fost luat niciodată în serios. Care a fost făcut de rușine. Care a fost batjocorit. Și care, azi, face la fel – dar cu femeia pe care pretinde că o iubește.

Și copilul lor ce vede? Un tată care „glumește” cu totul. Care ironizează mama. Care nu validează niciun sentiment. Care se ascunde după replici tari. Și copilul învață: emoțiile se evită, nu se poartă.

Ea vine cu o întrebare: „Putem vorbi despre ce s-a întâmplat?”

El răspunde: „Hai că iar o luăm de la capăt…”

Ea: „M-am simțit singură în seara aia.”

El: „Poate că așa e felul tău... exagerezi.”

Și în fiecare replică din asta… moare ceva. Respectul. Intimitatea. Siguranța. Polaritatea. Și, în final, iubirea.

Bărbatul ironic nu înțelege un lucru: femeia NU are nevoie de glume, ci de un spațiu unde se simte văzută, auzită, validată.

Fără replici. Fără ironii. Fără defensivă. Masculinitatea sănătoasă NU bagatelizează durerea. O primește. O ascultă. O ține. Nu o ironizează. Nu o face să tacă.

Dacă răspunzi cu sarcasm când ea e vulnerabilă... nu ești relaxat. Ești reactiv. Ești în apărare... și ai nevoie să lucrezi cu asta. Nu pentru ea, ci pentru tine. Pentru cine ești ca bărbat.

Femeia nu vrea să te schimbe, vrea doar să poată fi ea – completă, deschisă, emoțională – lângă un bărbat care nu o face să se simtă stupidă pentru ce simte. Poți fi bărbat și fără glume forțate. Poți fi puternic și când spui:

„Îmi pare rău!”

„N-am știut că te doare.”

„Vreau să învăț să fiu mai prezent.”

Asta e masculinitate. Nu sarcasmul. Dacă te recunoști în postarea asta… nu fugi de ea. Stai puțin cu disconfortul. Poate exact acolo e ușa spre relația pe care o vrei, dar nu știi cum s-o construiești. Femeia nu are nevoie să o salvezi. Are nevoie să o vezi. Și să nu o mai ironizezi când îți arată ce simte. Pentru că acolo... se decide dacă te mai iubește sau doar te suportă."

FLORIN AMARIEI

„Sigur a făcut ea ceva.”

E expresia care mă face să-mi pierd răbdarea. Și speranța. Și încrederea că evoluăm. Pentru că nu poți spune „a meritat” despre o femeie ucisă, dacă nu ți-ai pierdut complet busola empatiei. Pentru că, atunci când o femeie e omorâtă, înjunghiată, arsă, împușcată, aruncată din mașină, înecată în cadă, spânzurată de propriul partener sau „fost”, nu există un „dar”. Nu există un „sigur a făcut ea ceva”. Nu există scuză, explicație sau justificare care să stea în picioare.

Și totuși, există oameni care le găsesc. Care comentează senin sub știri despre crime:

„Păi dacă l-a provocat?”

„Dacă l-a înșelat?”

„Sigur a făcut ceva grav să merite asta.”

„O curvă în minus.”

De parcă ar exista vreun „dacă” destul de grav încât să justifice crima, de parcă nu mai suntem oameni, ci judecători autoproclamați, care dau sentințe pe rețele sociale.

Sunt oameni care spun asta cu voce tare. Pe internet. În fața copiilor, în fața altor femei. Și nu, nu exagerez când spun că acești oameni ar trebui să fie trași la răspundere. Pentru că ce fac nu e o simplă opinie, e instigare, e propagare de ură, e validarea violenței și-a crimelor. E un mesaj periculos: „Există scenarii în care e ok să lovești. Să abuzezi. Să ucizi.” Iar de la „sigur a făcut ea ceva” până la „și eu am avut o fostă care mă scotea din sărite” mai e doar un pas. Un pas pe care prea mulți îl fac deja.

Pentru mine, nu e extremist să spui că asemenea gândiri ar trebui sancționate. Extremist e să trăim într-o societate unde femeile sunt omorâte și tot ele devin suspecte. Extremist e să considerăm că o crimă poate fi explicată prin comportamentul victimei. Extremist e să normalizăm răul până ni se pare că e parte din peisajul natural.

Suntem o țară în care femeile mor cu ordine de restricție în buzunar. În care 112 te lasă să mori. În care vecinii „n-au auzit nimic” și poliția „a fost la fața locului, dar n-a văzut urme de agresiune”. Și peste toate astea, mai vine și cetățeanul moralist, cu verdictul lui: „Sigur n-a fost tocmai ușă de biserică.”

Nu, nu pot fi blând când văd asta. Nu pot găsi nuanțe. Pentru că dacă avem pretenția că trăim într-o societate civilizată, atunci există o singură reacție normală la vestea că o femeie a fost omorâtă: durere și revoltă. Nu scuze. Nu „dar poate”.

Alex Andronic 

O femeie nu va uita niciodată bărbatul care a rănit-o!

Nu îl va uita niciodată pe bărbatul care a avut sufletul ei în mâini și a ales să-l calce în picioare fără nicio remușcare.

Știi de ce?

Pentru că îi va fi lecție, una dureroasă, dar atât de utilă!

Prin el va învăța că vorbele rămân doar vorbe, în timp ce faptele și efortul îți demonstrează tot ce vrea și poate, de fapt, să-ți ofere un om.

Va mai învăța că loialitatea nu se promite, ci se demonstrează atunci când înoți în marea de tentații.

Îl va ține minte toată viața pe el, cel căruia nu i-a păsat de sentimentele ei.

Va fi exemplul ei de MERIT MAI MULT!

După el, ea va înflori și va înțelege că, înainte de orice alt bărbat, se află ea - se află dorințele ei, se află visurile ei, se află liniștea și fericirea ei.

Și după ce învață cât de mult merită nu se va mai mulțumi niciodată cu puțin.

Niciodată.

Jurnalul unui Adam

DACĂ FEMEIA ÎNȘALĂ, E CURVĂ ȘI DE NEIERTAT.

DACĂ BĂRBATUL ÎNȘALĂ „A FOST DOAR SEX ȘI N-A ÎNSEMNAT NIMIC”.

Bărbatul cu dublu standard sexual. Încă un simptom al masculinității toxice normalizate. Ești bărbat. Ți-ai spus că fidelitatea nu-i pentru tine.

„Așa suntem noi, vânători.”

„Monogamia e împotriva naturii.”

„Atâta timp cât nu se află, ce contează?”

„A fost doar sex. Nu a însemnat nimic”.

Dar când ea a vorbit cu altul… ai dat cu telefonul de pereți.

Ai spus că nu te poți abține. „E biologic.” Ai simțit atracție, instinct, adrenalină. Dar când ea a simțit neglijare, singurătate, respingere… i-ai spus că nu are scuză.

Ai spus că sexul nu înseamnă nimic pentru tine. Dar pentru ea e totul. I-ai cerut să înțeleagă, să ierte, să fie „matură”.

Dar când a simțit nevoia de conectare cu altcineva…ai zis că e „panaramă”, curvă, stricată.

O spun direct: asta e masculinitate toxică. Nu pentru că vrei sex. Ci pentru că îți permiți ce îi interzici. Pentru că tu poți greși, poți face fix ce vrei...dar ea trebuie să fie perfectă.

Pentru că... la tine e îngăduit totul și sună lăudabil, dar la ea e rușinos și de neiertat. Pentru că ăsta se numește standard dublu. Și e toxic.

Te-ai mândrit cu câte femei ai avut. Ai râs cu prietenii. Ai numărat. Dar când ai aflat că ea a fost cu altul… ai spus că nu o mai poți atinge. Că s-a murdărit. Că nu mai e „a ta”. Că e josnică, ieftină, nestăpânită. Și că nu merită iertarea.

Tu vrei libertate. Dar ea să fie fidelă.

Tu vrei opțiuni. Dar ea să te aștepte.

Tu vrei iertare. Dar tu nu ierți.

Știi cum numim asta? Standard dublu. Lipsă de responsabilitate. Nevoie de control. Frica de egalitate. Masculinitate toxică.

Nu ești „bărbat adevărat” pentru că „poți avea multe femei”. Ești doar un copil care n-a învățat ce înseamnă intimitatea. E doar o goană după validare. Un război intern mascat în „libertate sexuală”. (apropo, nu e nicio „șmecherie” să fii cu multe femei, ci să poți fi cu una singură... și amândoi să simțiți pasiune, atracție și respect... după ani de zile. Asta da „mare șmecherie”)

Și mai e ceva: Când spui că ai înșelat „din instinct”…de fapt, spui:

- Că nu te poți controla

- Că ești condus de impulsul animalic, nu de mintea rațională (așa cum îți place să crezi).

- Că ești slab. Dar maschezi cu aroganță.

Femeia nu e căprioara din pădure care trebuie „vânată”. E un om. Cu suflet. Cu dorință. Cu nevoi. Care vrea un partener. Nu un stăpân. Nici un mincinos. Nici un copil mare cu libido și scuze.

Și nu, nu ești mascul alfa dacă înșeli. Ești doar un om fără coloană. Care confundă plăcerea cu puterea. Și sexul cu valoarea de sine. Și libertatea cu libertinajul.

Dacă ai înșelat, n-ai nevoie de o scuză. Ai nevoie de curaj. Să spui: „A fost greșeala mea. Nu instinctul. Nu biologia. Eu.” Și dacă n-o poți face… măcar nu mai cere fidelitate. Nu e onest. Nu e corect. Nu e sănătos.

Masculinitatea matură nu cere iertare pentru a repeta. Ci pentru a reconstrui. Pentru a deveni un om nou. Care știe ce vrea. Și ce oferă. Cu demnitate. Cu claritate. Cu adevăr.

Și dacă ea a plecat, nu e din cauză că nu te iubea. Ci din cauză că tu n-ai știut ce înseamnă să fii prezent, nu doar posesiv. Fidel, nu doar gelos. Respectuos, nu doar vigilent.

Poate din sinceritatea asta dureroasă, începem să reconstruim un adevăr mai curat. Și relații mai drepte. Nu pentru a judeca. Ci pentru a spune adevărul. Și pentru a construi relații drepte. Cu bărbați întregi. Cu femei văzute, nu învinovățite. Cu copii care învață ce înseamnă demnitatea.

Florin Amariei 

Un om toxic nu este un om rău/ diabolic, nu este cazul să-l judecăm; un om toxic este pur și simplu un om care nu și-a vindecat traumele interioare.

Noi avem tendința să găsim un „personaj negativ” în poveștile noastre personale, vrem să dăm vina pe cineva pentru ceea ce ni s-a întâmplat, pentru suferința noastră, pentru eșecurile noastre. Și dăm vina pe cei din preajma noastră, îi numim „oameni toxici” și-i judecăm, îi considerăm răi/ diabolici. Dar viața nu este o poveste de desene animate sau un scenariu de film; noi toți avem propria Călătorie și încercăm să ne descurcăm cum putem mai bine, având în vedere traumele din copilărie, cele din tinerețe, având în vedere dramele/ tragediile prin care am trecut.

Atunci când avem ne-a face cu oameni toxici, este necesar să înțelegem că ei funcționează din spațiul traumelor lor nevindecate.

Când conștientizăm acest lucru, putem alege să nu-i mai judecăm pe acești oameni, ci să gândim la modul: „Acest om are foarte multă toxicitate în interiorul lui și nu pare interesat să se ocupe de traumele sale nevindecate. Eu nu sunt dispus să-i permit să-și verse toxicitatea în viața mea. Îi doresc numai bine, dar aleg să mă îndepărtez de el, fiindcă vreau să am în preajma mea oameni care îmi sunt benefici, cu care să am relații sănătoase”.

Dorința noastră de a-i salva pe alții ne poate aduce în situația de a ne otrăvi cu toxicitatea celor pe care încercăm să-i salvăm. (Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

10 tipuri de bărbați de care femeile fug CA ARSE:

1. Bărbatul-Dispreț.

(Cel care crede că toate femeile sunt curve, materialiste sau „de duzină” – dar el n-are mai multă demnitate decât un ciorap vechi pierdut prin casă.)

2. Săracul cu Figuri.

(Cel care-ți vorbește de „femei de valoare” de pe canapeaua părinților lui și te invită la McDonald's ca să-ți testeze „caracterul”.)

3. Domnul Buric al Universului.

(Metrosexualul care își aranjează sprâncenele cu penseta mai des decât te sună și se crede premiul Nobel al sex-appeal-ului.)

4. Expertul în Lecții de Morală.

(Cel care îți predică despre cum trebuie să fii „păstrată”, „cuminte” și „modestă”, în timp ce el dă like la toate pozele cu funduri dezgolite.)

5. Domnul „Mie ce-mi iese?”.

(Bărbatul care investește într-o femeie doar dacă poate scoate profit emoțional, financiar sau sexual. Un contabil al iubirii.)

6. Fantoma de Serviciu.

(Dispare când ai nevoie de el și revine doar când îi arde lui... de ceva. Cariera e pe primul plan, apoi mașina, apoi timpul lui cu el însuși, apoi hobby-urile lui, apoi mama lui și în coada listei ești tu.)

7. Bărbatul-Manual de Plângăreli.

(Toate femeile sunt de vină că el e un dezastru ambulant. Mai puțin el, evident. Victimă veșnică, măiastră în autocompătimire.)

8. Căutătorul de Sclave Emoționale.

(Vrea o femeie frumoasă, iubitoare, gospodină, înțelegătoare, dar să nu-i ceară nimic înapoi. El oferă... prezența. Când își amintește.)

9. Bărbatul cu 10 mandate de „nu mă pot implica”.

(Știe să îți mângâie genunchiul, dar nu știe să-ți mângâie sufletul. Spune că „nu e pregătit”. Da, nu e pregătit decât pentru sex și scuze.)

10. Băiatul lu' mămica.

(Băiatul de 40+ ani care încă așteaptă ca mămica să-i spele hainele și viața. Și eventual să-i găsească și să-i gătească și-o iubită.)

Concluzia...

Femeia nu caută un prinț pe un cal alb.

Caută un bărbat întreg.

Nu-ți irosi focul inimii pe cineva care nici măcar nu știe să aprindă o scânteie.

Dama Fără Secrete

Am fost întrebată cum recunoaștem o relație disfuncțională, nesănătoasă? Una în care nu ne simțim bine nici noi, nici celălalt

Am spus că o relație devine disfuncțională atunci cînd sistemul nervos e mai des în alertă decît în siguranță. Cînd suntem mai des în apărare decît în conectare.

Cînd nu mai există spațiu pentru vulnerabilitate, pentru diferență, pentru reparație.

Cînd avem sentimentul că ne pierdem pe noi în ea — sau că trebuie să ne micșorăm, să ne prefacem, să renunțăm constant la sine.

Cînd prezența celuilalt activează în noi traume vechi, dar nu avem cadrul să le lucrăm, ci doar le retrăim.

Cînd iubirea devine supraviețuire și nu sprijin. Relațiile nesănătoase nu sunt neapărat cele în care există abuz flagrant — ci acelea în care încet-încet nu mai e loc de noi.

Petronela Rotar 

La început, nu știi ce ți se întâmplă, pentru că nu doare. Încă. La început e farmecul. Șarmul. Uimirea că cineva te vede. Că te observă în detalii în care tu n-ai avut niciodată curajul să te privești. Că îți anticipează gândurile și-ți pansează rănile doar cu două vorbe spuse exact când trebuie. La început e totul despre "noi". Despre cum păreți făcuți unul pentru altul, despre cum n-a mai existat nimeni așa, niciodată. Despre suflete pereche, sincronizări divine și coincidențe prea perfecte ca să fie întâmplătoare. La început, pare să fie tot ce-ai visat, și-ți vine să spui mereu "Doamne, ce noroc am!".

Doar că "norocul" nu ține mult. Pentru că încet, aproape insesizabil, începe să se schimbe tonul. Se retrage puțin, apoi revine cu și mai multă intensitate. Te copleșește, apoi te ignoră. Te face să te simți în al nouălea cer, apoi te izbește de fundul oceanului cu o forță incredibilă. Și tot tu te întrebi cu ce-ai greșit. Tot tu începi să-ți ceri scuze, fără să știi măcar pentru ce.

Într-o zi îl vezi altfel, dar doar pentru o secundă. Apoi trece. Pentru că iar e tandru, iar e magic, iar îți promite tot, iar îți spune că ești omul lui preferat. Și tu te topești. Iar. Uiți de la mână până la gură. Doar că te controlează subtil. Te face să pui la îndoială ce spui, ce crezi, ce simți. Îți răsucește realitatea până când nu mai știi ce e adevărat, până nu mai știi cine ești, ce-ți dorești și ce e bine pentru tine. Și-i cauți mereu privirea sau aprobarea, te uiți la el să-ți răspundă la ce ar trebui să știi deja.

Îți pune etichete. Ești instabil, nesigur, gelos, prea sensibil, prea visător, prea dificil. Nu gândești corect. Ești nebun. Ai o problemă. Ai mai multe probleme. Prietenii tăi nu sunt oamenii potriviți pentru tine. Psihologul e șarlatan. Ești pierdut. Fără el nu ești nimic. N-ai cum să nu-l iubești, pentru că voi vă iubiți și sunteți făcuți unul pentru celălalt. Dar nu mai poate cu tine. Ești prea mult. Exagerezi. Îl înnebunești. Trebuie să încetezi să te mai comporți așa, că s-a săturat. Tot el... desigur.

Și-o face deseori cu zâmbetul pe buze. Îți spune toate astea senin, cu convingere, pentru că, da, el chiar crede toate astea. Pentru el chiar ești nebun că te îndoiești de iubirea dintre voi. De potențial. Că nu accepți că forma lui de control e ceea ce ai neapărată nevoie.

Apoi te înșală. O dată, de două ori, de cinci. Se scuză. Sexul nu e înșelat. Eu pe tine te iubesc. Și-l scuzi și tu. Îl înțelegi, pentru că are traume, pentru că a fost rănit, pentru că e obosit, pentru că are și părți bune, pentru că-n esență nu e un om rău, pentru că l-ai văzut plângând o dată, iar lacrimile sunt semn de sinceritate.

Și-ajungi să trăiești într-o lume unde iubirea doare, dar nu pleci. Nu pleci nici măcar după ce s-a stins și iubirea, și-ai rămas doar cu controlul, cu lacrimile, cu întrebările, cu situațiile în care ești pus iar și iar, și cu îndoielile despre toate, dar în special despre tine. Pentru că asta a făcut din tine. Să crezi că ești greșit și să faci mai bine, să accepți mai mult, să fii mai înțelegător, mai puțin impulsiv, să înțelegi că el are voie multe, tu nu ai voie nimic. Să pricepi că singura formă în care ai voie să trăiești e sub control și teroare. Dar să stai liniștit, că uneori, rareori, va mai presăra câte o floare, așa, cât să-ți amintească ce pierzi dacă pleci.

Doar că nu pleci. Nu pleci pentru că ți-a luat până și puterea de a pleca. Puterea de a lua decizii. Pentru că "deciziile" tale ajung să sune mereu așa: "Gata, până aici, o să-i spun să aleagă, ori așa, ori așa, că nu se mai poate!", chiar dacă știi că nu va alege să-ți dea drumul. A investit prea multă muncă s-o ia de la capăt cu altcineva, să fie iar drăguț, ca la început.

Începutul ăla de care te legi și tu și care n-a fost niciodată real. A fost o mască. Un cârlig. Un personaj construit cu precizie, cât să te prindă bine și să nu-ți mai dea drumul. Și a reușit. Ai rămas acolo. Un tu care nu mai știe cine e. Care se îndoiește de fiecare reacție, emoție, gând. De fiecare dorință sau speranță de mai bine sau măcar de altfel.

Pentru că de atâtea ori ți s-a spus că simți greșit, că gândești greșit, că îți imaginezi, că trăiești într-o realitate paralelă, încât crezi toate astea. Și e firesc s-o faci. Un om ținut în teroare psihică va uita complet cine este în afara ei. Ba chiar, în cazuri extreme, nici nu mai știe cum să trăiască fără ea.

Iar cel mai nasol nu e că te minte, ci că ai ajuns să te minți și tu. Să-ți spui că nu e dracu' atât de negru, că se va schimba, că mai e ceva bun acolo, că n-are cum să fie așa rău, că nu e posibil să-ți facă rău conștient, că nu are cum să fie mai rău de atât. Că iubirea vindecă...

Doar că unele iubiri nu vindecă, ci ucid. Lent. Unele iubiri sunt otrăvuri frumos ambalate și nu e vina ta că le-ai gustat, dar e responsabilitatea ta să nu bei din ceva despre care știi clar că te va ucide.

Și da, poate nu toți fac asta din plăcere, poate unii chiar au traume, dar asta nu-i scuză să ți le provoace și ție. Poți înțelege traumele unui om și le poți accepta cât timp acesta și le gestionează și încearcă să le rezolve. Când tot ce face e să le arunce asupra ta, nu e un om cu care poți construi ceva.

Și da, poate că ai iubit cum n-ai făcut-o niciodată, dar trebuie să te alegi pe tine.

Dacă ai nevoie să auzi asta astăzi sau... oricând, dă-mi voie să-ți zic ceva.

Ești mai mult decât traumele altcuiva, mai mult decât un pretext pentru cineva să-și arate fricile și nesiguranțele. Ești mai mult decât o piesă într-un joc pe care nu l-ai ales, mai mult decât o monedă de schimb în echilibrul unui ego fragil. Nu ești un obiect pe care cineva îl poate manipula la voia lui, doar pentru a se simți în control, puternic sau validat. Nu ești o extensie a rănilor altuia, nu ești o oglindă în care să-și reflecte propriile slăbiciuni și frici.

Ești mai mult decât un capriciu al destinului. Nu ești doar un refugiu pentru cineva care nu știe cum să se vindece singur.

Ești mai mult decât un joc de putere, mai mult decât un trofeu sau o minge de ping-pong între joculețele unui narcisist. Nu meriți să fii folosit pentru a întări sentimente de superioritate, să fii redus la un instrument prin care cineva își afirmă autoritatea. Tu nu ești nimic mai puțin decât o ființă umană întreagă, cu demnitatea ta, cu vocea ta, cu dorințele tale, cu lumina ta. Nu poți fi înghițit într-un ciclu de abuz și manipulare, doar pentru că cineva vrea să se simtă puternic.

Iar puterea ta nu vine din supunere, ci din eliberare. Alege-te pe tine.

Alex Andronic 

Ca să nu mai permită discuții de genul “Sigur a făcut ea ceva” sau

“Păi dacă umbla cu fusta aia scurtă pe stradă” sau

“Lasă că sigur a vrut și ea, altfel nu ieșea cu el”

Unele țări au schimbat legea violului astfel încât nu mai este nevoie ca procurorii să dovedească actele de agresiune sau amenințare din timpul violului (procedeu extrem de dureros pentru victimă)

E suficient ca victima să nu fi spus DA explicit persoanei cu care a avut relații intime pentru ca agresorul să fie condamnat.

Atât de simplu. Nu a spus DA clar (în scris sau pe video sau în altă formă verificabilă), dar a fost totuși implicată în actul se%ual? Atunci poate reclama viol, iar procurorul nu mai trebuie să dovedească că a fost lovită, legată, amenințată și penetrată cu forța.

Da, există viol în cadrul căsătoriei. Și acolo e nevoie de consimțământ. Da, de fiecare dată.

Vineri, Norvegia a promulgat această lege, după Suedia, Danemarca, Finlanda și Islanda.

Conform noii legi adoptate de parlament, orice persoană care întreține relații se&uale cu cineva care nu a consimțit prin cuvânt sau faptă ar putea fi condamnată pentru viol, chiar și în lipsa altor acte de violență.

Suedia a schimbat definiția legală a violului în 2018 la sex fără consimțământ, o schimbare despre care oficialii au spus că a dus la o creștere cu 75% a condamnărilor pentru viol.

Scopul acestor legi este de a proteja victimele, de a le încuraja să raporteze când sunt agresate și de a pedepsi agresorii rapid și fără milă. Așa arată o societate care are grijă de membrii ei vulnerabili.

Scriu asta în speranța că încet, încet se va schimba și societatea românească, legea și modul în care justiția abordează aceste cazuri.

Până vom ajunge și noi acolo, e important să luăm mereu atitudine în cercul nostru social atunci când o persoană vulnerabilă e agresată (da, inclusive când vedem părinți lovindu-și copiii în parc, vecini înjurându-și nevestele), să cerem legi mai bune și să ne educăm copiii să recunoască rapid un abuz, să nu rămână martori tăcuți, să aibă respect și să înțeleagă de mici ce este consimțământul, să-l ceară și să știe să spună NU atunci când asta e ce doresc.

Printesa urbana

Carmen Grigoras Nitescu:

Femeia nu este datoare să tacă în fața ORICĂRUI bărbat. Tăcerea ei poate fi un act de noblețe, dar numai atunci când are înaintea ei bărbați înțelepți, drepți și ancorați în Adevăr. În prezența unor astfel de suflete, glasul femeii poate deveni tăcere sacră, nu din supunere, ci din recunoașterea unei armonii mai mari (aceea a conștiinței trezite în ambele părți).

Dar în fața bărbaților care vorbesc fără înțelepciune, care poartă mândria în piept și se cred stăpâni acolo unde sunt doar rătăciți, tăcerea femeii este o trădare a luminii. A tăcea în fața prostiei nu e smerenie e o formă de lașitate spirituală.

Iar bărbații care resping înțelepciunea, care disprețuiesc femeia, care trăiesc fără dreaptă judecată și fără legătură cu Dumnezeu, merită în viața lor distrugerea lui Kali.

Kali, zeița din adâncul tradiției hinduse, nu este o simplă figură mitologică. Ea este forța distrugerii iluziei, a ignoranței, a ego-ului. Poartă înfățișarea întunecată pentru că vine să dezrădăcineze ceea ce este fals. Nu e o distrugere oarbă , e purificatoare. Ea rupe vălurile care țin sufletul în întuneric. Îi înghite pe cei care se înalță în minciună și își bat joc de ceea ce e sacru.

Kali nu vrea să distrugă bărbatul, îl vrea drept. Nu distruge viața, distruge ceea ce o corupe. Când apare, nu o face ca să supună, ci ca să înfrângă forțele care blochează evoluția. Bărbații care trăiesc în prostie, care nu învață, care rănesc și domină, o vor simți pe Kali nu ca pe o alegorie, ci ca pe o realitate. În viața lor, în căderile lor, în prăbușirea falsului din ei…

Femeia care vorbește atunci când trebuie, care nu tace în fața nedreptății, devine unealta divină care aduce lumina în întuneric. Iar uneori, lumina arde.

Femeia, ziceți, să tacă? Să-și pună întrebările în șoaptă, acasă, printre perne și vase spălate cu resemnare. Să nu predice, că i se răstoarnă natura. Dar dacă natura ei, tocmai, e să urle? Dacă femeia din ziua de azi a învățat nu din Geneza, ci din viață — și a înțeles că tăcerea n-a salvat-o niciodată?

Spuneți că nu ați găsit nicio femeie dreaptă. Poate ați căutat cu rigla, nu cu inima. Poate ați vrut să prindă sfințenia între contururi drepte și cuminți. Dar sfințenia e o linie frântă, adesea, și străbate neregulat obrajii mamelor, surorilor, femeilor care tac nu din supunere, ci din oboseală.

Fecioria nu se păstrează cu eticheta, domnule Anatol. Iar rușinea nu se moștenește ca o ladă de zestre. Femeia nu e pământ viran, pe care dacă l-a săpat altul, nu mai crește floare curată.

Și cu forța? Spuneți că dacă n-a țipat, înseamnă că a vrut. Asta e logică de piatră, nu de om. Tăcerea, uneori, e frică. Uneori e moartea în stare incipientă. Dacă am aplica regula asta la istorie, sau chiar la religie, am spune că toate popoarele cucerite și-au dorit ocupația, fiindcă n-au strigat destul.

Poate că nu femeia trebuie smerită, ci gândul nostru, cel care se tot înalță cu siguranță pe greșeli străvechi.

Dar nu vă învinovățesc. E greu să te dezveți de o lume care te-a crescut cu bărbatul pe tron și femeia în bucătărie. Doar că între timp, s-a schimbat ceva. Tronul s-a transformat în scaun de birou, iar bucătăria e un spațiu deschis — cu laptop, idei și revoltă.

Și dacă tot ne jucăm de-a Geneza, poate ar fi bine să ne amintim: Dumnezeu a făcut femeia din coasta bărbatului — nu din călcâiul lui.

Ați pus cuvintele rând pe rând, ca niște cărămizi la temelia unei închisori. O lume de ghips moral, din care v-ați croit siguranță. Și femeile – toate – le-ați închis înăuntru, cu o pancartă la intrare: „nu vorbi, nu întreba, nu fi.”

Ziceți că femeia trebuie să tacă. Că dacă n-a țipat, a vrut. Că dacă a fost luată cu forța, atunci să fie luată cu totul, până la capăt, până la moarte, dacă se poate. Vedeți? Așa încep tragediile care nu mai ajung în ziare. Așa se nasc grotele. Cu gânduri „curate” ca cele scrise de dumneavoastră și care nu cred că vă aparțin. Vă jucați cu noi, sper.

Totul la dumneavoastră e aranjat ca o slujbă la lumina lumânărilor. Femeia să se supună, să se spele cu nașteri, să-și ardă păcatul în burți și în tăceri. Așa, poate o mântuiți. Dar nu o înțelegeți.

Căutați femei drepte? Dar unde, domnule? În vitrine? În icoane? Pe unde ați umblat, de-ați pierdut orice urmă de uman în ele? Drepți suntem doar când nu mai avem ce pierde. Restul e fațadă. Inclusiv la bărbați.

Ați rămas blocat într-o lume care nu mai există. Un Ev Mediu târziu, fără armură, dar cu Facebook. Unde femeia nu mai cere voie. Și nici iertare. Pentru nimic.

Nu moralitatea s-a pierdut. S-a pierdut omenia. S-a pierdut rușinea de a mai face atâta caz dintr-o groază de nimicuri, în timp ce oamenii, toți, indiferent de ce poartă între picioare, mor de singurătate, mor de foame de sens, mor de lipsă de dragoste reală.

Asta nu vă deranjează, nu? Vă deranjează doar dacă femeia deschide gura.

Poate că da, s-a rupt ceva în firea lucrurilor. Dar nu când femeia a vorbit. Ci când bărbatul a uitat să asculte fără să creadă că e judecător.

Când lumea se duce de râpă, nu se face ordine cu reguli vechi. Se face cu luciditate. Cu sânge rece. Cu oameni care nu mai înghit dogme ca pe pastilele de somn.

Și da, poate că adevărul doare. Dar nu pe cel care-l spune. Pe cel care îl înțelege.

Valentin Pelerin

Dana Prisecariu

Domnule B., e fascinant cum (unii) reușiți să vă ascundeți misoginia sub o mantie de „evlavie”. Din păcate pentru dumneavoastră, Biblia nu e un certificat de superioritate masculină, iar Dumnezeu nu v-a dat dreptul să decideți valoarea unei femei după cât tace, cât suferă sau cât se supune.

Să justifici violența, să reduci femeia la tăcere și să pretinzi că umilința o „curăță” este nu doar profund greșit moral, ci și periculos. Ceea ce promovați nu este credință, ci fanatism patriarhal. Hristos a predicat iubirea, nu supunerea forțată. Dacă ar fi trăit azi, probabil v-ar fi întrebat cu blândețe: „Unde ți-e mila, omule?”

Din fericire pentru toți – și din păcate pentru dumneavoastră – femeile nu mai ard pe rug pentru că îndrăznesc să gândească. În schimb, ard de demnitate, curaj și luciditate. Și nicio dogmă strâmbă nu le va mai opri.

Sandra O'Connor:

În ultima perioadă am citit atât de multe postări despre ce ar trebui să facă femeile într-o relație, în societate, pe planetă, despre cum trebuie femeile să se îmbrace, să vorbească, să simtă și să se manifeste încât am să las și eu o listă cu ce are nevoie o femeie de la un partener de viață, că de ceea ce are nevoie de la societate, am scris și voi mai scrie. E o listă deschisă, puteți completa în comentarii.

Practic, o femeie are nevoie să audă și să simtă(ca punct de pornire) următoarele de la un partener:

„Nu te fac să te simți nesigură doar pentru că eu nu știu ce vreau.” Nu îți cer răbdare infinită în timp ce eu fug de propria mea maturizare. Nu îți vorbesc în coduri și nu îți ofer ambiguități ca să-mi protejez libertatea de a fugi. Când îți spun ce simt, e clar, e asumat, nu e o formă de evitare mascată.

„Te fac să te simți iubită și apreciată.” Nu doar când vă este bine, nu doar în public, nu doar când oferă ceva în schimb.

„Împărțim responsabilitățile.” Relația nu e un spațiu în care o femeie muncește dublu și mulțumește că nu i se reproșează ceea ce nu a reușit să facă, e un parteneriat. Rolul unui partener este de implicare zilnică, iar implicarea zilnică nu e o formă de „ajutor”, e asumare de responsabilitate comună. Gătitul, crescutul copiilor, rufele, curățenia din casă, toate sunt responsabilitate comună.

„Te ascult cu adevărat.” Nu doar o auzi vorbind, ci chiar asculți ceea ce spune, cu scopul de a înțelege, nu de a combate sau anula. Îți dai seama că ai făcut asta, când îți amintești ce ți s-a spus.

„Îți ofer sprijin real (emoțional și practic).” Susții partenera de viață fără a o infantiliza. Nu o faci să simtă că trebuie să aleagă între iubire și independență, între carieră și armonie. Ești alături cu gesturi concrete, care o ajută și pe ea să progreseze profesional și academic, nu doar cu „sunt aici dacă ai nevoie”.

„Vreau să fim o echipă, nu o ierarhie.” Nu îți cer să mă urmezi, nu mă pun deasupra, nu îți subminez vocea. Cred în dialog, în decizie împărtășită, în umărul tău lângă al meu, nu cu un pas în spate.

„Respect limitele și independența ta.” Nu o faci să simtă că trebuie să ceară permisiunea ta pentru a avea un spațiu al ei. Nu o controlezi, nu o compari cu mama sau cu fostele, nu o închizi în casă, nu îi alegi hainele cu care iese din casă. Îi respecți timpul personal, prieteniile, libertatea de a fi o persoană întreagă în afara relației.

„Îmi pasă de ceea ce e greu pentru tine, chiar dacă nu te înțeleg pe deplin.” Nu încerci să îi explici că greșește când îți explică faptul că suferă și nu transformi disconfortul tău în negarea durerii ei. Asculți, nu fugi, nu îi negi perspectiva, nu îi spui că e “prea sensibilă” și niciodată nu îi spui că” e nebună”.

„Mă simt bucuros că suntem prezenți unul în viața celuilalt.” Asta se vede prin faptul că o valorifici, nu ascunzi prezența ei, vorbești frumos despre ea și când nu e de față, nu îi minimalizezi realizările, nu îi confiști succesul.

“Vorbesc despre tine cu respect, chiar și în fața altora.” Nu folosești ironiile, glumele pasiv-agresive, poveștile spuse cu condescendență sau generalizările despre „femei” pentru a câștiga admirația celorlalți. Nu o discreditezi, nu râzi de vulnerabilitatea ei și nu o expui fără acordul ei în contexte în care ar trebui să se simtă protejată.

„Nu te fac să concurezi cu trecutul meu.” Nu vorbesc despre foste ca și cum ar fi standardul tău de comparație. Nu îți cer să compensezi pentru ce nu am avut în altă relație. Nu îți rănesc încrederea prin amintiri rostite strategic.

„Când greșesc, vreau să repar, nu să mă apăr și să justific.” Îți asumi responsabilitatea greșelilor personale, nu o transformi în țap ispășitor. Dacă treceți prin ce e dificil, rămâi asumat în procesul reparatoriu.

„Sunt atent la cum te rănesc, chiar și fără intenție.” Nu consideri că intențiile bune scuză totul și nu te agăți de faptul că „nu ai vrut să faci ceva” pentru a evita confruntarea cu efectele comportamentului tău. Îți asumi greutatea cuvintelor și a gesturilor, chiar și atunci când sunt produse ale propriilor dureri neprocesate.

„Lângă mine, nu trebuie să te aperi tot timpul.” Nu o forțezi să fie în gardă, să-și calculeze cuvintele, să anticipeze reacțiile tale, să își tempereze emoțiile de teamă că ai putea ridica vocea, deveni ironic, tăcut sau ostil. Siguranța nu înseamnă doar lipsa violenței fizice, ci absența fricii constante că orice vulnerabilitate va fi penalizată.

„Ești o prezență sigură, nu un factor de instabilitate emoțională.” Nu treci brusc de la tandrețe la distanță, de la „te iubesc” la sarcasm, de la angajament la retragere. Nu o lași să trăiască într-o stare de incertitudine emoțională în care nu știe niciodată ce variantă a ta va primi. Stabilitatea afectivă e una dintre cele mai mari forme de protecție psihologică într-o relație.

„În intimitate, nu te văd ca pe un bun de consum.” Nu transform atingerea în obligație, sexul în validare, dorința în presiune. Îți respect ritmul, disponibilitatea, nevoia de conectare. Îmi pasă de cum se simte corpul tău în prezența mea, nu doar de ce îmi doresc eu.

„Nu te folosesc ca pe un pansament emoțional.” Nu te fac responsabilă pentru părțile mele rănite. Nu mă ascund în relație de ceea ce am de lucrat în mine. Nu îți cer să-mi vindeci neîncrederea, trecutul sau rușinea.

„Am grijă de spațiul dintre noi.” Nu îmi pasă doar de cum mă simt eu, ci de cum se simte relația în sine. Observ când ceva s-a rupt, și caut să repar, nu să neg. Îmi asum responsabilitatea de a nu transforma tăcerea în pedeapsă și distanța în manipulare.

„Nu mă tem de puterea ta, ci o admir.” Nu încerca să faci femeia de lângă tine mai tăcută, mai lipsită de emoție, mai ternă, mai ușor de digerat. Iubește-i așa cum e ea autentic.

„Nu confunzi prezența ta, cu supravegherea.” Ești acolo ca martor și participant în vieța ei(și a voastră împreună), nu ca paznic. Nu ești gelos pe libertatea ei, pe bucuriile ei personale, pe independența ei de gândire sau pe felul în care se simte bine cu prietenii, colegii sau în lumea ei profesională. Nu o izolezi sub pretextul grijii.

„Vreau să cresc emoțional alături de tine.” Nu cauți confortul unei femei care te protejează de propriile tale răni, ci îți dorești o relație în care te lași văzut, învățând și tu să simți, fiind conștient de impactul pe care îl ai asupra celor din jur.

„Te iubesc fără să te condiționez.” Nu o iubești doar când e de acord cu tine, doar când tace, doar când zâmbește. Nu transformi iubirea într-o recompensă pentru conformare. O femeie are nevoie să simtă că e iubită și când e obosită, și când are limite personale activate și când spune lucruri care nu îți plac, și când e în conflict cu tine.

„Iubirea mea nu e un act de putere, ci o formă de vulnerabilitate împărtășită.” Iubirea nu e troc, nu ești generos emoțional ca să îți crești prestigiul relațional, nu dai iubire ca să primești admirație. Nu o faci să simtă că iubirea e un favor pe care îl poate pierde dacă greșește.

„Iubirea mea nu se evaporă când nu mai primește validare imediată.” Nu renunți la implicare doar pentru că nu te simți aplaudat sau înțeles în acel moment. Nu o pedepsești cu absență, umilire sau ironii dacă nu îți răspunde cum ai vrea.

„Îți ofer iubirea așa cum ai nevoie, nu doar cum îmi vine mie mai ușor.” Nu mă ascund în spatele replicii „așa sunt eu”. Mă interesează cum te simți tu, nu doar ce intenții am eu. Îmi pasă de limbajul tău afectiv și fac eforturi reale ca să fiu acolo, unde ai tu nevoie de mine.

„Nu îți cer să îți negi limitele ca să îmi fie mie confortabil.” Nu te presez să spui da când vrei să spui nu. Nu îți cer disponibilitate permanentă. Nu aștept să fii acolo pentru mine, dacă tu ai nevoie de spațiu.

„Nu promit viitorul ca să evit prezentul.” Nu îți vorbesc despre ce vom face peste ani ca să ascund că azi sunt absent. Nu te amețesc cu vise ca să te liniștesc temporar. Îți arăt ce simt și ce construiesc acum.

„Relația cu mine nu te face să pierzi contactul cu tine.” Nu te diluezi în iubirea pe care o ofer. Nu îți cer să renunți la cine ești. Dimpotrivă, sunt acolo să te țin aproape de tine însăți, să îți amintesc cine ești când obosești, să fiu un partener, nu un obstacol în devenirea ta.

„Te privesc cu ochii unui om care vede, nu doar cu cei ai unui bărbat care consumă.” Nu te reduc la ce îmi oferi sau la cum arăți. Te văd în întregul tău.

Asta își dorește o femeie care a învățat să nu se mai anuleze pentru a primi iubire.

Femeile nu cer prea mult, deși li s-a repetat asta atât de des că fac asta, încât au ajuns, uneori, să-și pună sub semnul întrebării propriile nevoi firești. Nu, femeile nu cer dintr-o relație nici adorație, nici sacrificii spectaculoase, nici garanții imposibile, au nevoie doar de un spațiu în care să poată fi ele însele fără să se teamă că iubirea vine cu prețul serviciilor oferite de către ele și al compromisului constant.

Femeile au nevoie de o relație în care demnitatea lor emoțională să nu fie negociabilă, în care vocea lor să nu fie percepută ca o trăsătură de”femeie dificilă”, iar trăirile lor emoționale să nu fie ridiculizate, sau tratate ca slăbiciune. Cele care au învățat să-și asculte vocea nu se mai pierd în gesturi de conciliere continuă, nu mai justifică absențele celuilalt, nu mai negociază liniștea cu un partener care le cere mereu să ignore ceea ce le doare.

O femeie nu are nevoie să fie completată, ci susținută în drumul ei spre sine, într-o relație în care nu are de ce să lupte pentru a fi văzută, în care nu se confundă profunzimea cu intensitatea, în care e egalul tău, nu un pedagog, în care nu își au spațiu de creștere ambiguitățile emoționale sau comportamentale.

Mă repet, femeile nu cer prea mult, ele cer ceea ce ar trebui să fie firesc într-un spațiu de iubire matură: parteneriat, ascultare, siguranță, reciprocitate, respect, prezență.

Și da, asta se aplică și reciproc, dar postarea asta este despre noi, femeile și nevoile noastre.

FEMININ și MASCULIN

Feminin și masculin NU sunt unul și același lucru cu femeie și bărbat.

Acestea sunt polaritățile pe baza cărora funcționează energia creatoare.

Nici una dintre ele nu este superioară celeilalte.

Ele lucrează în simbioză pentru a produce forma.

Femininul este creația în sine, care se mișcă neîncetat, dar care nu poate lua formă fără implicarea masculinului.

Acțiunea masculinului este cea care dă formă ideii pe care o creează femininul.

Femininul își imaginează că va ajunge pe lună, masculinul este cel care știe concret cum va face asta și va construi racheta.

Femininul trăiește în poezie.

Masculinul se va folosi de structura limbajului pentru a o transpune pe hârtie.

Femininul este efervescență și tumult, masculinul este precizie și direcție.

Femininul se agită pentru a pune în mișcare masculinul stagnant, care nu vrea să se miște de bună voie.

Când, prin identificare, femininul și masculinul au inceput să fie considerate femeie și bărbat a inceput distracția.

Bărbatul a început să-și vadă limitările și pentru a deține controlul, a instituit patriarhatul.

Când a văzut că nu poate face față puterii creative ascunsă în femeie, a decis că aceasta trebuie să i se supună fără crâcnire.

Asta e mintea masculină omenească, care în loc să colaboreze cu femininul, caută soluții să domine, pentru a nu părea insuficient.

La polul opus, când femeia a văzut că trebuie să se supună cu forța, a început să opună rezistență.

Și de aici a început masculinizarea ei.

Dacă fiecare parte ar înțelege că a conviețui nu este despre jocuri de putere, ci despre colaborare, conflictele s-ar stinge natural.

Femeia nu trebuie să se supună bărbatului.

Și nici invers.

Este vorba doar despre a înțelege că nu poți compara mere cu pere și că fiecare au calitățile, și neajunsurile lor.

Ele pot sta împreună în același coș fără să își scoată ochii.

Claudia Janz

Alexandru Gavriliu :

Am plâns în casă, pe stradă, în mașină, la sală, printre rafturi la Mega, pe scuter, în parc, la cinema, în bucătărie, în baie, pe canapea, peste tot. Am avut o perioadă de aproximativ 6 luni în care cred că am plâns în fiecare zi.

S-a declanșat în cadrul procesului meu terapeutic, de vindecare emoțională. Nu știu dacă mi-am dat voie sau nu am mai avut ce face. Știu sigur că de la un punct încolo nu m-am mai împotrivit. Îmi amintesc momente când eram la sală, trăgeam de fiare și deodată ochi mi se umpleau de lacrimi. La început am încercat să ascund. Dar am obosit să ascund, să mă abțin, să fiu sau să par altceva. Am lăsat să fie. Am împins la piept, am făcut genoflexiuni, am tras pentru brațe, am făcut abdomene, de multe ori cu ochii roșii și lacrimi pe obraji. Pur și simplu. Fuck it.

De la un punct încolo am înțeles ce se întâmplă - Căram cu mine rezervoare uriașe de tristețe neplânsă, de durere neprocesată, nemetabolizată - cum ar spune terapeuta mea Și acum toată acea încărcătură se deschidea. Căram cu mine tone de tristețe care era acolo încă din copilărie. Durerea unui băiețel care nu s-a simțit niciodată în siguranță cu adevărat ca să fie așa cum e, să și exprime emoțiile. Durerea unui om în devenire care a reprimat enorm ca să pară bărbat valid. Ca să îndeplinească așteptările de a fi bărbat. Ca să nu pară slab, ca să nu pară neputincios, ca să nu fie respins, ca să nu fie părăsit, ca să fie adecvat, iubit, acceptat, bărbat.

În procesul ăsta am devenit conștient de urletul interior care m-a însoțit toată viața și care s-a aflat întotdeauna în spatele furiei mele.

Am început să înțeleg, mai întâi intuitiv și mai apoi mi s-a confirmat în multe moduri, că nu am cum să devin un bărbat matur și stabil emoțional decât dacă îmi închei socotelile cu băiețelul rănit. Însingurat, reprimat care plângea în interiorul meu non stop. Mi-am dat seama că am nevoie să las băiețelul rănit să fie băiețel rănit. Să nu îmi mai fie rușine de el. Sau poate să accept și să înțeleg rușinea și tristețea lui. Am înțeles că băiețelul ăla are nevoie să plângă și să sufere legit, ca apoi să-și șteargă lacrimile și să meargă mai departe. Am avut momente în procesul asta în care am crezut că simt și plâng durerea întregii lumi.

Am avut momente în care mi-a fost teamă că o să rămân tot timpul acolo. Mi-a fost teamă că o să plâng sau o să fiu trist toată viața. Că voi rămâne blocat. M-am îndoit de mine, m-am văzut slab, neputincios, nebărbat, nesigur, neputernic. Îndoiala și presiunea au devenit și mai mari odată cu toate mesajele directe sau indirecte pe care le-am primit din jur:

“Gata, gata, la un moment dat te scuturi, lași ce-a fost și faci ce ai de făcut” “Trist netrist, deprimat nedeprimat, tre’ să produci, tre’ să faci bani” “Faza cu terapia e că dacă tot sapi și tot sapi normal că o găsești ceva, nu se termina niciodată. La un moment dat trebuie să îți bagi picioarele ieși la o bere, fuți o femeie și gata” “Bărbatul face, umblă, se mișcă, produce”

Genul ăsta de atitudini sau mesaje m-au predispus să mă îndoiesc de mine, să mă îndoiesc că e valid ce trăiesc și ce simt. Atunci și toată viața mea. Dar apoi m-am întrebat: Care bărbat? Ce e ăla bărbat? Ce înseamnă să fii bărbat? Și am pus întrebări în stânga și-n dreapta și am ascultat cu atenție bâlbâielile care se voiau a fi răspunsuri. Nobody fucking knows - Asta e concluzia la care am ajuns.

Bărbatul care statistic moare cu 10 ani mai devreme decât femeia? Bărbatul care statistic comite suicid cu o incidență de 4 ori mai mare decât femeia? Bărbatul care face ce are de făcut în timp ce-și înghite urletul și durerea interioară în fiecare zi timp de zeci de ani ca să fie validat, plăcut, acceptat, iubit, până pocnește ceva în trupul sau psihicul său? Nu mulțumesc!

Îmi amintesc de mine în trecut. Am visat atât de tare să îmi iau o mașină mare, solidă, puternică, am muncit pentru asta și am reușit. Mă uit acum înapoi și văd limpede că mașina aia, cele 2 tone de fier nou nouț cu care mă deplasam de colo-colo reprezenta un scut solid de care un băiețel rănit și neplâns avea nevoie ca să se simtă cât de cât în siguranță.

Nu spun că o mașină mișto nu e bună, nu spun că bărbatul nu ar trebui să facă, să producă, să muncească, să creeze prosperitate, să aducă. Dar nu așa. Nu cu toată durerea asta în noi. Nu călcându-ne în picioare sufletele.

Terapeuta mea, Petronela Rotar, m-a ajutat să înțeleg ce mi se întâmplă în perioada aia. Am început să accept ceea ce era descoperit și stabilit de zeci, sute sau chiar mii de ani (în anumite culturi) - tristețea, plânsul, doliul este calea prin care omul procesează o pierdere. Plansul este un proces fiziologic sănătos și firesc. O funcție prin care corpul uman reglează anumite procese hormonale cu impact benefic la nivel fizic, emoțional și psihic. Mi se pare fascinant cum civilizația a inventat reguli pentru a scoate în afara normalului atâtea aspecte firești ba chiar fiziologice. Cum ar fi sexul, plânsul și altele. Unde a putut să intervină, intelectul uman deconectat a făcut-o.

Am început să observ lucruri. Am început să observ că atunci când cineva plânge (bărbat, femeie sau copil) i se oferă repede șervețele. De ce? Ce e în neregulă cu plânsul? Ce e în neregulă cu lacrimile? Inclusiv la înmormântări, despărțiri, orice durere interioară sau fizică - sărim repede cu șervețelul. Am observat în multiple situații cum ceilalți intervin să oprească manifestarea tristeții. “Gata, o să treacă, o să fie bine.” “Nu mai plânge.” “Nu te mai văicări” “Dar ce e așa de grav?” “Gata, ești băiat mare”

Am observat cum lumea încearcă să oprească un proces fiziologic benefic și firesc cu impact pozitiv în sănătatea fizică și mentală. E ca și cum ai opri pe cineva să se pișe. Nu e bine.

După ce am înțeles unele dintre aceste lucruri am avut momente din ce în ce mai frecvente în care nu mi-am mai ascuns lacrimile. Nu am mai întors sau plecat capul, nu am mai căutat repede șervețele. M-am plimbat printre rafturi la Mega cu coșul în mână și cu lacrimi care șiroiau pe obraji pt ca am înțeles ce se întâmplă - am dat într-un zăcământ uriaș de durere bine capsat în subconștient timp de zeci de ani. Iar acum a deversat și se drenează. Plâng azi ce n-am plâns la 12 ani, poate. E bine. E dreptul meu. E sănătos, e uman, e real.

Înțeleg rușinea și frica barbatilor. Pentru că sunt unul dintre ei. Înțeleg condiționarea terifiantă de a nu fi de ajuns. Teama continuă de abandon și respingere. Înghițirea durerii și frica de a exprima tristețea în fața unei femei: “Va crede că sunt slab și mă va părăsi” “Va crede că sunt slab și va găsi un bărbat puternic și dur” “Va crede că sunt slab și o să îmi pierd respectul”

Înțeleg teama de a exprima tristețea sau vulnerabilitatea în fața altui bărbat. E teama mea și, presupun (îmi asum dacă greșesc), a multor milioane de bărbați. Am fost condiționați în sensul ăsta. Am fost condiționați să ne temem de alți bărbați. Să ne temem unii de alții, să ne luptăm uniii cu alții. Să stăm în gardă și să ne ținem la distanță. Pentru că alți bărbați ne vor jobul, femeia, medalia, cupa, pământul, vânatul, funcția, banii și așa mai departe. Dar nu e mereu așa. Am fost condiționați să vrem ce au alți bărbați - să le vrem jobul, femeia, medalia, cupa, pământul, vânatul, funcția, banii și așa mai departe - pentru că asta ne face să fim mai bărbați. Nu e deloc așa.

Uneori, încă mă mai las păcălit de astfel de voci, dar din ce în ce mai puțin. Oricine m-ar părăsi și respinge pentru că mă arăt așa cum sunt - acea persoană nu avea de fapt ce căuta în viața mea.

Oricine își pierde respectul pentru că m-am arătat vulnerabil, ăsta e chiar un nonsens. Încep să înțeleg din ce în ce mai profund că respectul nu mi-l poate da sau lua nimeni. Eu pot să mi-l dau și să mi-l iau singur, iar mecanismul prin care fac asta se numește integritate. Așa simt. Când sunt “true to myself”, când sunt în contact cu mine, când fac ce simt, când sunt real, când îmi sunt loial, când trăiesc în acord cu forul meu interior, cu Sufletul meu - atunci am respect față de mine. Și când mă respect eu pe mine, incredibil, respectul vine de peste tot. Bineînțeles că am fost învățat altfel - că e nevoie să renunț la mine ca sa fiu acceptat, respectat, iubit.

Cu cât lucrez și înțeleg mai mult astfel de lucruri la mine cu atât simt mai multă solidaritate și mai puțină teamă și aversiune față de alți bărbați. Și îi respect mai mult pe cei care reușesc să supraviețuiască cu atât de multe în interior.

Săptămâna trecută am avut o întâlnire cu un bărbat care s-a înscris într-un program de-al meu de scris. “Mă bucur că ești bărbat. Mă bucur că un bărbat s-a înscris în programul meu de scris.” La fel cum mă bucur când se înscrie o femeie. Așa am simțit să-i spun.

Teama, aversiunea, disconfortul pe care îl percepeam (și încă îl mai mai percep uneori) în relaționarea cu alți bărbați cred că era teama, aversiunea, disconfortul față de anumite părți din mine, față de copilul rănit și de plânsetul lui care mi-a stat în gât. Știu că mai am mult de lucru în zona asta. Știu că drumul e lung și deloc ușor, calea nu e atât de bătută pe cât mi-ar plăcea dar e singura. Munca cu sine produce rezultate.

Am citit de curând într-o carte foarte bună despre vindecarea bărbaților (În umbra lui Saturn) o chestie mișto:

Femeile au început prin anii ‘60 să lupte și să se elibereze de rolurile care le-au fost atribuite de social și au îmbrățișat ideea că sunt mai mult decât soții, mame, casnice și ființe cu rol de suport în viețile bărbaților. Noi bărbații nu am făcut-o încă. Noi nu ne-am eliberat. Noi am rămas prizonierii rolurilor sociale care ni s-au atribuit de veacuri - Niște mașini de produs bani, de urcat în ierarhia socială, de construit chestii, de sedus femei, de luptat cu alți bărbați și de adus mâncare acasă. Dar poate suntem mai mult de atât. Sau și altceva.

Dar tot uit. Uit des. Contactul cu socialul mă păcălește deseori. Foarte mult din ce e în jur îmi șoptește în ureche contrariul. De aia scriu. De aia citesc. De asta public textul ăsta. E parte din procesul meu, e printre altelele un reminder pentru mine însumi. Am vrut să scriu și să public de mult timp acest text, cred că e vreun an de când mi se plimbă prin minte. Am avut porniri, mi-am planificat să îl scriu, dar m-am îndoit și m-am oprit. “Dacă nu ai dreptate?” “Dacă plânsul e totuși un act de slăbiciune?” “Dacă vei pierde respect?” “Dacă te înșeli” “Dacă vei fi respins?” Vocea asta încă se mai aude, dar foarte slab, e pe ultima sută, nu mai are putere așa mare. Se stinge. Și mi-o asum.

Ce e în neregulă cu plânsul? Ce e în neregulă cu lacrimile? Ce e în neregulă cu durerea și tristețea care se vrea a fi trăită și stinsă? Nimic, ci dimpotrivă, cred că e mai multă Putere aici decât am bănuit vreodată.

Înțeleg că nu am cum să devin bărbat decât dacă îmi închei socotelile cu băiețelul rănit. Mi-am dat seama că am nevoie să las băiețelul rănit să fie băiețel rănit. Să nu îmi mai fie rușine de el. Să accept și să înțeleg rușinea și tristețea lui. Am înțeles că băiețelul din interior are nevoie să plângă ce are de plâns, să sufere ce are de suferit ca mai apoi să-și șteargă lacrimile și să meargă mai departe, să devină bărbat.

"VIAȚA M-A ÎNVĂȚAT CĂ UNELE LINIȘTI VALOREAZĂ MAI MULT DECÂT ORICE VICTORIE

Am crescut crezând că trebuie să răspund. Să argumentez. Să clarific. Să conving. Să corectez. Să nu las loc de „A rămas așa.” Am crezut că tăcerea e o formă de slăbiciune, că ultima replică înseamnă putere. Dar viața... m-a învățat altceva.

M-a învățat că dialogul nu e dialog când celălalt nu vrea să înțeleagă, ci doar să aibă dreptate. Că "prostia", când e certă, nu se corectează cu logică, ci se ocolește cu eleganță. Că cearta nu e niciodată despre adevăr, ci despre cine țipă mai tare. Și că uneori, în tăcere, stă întreaga demnitate a unui om.

Nu mai răspund. Nu pentru că nu știu ce să spun, ci pentru că știu că nu merită spus. Nu mai demonstrez nimic nimănui, pentru că liniștea mea e mai valoroasă. Și da, îți las ultimul cuvânt. Ia-l! Păstrează-l! Scufundă-te în el! Bucură-te de el! Pentru mine, el nu valorează nimic dacă nu e rostit în adevăr și curățenie.

Adevărata abilitate nu e să învingi în discuții. Ci să te ridici din ele, când îți simți inima grea și spiritul coborât.

Într-o lume în care majoritatea vor să aibă dreptate, tu poți alege să ai pace.

Cine are nevoie de adevăr, îl va căuta. Cine are nevoie doar să se audă, nu te va asculta oricum. Iar eu... n-am nevoie să te conving. N-am nevoie să rămân. Nici măcar să fiu înțeles.

Viața m-a învățat să nu lupt cu umbre. Să nu rănesc din orgoliu. Să nu mai port bătălii care mă golesc. Și să nu confund tăcerea cu înfrângerea.

Uneori, cel care pleacă în liniște... a câștigat tot ce era de câștigat: libertatea."

(Razvan Vasile)

Alexandru Gavriliu :

Mai demult am văzut frica din interiorul meu. De curând am început să o accept.

Accept că în spatele procrastinării mele e frică. Că de multe ori nu sunt autentic de frică. Că renunț la unele proiecte de frică. Că mă mulțumesc cu puțin de frică. Că uneori ezit să spun Nu de frică. Că nu cer lucruri de frică. Că uneori nu comunic direct ce vreau de frică. Că amân lansarea unor proiecte de frică. Frică, frică și iar frică.

Și mai adânc, sub frică, de multe ori este rușine. Adică sentimentul de inadecvare, credința că e ceva greșit / defect cu mine și asta s-ar putea vedea dacă acționez, mă arăt, eșuez, am succes, socializez, mă expun, risc, scriu, vorbesc, trăiesc.

Revin la Frică. O văd în interiorul meu și peste tot. În grădinițe, în școli, în familii, în relații, companii și corporații, la femei și bărbați, până și în mănăstiri și locuri sacre. Peste tot frică. Mai mult sau mai puțin mascată. De multe ori instrument în educație, motivație, manipulare.

Azi la sala mi-a în minte acest gând: Multe întrebări ar avea ca răspuns “-Mi-e frică” dacă răspunsul ar fi onest.

De ce stai în relație cu cineva care nu te vrea cu adevărat? De frică. De ce stai la jobul care nu îți aduce bucurie? De frică. De ce stai într-o relație abuzivă? De frică. De ce nu îți urmezi visurile? De frică. De ce nu mergi la psiholog / terapie? De frică. De ce bei? De frică. De ce nu creezi? De frică. De ce nu comunici ceea ce îți dorești? Îmi e frică. De ce nu pornești un business? Mi-e frică. Mami, noi de ce nu avem o casa mai frumoasă? De frică. Tati, de ce accepți ca mami să țipe la tine și să te umilească? De frică. Tati, tu de ce nu ai mașina aia pe care o vrei? De frică. Tati noi de ce nu mergem mai des în vacanță? De frică. De ce nu vorbești ce ți se adună în piept, gât și pare că explodează? De frică. De ce nu deschizi discuția aia greu de dus? De frică. De ce nu ceri mărirea aia de salariu pe care știi că o meriți? De frică. De ce te autosabotezi? De frică? De ce amâni? De frică. De ce nu te promovezi? De frică. De ce stai în izolare? De frică. De ce stai pe social media în loc să îți exprimi talentele? De frică. De ce nu o iei de la capăt? De frică. De ce nu iubești? De frică. De ce nu înveți ceva nou? De frică. De ce stai în izolare? De frică. De ce nu lucrezi cu tine? De frică. De ce nu te arăți? De frică. De ce nu îți expui arta? De frică. De ce nu te promovezi? De frică. De ce nu câștigi cât vrei? De frică. De ce nu te relaxezi? De frică? De ce nu pleci? De frică. De ce nu vii? De frică. De ce nu scrii, de ce nu pictezi, de ce nu cânți, de ce nu joci, de ce nu filmezi, de ce nu fotografiezi, de ce nu sculptezi, de ce nu desenezi? De frică. De ce nu trăiești? De frică.

Mi-am imaginat cum ar fi să am copii. Mi-am imaginat cum ar fi dacă unul dintre ei m-ar întreba lucruri. Am născocit niște întrebări imaginare: Tati tu ești fericit cu viața ta? Tu trăiești așa cum îți dorești? Tu faci ceea ce vrei să faci? Tati de ce stăm în trafic pe Barbu Văcărescu (o stradă gri din București)? De ce nu stăm mai mult în vacanțe? De ce nu trăiești din plin, de ce nu ești bucuros?

M-am gândit că dacă nu îmi accept și depășesc fricile care mă țin departe de viața pe care vreau să o trăiesc cu adevărat, voi fi nevoit să îi răspund copilului: “- De frică. Lui tati îi este frică și așa își trăiește tati viața. De asta nu trăiește tati cu adevărat. De frică.”

În urma acestui exercițiu de imaginație s-a activat ceva foarte puternic în interiorul meu. Un soi de responsabilitate, determinare și curaj. Responsabilitate față de mine, față de viață, față de darurile și talentele mele, față de oamenii din jurul meu și familie, față de copii pe care i-aș putea avea la un moment dat. Și s-a activat și Curaj. L-am simțit. Îl simt. Să acționez, să lucrez cu mine, să vindec, să merg înainte.

E aproape paradoxal. Acceptarea Fricii = Curaj

Frica ascunsă generează și mai multă frică. Frica privită în ochi activează curajul. Ca orice Adevăr care este acceptat și pus pe masă. Am crezut mult timp că dacă țin un Adevăr dureros sub preș, mă aflu într-o poziție favorabilă. Însă fie că ascund sau nu un adevăr, ceea ce este oricum este. Chiar dacă accept sau nu accept. Însă Adevărul neacceptat produce efecte de acolo de sub preș și îmi influențează viața în moduri mai mult sau mai puțin subtile de care nu sunt conștient. Frica acceptată îmi generează curaj. Iar fricile ascunse generează și mai multă frică.

Cred că multe întrebări ar avea ca răspuns “-Mi-e frică” dacă răspunsul ar fi onest.

 

Jan-Willem Van Der Heiden 

O mulțime de „bărbați conștienți” sunt doar suficient de inteligenți emoțional pentru a-și justifica indisponibilitatea emoțională.

Sunt firimituri. Care îți oglindesc visele și temerile înapoi la tine în limbaj poetic, dar nu construiesc niciodată nimic cu tine.

Meditează, se autoreglează, scriu în jurnal despre cât de mult „simt”, în timp ce țin un picior afară pe ușă.

Și femeile sunt epuizate de asta. Ți se spune să fii moale, deschis, încrezător. Vi se spune că bărbații au nevoie de spațiu, timp, răbdare. Deci te întinzi. Te calmezi singur. Îți ții respirația prin zona gri, așteptând ca el să te aleagă în sfârșit.

Şi cel mai tare?

El crede că apare. Pentru că se descurcă mai bine decât omul care a țipat, a înșelat sau a umblat cu fantome. Dar tot nu e cu tine.

Iată ce vreau să audă fiecare femeie:

Dacă acțiunile sale te lasă neliniștita, neclara sau constant in auto-verificare:

„Ăsta este om care vrea conexiune fără angajament. Apropiere fără costuri. Acces fără responsabilitate.”

Și știu asta pentru că am fost ca el.

Vindecarea mai presus de orice, m-a făcut sincer. Cu mine. Că ceea ce am crezut că este un „om bun”, iar toată validarea pe care am primit-o pentru asta, a fost o minciună.

Și acum refuz să trăiesc în minciună- pentru că oricât de multă muncă aș face, orice minciună va duce mereu la durere.

Trebuie să fii satisfăcută.

Iată cum poți face diferența:

Prezența reală are greutate. Face lucrurile să meargă mai departe. Și dacă nimic nu se mișcă, atunci nu e prezența.

Este performanță.

Alexandru Gavriliu :

Mă uit la mine în trecut și văd două puncte:

Punctul 1. Cred că dacă țin anumite lucruri sub preș mă aflu într-o poziție favorabilă.

De putere și șmecherie. Cred că fentez viața. Nu înțeleg că, acolo dedesubt, ceea ce este oricum este. Nu înțeleg că adevărul pe care îl ascund sub preș nu dispare. E acolo în subsol și produce efecte în viața mea. Îmi influențează direcția, deciziile, relațiile, reușitele. Nu înțeleg că oricât ar fi de greu să mă uit la ce este - e mai bine să o fac. Pentru că ceea ce este, oricum este fix așa cum este - indiferent dacă accept sau nu.

E inconfortabil să mă uit cu onestitate la mine și la viața mea așa cum este ea acum. Așa că bag sub preș. Ascund reprim, înghit în continuare. Pentru că e neplăcut să dau ochii cu mine dincolo de aparențe. E dureros să-mi observ neputințele și pe alocuri lipsa de integritate. Nu risc să-mi știrbesc imaginea pe care o am despre mine și de care țin cu dinții.

Punctul 2. De asemenea îmi e greu să îmi asum ce vreau. Mi-e frica de eșec.

Dacă îmi asum un vis și apoi nu reușesc să-l realizez? Îmi este teamă greșeală, de umilință, de rușine. Îmi e teamă să admit cum vreau să trăiesc și cum vreau să fiu de frică că nu voi ajunge acolo.

Și dacă nu merit? Dacă e prea greu de realizat? Dacă nu e posibil?

Îmi e teamă și de succes. Pentru că atunci când obții ceva poți să și pierzi. Dacă îmi îndeplinesc un vis și apoi nu îl pot susține? Și pierd din nou? Așa că bag năzuințele și visurile sub preș. De fapt nici nu le vreau. Strugurii sunt acri. Da. Nu mă interesează. Așa că reprim dorința. Reprim Visul. Reprim impulsul către mai mult și către mai bine. Și odată cu ele bag acolo sub preș și potențialul. Și talentele. Și puterea personală. Și creativitatea și energia vitală. Bag sub preș Viața

Trăiesc în tandem "Punctul 1" și "Punctul 2".

Nu-mi asum ce este acum dar nici ce vreau cu adevărat.

Nu sunt în contact cu ce e dar nici cu ce-mi doresc să fie.

Nu trăiesc realitatea prezentă dar nici nu visez.

Nu sunt nici aici nu sunt nici acolo.

Și atunci unde sunt? Ce trăiesc? Ce fac de fapt? Unde sunt eu în viața mea?

Pe lângă. Pe la colțuri. Pe lângă horă. Pe lângă Viață. Pe lângă Viață în general și pe lângă viața mea în particular. Cerșetor. Dezrădăcinat. Deconectat.

Adaptat la alții și la exterior. Mă străduiesc să trăiesc și eu “cum se trăiește”. Îmi caut drumul în ce zice unul și altul, în povești de succes și prin cărți. Trăiesc din cap. Îmi fixez obiective raționale și trag după mine munți de balast ca să le ating. Nu înțeleg de ce mă mișc greu, obosesc repede și mă doare în piept.

REVIN ÎN PREZENT

Lucrurile se pot schimba. S-au schimbat deja destul de mult și încă continuă să se transforme. Acum sunt într-un proces de întoarcere înapoi, către mine. Și e mult mai bine. Povestea e lungă dar păstrez esențialul acum: Săptămâna viitoare încep un program extins de 6 luni de Scris Adevărul Interior. Scrisul este un instrument extrem de eficient prin care reușesc să intru și să mă mențin în contact cu mine. Să înțeleg lucruri despre mine și viața mea cum ar fi cele din rândurile de mai sus. Să obțin claritate și să găsesc sens.

În programul predau instrumente prin care îți poți accesa Adevărul Interior. În programul ăsta vom face o radiografie onestă și structurată a propriei vieți. Prin scris. Punem pe masă Adevărul interior așa cum e, cât de profund poate fiecare. Nu e un program de schimbare. Nu descoperim un lucru și apoi acționăm să schimbăm repede. Nu.

Nu este despre “ - Am descoperit că am 3 kg în plus și gata imediat întru la dietă și sală ca să mă transform în versiunea mea ideală”. Nu este genul ăsta de program.

Este mai degrabă - “Am 20 de kg în plus și seara înainte de culcare mănânc 3 ciocolate. Și accept asta. Asta sunt acum. Asta pot acum. Atât reușesc acum. Dar sunt integru și sincer cu mine, iar asta e mare lucru.” Cam genul ăsta de program e.

Nu alergăm după schimbare ci ne uităm cu sinceritate la ce este. Prin proprie experiență am observat că Adevărul scos la lumina produce efecte benefice prin simplul fapt că este conștientizat și acceptat.

Alexandru Gavriliu :

Poate până la urmă e normal să fie atât de multă anxietate și frică în lume.

Într-o dimineață m-am trezit cu o nuanță puternică de anxietate și în timp ce mă duceam la baie am simțit că poate e normal până la urmă. Poate e normal să mă tem. Să simt anxietate.

Adevărul e că nu știm de unde venim. Nu știm exact unde ne îndreptăm. Din când în când oameni dispar de lângă noi și ne dăm seama că într-o zi vom dispărea și noi din lumea asta. Poate e firesc să ne încerce o ușoară anxietate, uneori.

Am fost îndemnat să mă agăț de note, să mă ancorez în succese, în relații, în sex fără conexiune, în muncă, în cine are dreptate, cine e mai șmecher, cine-i mai tare. Subțire treaba pe-acolo. Mergem pe stradă, ne întâlnim la party-uri, râdem / glumim, dar nu ne uităm prea mult ochi în ochi. Undeva dedesubt știm că habar nu avem care e treaba pe aici.

Am avut o profundă realizare a faptului că totul e temporar, că sunt muritor. Și am avut-o de multe ori în perioada asta de resetare interioară. Am simțit-o organic. Dar în dimineața aia, în timp ce mă pișam am simțit un soi de pace. E ok. Da. E normal să mă tem, e normal să mă simt fără repere cu atâta volatilitate și principii interioare care s-au dovedit a fi false și pe care le-am preluat din cultura în care m-am format și trăiesc.

Conștientizarea asta care pe vremuri m-ar fi băgat în depresie acum simt că mă eliberează. Dacă nimeni nu știe exact care e treaba pe aici înseamnă că ăștia care ne zice nouă cum să trăim e pe lângă. Că pot alege să trăiesc cum simt. Și cum pot. Că nu sunt reguli stricte. În afară de cele legale pe care simt să le respect. Îmi vine în cap citatul Sf Augustin “Iubește și fă ce vrei”. Mi se pare foarte tare. Dacă iubești nu faci rahaturi. Tot ce fac din iubire pare a avea premize bune.

Dacă sunt muritor înseamnă că acum sunt în viață. Înseamnă că chiar acum e bucata aia de infinit în care trăiesc.

E ca și cum ai fi în vacanță într-o destinație cu multe posibilități. Știi că a fost o vreme când nu erai acolo și știi că va veni o vreme când nu vei mai fi acolo. Dar acum ești acolo. Nu ar fi mișto de explorat? Nu merită să vezi care e treaba în acel loc, să faci lucruri, să mănânci ceva bun, să experimentezi, să vizitezi împrejurimile, să faci sex cu doamna ta (sau cu domnul tău) în jacuzzi sau în bungalow sau în rulotă sau unde ai tu cazare acolo?

De aici vine o altă perspectivă: Bucata asta e limitată și merită folosită cu cap. Sau chiar cu inimă. Merită scos ce e mai bun din ea.

E simplu. Și paradoxal. În perspectiva asta frica nu prea mai are loc. Nu e timp așa mult pentru frică pentru că este foarte mult de trăit. De făcut. De iubit. E de mutat atenția de la ce spun alții spre interior pentru a vedea ce spune inima. E de învățat mai repede din greșeli, e de tăiat ceva din ego și zis un “îmi pare rău” după o greșeală. E de trecut mai repede prin neînțelegeri și stat mai mult în iubire. E mult de trăit.

Nota de final: Sensul cel mai profund până acum l-am găsit în conexiunea reală cu alți oameni și în conexiunea reală cu mine însumi.

Da. E normală anxietatea. E ok să apară. Doar că dacă o accept și îi înțeleg pe deplin sursa îmi dau seama că am niște lucruri de făcut. Și anxietatea rămâne în plan secund. E paradoxal. În frica de moarte descopăr bucuria de a trăi.

Alexandru Gavriliu :

Scrisul a devenit pentru mine un instrument de autocunoaștere, de descoperire, de reglare emoțională, de evoluție personală și vindecare. Este de asemenea un antrenament pentru autenticitate și vulnerabilitate. De foarte multe ori am scris mai întâi lucruri pe care nu aveam curajul să le spun sau să le accept. Apoi m-am acomodat cu ele, am realizat că fac parte din mine și am prins curaj să le comunic sau să le arăt. Le-am acceptat. Așa am înțeles că foaia de hârtie e un partener bun care nu judecă, nu mă forțează, nu mă privește de sus. Da, scrisul mi-a devenit un bun antrenament pentru acceptare.

Scrisul este pentru mine și un antrenament pentru curaj. Jurnalul, foaia de hârtie, documentul din laptop, fiecare în parte reprezintă un mediu safe în care eu pot exersa curajul. Pot fi vulnerabil și autentic fără riscuri, într-un spațiu intim. Pot scrie și elibera, aspecte pe care le-am evitat în trecut, lucruri de care mi-a fost teamă sau rușine și pe care le-am cărat în interiorul meu cu mari consumuri de energie.

Scrisul este un instrument de conectare și reconectare cu mine însumi. Prin acceptarea adevărului personal, prin vulnerabilitate și chiar compasiune. Îmi permite să intru în contact cu fapte, întâmplări, emoții, să le înțeleg și să le dau sens.

Scrisul este pentru mine un instrument foarte eficient de reglare emoțională. Scriu despre ce simt atunci când sunt copleșit de furie, teamă, tristețe sau altă emoție puternică. Scriu ce simt, ce vreau, ce mă doare și asta e eliberator. Mă liniștesc pentru că pot privi lucrurile din exterior.

Scrisul este pentru mine un instrument prin care obțin claritate mentală. Scriu când sunt confuz. Unesc puncte, descopăr perspective noi și îmi elevez punctul de vedere. Nu pot face asta doar cognitiv (prin gândire). Mintea este volatilă, alunecă de la un gând la altul, se agață de triggere care generează furtuni emoționale, deschide paranteze, se contrazice și se ceartă cu ea însăși. Asta face de multe ori mintea, crează mult zgomot în care mă pierd. Scrisul îmi oferă posibilitatea să urmez firul unei idei până la capăt, până la ieșirea din labirint. Pot extrage ceva concret dintr-o masă amorfă de gânduri și emoții. Exact așa cum bunicile de la țară extrăgeau pe vremuri fir curat dintr-o grămadă de lână. Așa un gând volatil devine o idee clară, structurată, cu cap și coadă. Iar de multe ori o idee limpede conduce la altă idee și mai bună.

Scrisul este pentru mine un instrument creativ. Cu cât îmi dau voie să scriu mai liber cu atât ajung mai des la idei noi, soluții noi, perspective noi, înțelegeri noi. Scrisul este creație chiar și atunci când scriu doar în jurnal. Pun în exterior ceva nou. Bun sau rău contează mai puțin pentru că e relativ. Ce e rău azi poate fi bun mâine. Important este să fie cât mai cât mai sincer.

Scrisul este pentru mine un instrument de autocunoaștere și descoperire personală. Cu cât scriu mai mult în jurnal cu atât observ că anumite idei, moduri de gândire, de acțiune, emoții, dorințe, frici și alte dinamici interioare apar și reapar în diferite instanțe în pattern-uri pe care le recunosc. Le observ prin scris. Mă lovesc de ele. Și astfel înțeleg diferite moduri în care funcționez. Am acces la dinamici care în trecut îmi erau necunoscute și mă dirijau în mod automat din subconștient. Scrisul mă ajută să văd părți din mine. Si foarte benefic - să mă arăt așa cum sunt. Să nu mai fiu un străin nici pentru propria persoană și nici pentru ceilalți. Perfect nu e nimeni dar reali putem alege să fim în fiecare moment. Sau să ne antrenăm pentru asta.

Scrisul este de asemenea un catalizator puternic pentru psihoterapie. Anumite tematici, idei, răni, dureri pe care vreau să le tratez în sesiunile de terapie le prelucrez de multe ori prin scris. Iar asta face sesiunile de terapie mai eficiente și bogate.

Esența și lucrul cel mai valoros care unește toate punctele de mai sus este că scrisul mă ajută să intru în contact cu mine însumi, cu Adevărul meu Interior.

Alexandru Gavriliu :

Scrisul e bun.

Atunci când spun ce simt, ce cred, ce vreau, de ce mă tem, unde mă îndrept, adevărul meu interior în general - e posibil să nu fiu acceptat. Și e ok și e normal să fie așa.

Însă atunci când scriu, foaia de hârtie mă acceptă întotdeauna. În totalitate. Nu judecă. Nu critică. Nu mă privește cu scepticism sau ca pe un nebun pentru că vreau prea mult sau altceva. Pot fi așa cum sunt, iar asta e reconfortant. Mă oglindește. Pot să pun adevărul pe hărtie și să mă uit la el. Pot să pun în agendă sau jurnal lucruri pe care le-am cărat cu mine mult timp. Lucruri care mă confuzează sau mă agită. Le pun în ordine într-un spațiu sigur și intim.

Scrisul este pentru mine și un antrenament pentru autenticitate. Multe lucruri pe care nu le puteam spune le-am scris mai întâi. E mai ușor. Mie mi-a fost mai ușor. Apoi m-am acomodat cu ele, am prins curaj și le-am putut arăta sau rosti în mod direct. Da. Scrisul e de asemenea un bun antrenament pentru vulnerabilitate și curaj. Foaia de hârtie ascultă. Nu îmi dă sfaturi nesolicitate. Nu pune presiune. Nu își dă cu părerea despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fac, despre ce e bine sau rău, despre ce și cum ar trebui să fiu, despre ce ar trebui sau nu să simt.

Foaia de hârtie nu mă privește cu milă când sunt căzut, speriat sau nesigur. Nici cu superioritate. Nici nu încearcă să se valideze pe seama problemelor mele. Doar stă prezentă și îmi permite să fiu eu însumi. Nu sare să mă salveze când singura mea nevoie e de acceptare. Nu m-a împins niciodată să iau acțiune, nu a pretins de la mine să rezolv o problemă pe care mi-am făcut curajul să o privesc cu sinceritate. Îmi oferă timp și spațiu. Ascultă, acceptă și mă oglindește în liniște.

Scrisul e foarte bun. Scriu de câțiva ani cu diverse scopuri. Scenarii, jurnal, poeme (nu știu clar dar cred că asta scriu uneori). Scriu ce simt, ce văd, ce învăț, ce greșesc și despre procesele mele interioare. Scrisul îmi este un instrument foarte puternic în cunoașterea de sine. Nu mi-am închipuit în trecut cât de puternic și eliberator poate fi.

Zilele astea lucrez la structura unor workshop-uri de scris. O serie de ateliere. Online. “Write the Truth” este numele proiectului. Câțiva oameni la fiecare eveniment (probabil maxim 15), câteva ore, scriem adevăruri personale și subiective. Pentru că așa sunt adevărurile - personale și subiective. Write the Truth - Scrie Adevărul va fi o serie de ateliere online de scris în jurul unor teme, contexte și chiar emoții diferite.

Acum mă ocup de structura prin care voi facilita aceste întâlniri, de instrumentele pe care le voi oferi, modul cum le pot oferi mai bine și mă gândesc la tematicile în jurul cărora voi susține anumite întâlniri. Write the Truth pentru limpezime, vulnerabilitate, curaj, adevăr. Foaia de hârtie acceptă și e deschisă la orice. E zen.

Scrisul este una dintre metodele cele mai eficiente prin care eu intru în contact cu mine și o să dau asta mai departe cât pot de bine. Găsesc scrisul ca fiind foarte valoros. Mă ajută să mă înțeleg, să stau față în față cu adevăruri personale, să descopăr noi perspective și lucruri despre mine. Gândurile păstrate doar în minte sunt extrem de volatile. Fluxul de gânduri este uriaș, se deschid paranteze, ideile se ramifică în altele, se nasc unele noi și tot așa. Emoțiile intervin și ele adesea și pot amplifica fluxul gândurilor înspre anumite direcții care poate nu îmi sunt atât de favorabile. Prin scris pot capta anumite gânduri și le pot duce până la capăt. În concret. Le pot explora conștient, cu claritate. Așa le observ mai bine. Uneori, în proces, mi se dezvăluie algoritmi mentali (moduri de a gândi și funcționa) de care nu eram conștient. De foarte multe ori procesul meu de scriere este vindecător.

Una dintre căutările mele principale prin scris este să mă conectez cu ce simt, cu emoțiile mele și să găsesc sursa, cauzele. Sunt interesat să ajung la adevărul meu interior, să fiu sincer cu mine cât de mult pot. De aceea proiectul se va numi Write the Truth (Scrie Adevărul). Cred că sinceritatea și vulnerabilitatea sunt cel puțin la fel de importante ca acțiunea și schimbarea propriu zisă. M-am regăsit de mult ori în ultima vreme în situații în care nu pot schimba ceva imediat, în care nu pot pune un pas în fața celuilalt, poate. Chiar dacă știu ce e bine și ce am de făcut. Uneori nu pot. Dar atât timp cât reușesc să fiu sincer și vulnerabil măcar față de mine însumi, ceva profund se schimbă. Apare un sentiment de integritate. Mă simt diferit, mă simt mai drept. Și, paradoxal, ăsta e un pas în plus din care poate lua nastere ceva nou și sănatos.

Scrisul e bun.

*

Alexandru Gavriliu :

Scriu lucruri. Despre ce simt, ce văd, ce trăiesc, ce îmi doresc, ce cred că e bine, ce experimentez, lucruri care cred eu că merită vorbite sau împărtășite. Sunt mulți, din ce în ce mai mulți oameni care apreciază ceea ce scriu și asta îmi aduce bucurie.

Dar cel mai greu acum nu este să scriu ci să trăiesc ceea ce scriu. Să aplic ceea ce scriu. Să îmi amintesc și să respect principiile și descoperirile despre care vorbesc. Asta e partea cea mai grea. Asta e muncă grea.

De cele mai multe ori scriu dintr-o zonă de limpezime. Când scriu mă conectez cu o parte profundă și sănătoasă din mine. Asta e efectul scrisului asupra mea. Doar că partea sănătoasă și profundă din mine este doar o parte. Mai sunt și altele. Părți nevindecate, părți dureroase, temeri care se activează, mecanisme de apărare în care intru fără să îmi dau seama și pe care le proiectez și le confund cu realitatea. Plus multe alte părți.

Când scriu, scriu dintr-o zonă limpede, dar nu sunt tot timpul așa. Când scriu, scriu de cele mai multe ori dintr-o zonă de vulnerabilitate dar nu trăiesc tot timpul așa. Mi-am dat seama azi că vulnerabilitatea nu e un eveniment izolat. Nu pot fi vulnerabil o dată când scriu un text și apoi să trăiesc cu măști, armuri de protecție și vechi mecanisme de apărare. Adică pot, dar nu vreau. Vulnerabilitatea e un act continuu, îmi dau seama. Autenticitatea la fel.

Exact ca dușul, mâncatul, somnul. Mai mâncăm și azi? Păi nu am mâncat ieri? Să mă spăl și azi? Păi nu m-am spălat ieri? Să fiu vulnerabil și azi? Păi nu am scris un text vulnerabil acum 3 zile? Nu are nicio importanță cât de autentic am fost ieri dacă azi nu sunt. E la fel ca dușul. Lucrurile de bază în viață sunt procese nu evenimente. Sunt rutine. Lucrurile fundamentale în viață sunt în continuă mișcare. Somnul, igiena, hrana, vulnerabilitatea, iubirea, creația. De fapt așa e viața. Un proces continuu. Degeaba încerc să o captez și sa o pun într-o cutie. Nu pot trăi azi și pentru mâine. Nu pot iubi azi și pentru mâine. Nu pot fi vulnerabil azi pentru toată săptămâna cum nu pot să beau apă azi pentru toată luna Aprilie.

Am realizat asta și o realizez încontinuu în contexte intime, în relaționarea cu o persoane apropiate. E greu, e înfricoșător să fiu vulnerabil uneori. Pentru că da, așa este, oamenii nu se închid în ei de nebuni. Am fost răniți când eram cei mai vulnerabili. De asta am construit măști, ziduri și alte sisteme de protecție. Toată închiderea în sine și teama asta enormă de vulnerabilitate este extrem de bine justificată și are tot sensul din lume. Dar justificarea nu ține loc de viață.

Când mă arăt cu adevărat mă supun unui risc. Pot fi rănit din nou. Când sunt vulnerabil într-un context sensibil mă las în mâna celuilalt, a celorlalți. Mă bazez pe bunăvoința și deschiderea lor. Dau drumul la control. Mă pun în aceeași poziție în care am fost rănit odată demult sau poate de mai multe ori. Vai ce greu e. Și de câtă încredere e nevoie. Și curaj. E nevoie și de curaj. Nu puțin. O basculantă de curaj am nevoie în anumite momente pentru a fi vulnerabil. Ha, chiar acum am verificat o notificare de la instagram și am dat de un citat: “Where your fear is, there is your task” Carl Jung

Pff, chiar nu știam cum să închei textul ăsta. “Unde îți este frica, acolo ai de treabă” Deci la vulnerabilitate și iubire. Aha. La trăit, creație, succes. Bun. Încă am ceva temeri deci multe taskuri, multe de trăit și de făcut. E bine.

Încă un gând. Uneori simt că învăț din ceea ce scriu. Citesc texte scrise de mine pe care le-am publicat acum multe luni online sau prin jurnalul meu și descopăr perspective pe care le-am uitat. Lucruri bune pe care nu le mai fac. Direcții sănătoase pe care le-am pierdut din vedere. Promisiuni către mine însumi pe care le-am încălcat fără să fiu conștient de asta. Și o iau de la capăt. De unde am rămas. Proces.

Alexandru Gavriliu :

Nu e destul de bine! Dacă nu iese? Mi-e teamă de eșec

Uit că ceva e mai bine decât nimic - Perfecționism

Fac mai încolo. Încep mâine. Mai târziu

Uit că mereu e doar acum - Procrastinare

Uit că ceva acum este mai valoros decât nimic niciodată.

Ceva acum e mai bine decât nimic niciodată!

Ceva acum e mai bine decât nimic niciodată!

Ceva acum e mai bine decât nimic niciodată!

Oricum ar fi.

Curaj!

Perfecționismul și procrastinarea au rădăcini traumatice adânci. În esență, din câte am înțeles, au în spate frică. Venită din lipsa de siguranță emoțională poate chiar fizică pe care am resimțit-o în anii dezvoltării noastre atunci când am greșit ori cand am fost vulnerabili. Dar chiar și cu 1000 de căderi și 1001 de ridicări progresul e posibil.

Și unde este multă frică este și un potențial masiv de curaj. Ceva acum este mai bine decât nimic niciodată.

Ceva acum poate fi îmbunătățit. Nimic niciodată nu.

Ceva acum mă poate învăța ceva. Nimic niciodată nu.

Ceva acum poate ajuta sau inspira pe cineva. Nimic niciodată nu.

Ceva acum are potențialul să îmi genereze o conexiune sau o oportunitate. Nimic niciodată nu.

Să creez ceva imperfect acum - e progres. Nimic niciodata nu.

Curaj mie! Și cui mai vrea. E gratis. Doar niște teamă la schimb!

4 lucruri pe care le fac barbatii atunci cand nu sunt pregatiti sa iubeasca matur

1. Caută mereu „altceva” — dar nu știu exact ce.

Acești bărbați sunt într-o căutare continuă. Se plictisesc repede, idealizează la început, apoi găsesc „defecte” pentru a justifica plecarea. Adevărul? Nu caută altă femeie. Caută o senzație internă de plenitudine pe care nu o pot găsi niciunde în afară.

În spate se află o rană de gol interior, nesiguranță și frică de a se opri undeva cu adevărat.

2. Fug când devine prea profund.

Când apar conexiunea emoțională, intimitatea reală sau vulnerabilitatea, acești bărbați intră în panică. Se retrag. Se răcesc. Devine „prea mult”. De ce? Pentru că apropierea activează frici vechi: de abandon, de respingere, de a fi văzut în toată complexitatea lor.

3. Flirtează compulsiv, ca formă de validare.

Nu pot rezista tentației de a se simți „doriți” sau validați de alte femei, chiar dacă sunt deja într-o relație. Flirtul devine combustibil pentru un ego fragil care nu se simte suficient fără o confirmare externă.

În spate se află un băiat interior care nu a fost văzut, apreciat sau valorizat emoțional — iar acum caută confirmare compulsiv.

4. Se închid emoțional în momente vulnerabile.

Când partenera are nevoie de susținere emoțională, se simt copleșiți și devin reci, absenți sau reactivi. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că nu știu cum să rămână deschiși într-un spațiu dureros sau intens emoțional.

 Vulnerabilitatea este percepută ca slăbiciune, iar mulți au fost crescuți cu mesajul: „Nu arăta ce simți.”

ligia.paula.maria.blidar

5 motive pentru care nu mai trebuie reparat un barbat care nu vrea sa se vindece

1. Nu vede că e rănit.

Oricât ai încerca să-i arăți ce nu funcționează în el, nu va înțelege — pentru că nu vrea. Vindecarea începe cu conștientizarea, iar dacă el trăiește în negare, efortul tău se lovește de un zid. Nu e datoria ta să-l trezești la realitate. Dacă nu vede rana, nu o va trata niciodată.

2. Îți consumă energia.

Îl susții, îl încurajezi, îi oferi dragoste și înțelegere… și tot nu e suficient. Pentru că nu-i lipsesc resursele tale — îi lipsește disponibilitatea interioară.

Iar tu, în timp, rămâi fără vlagă. Te frustrezi. Te întrebi de ce „nu merge”. Adevărul? Vindecarea lui nu e o relație în doi. E o alegere personală.

3. Te face responsabilă pentru haosul lui.

Când lucrurile nu merg bine, vinovăția ajunge pe umerii tăi: „Nu mă înțelegi”, „Tu mă faci să reacționez așa”, „Dacă ai fi mai…”.

Te trezești prinsă într-un joc al vinovăției și manipulării emoționale, în care tu devii mama, psihologul și țapul ispășitor, toate într-una. Nu e rolul tău. Și nici nu trebuie să fie.

4. Îți anulezi propriile nevoi.

Începi să-l pui pe el pe primul loc: emoțiile lui, fricile lui, dorințele lui. Tu rămâi pe plan secund — în tăcere, în așteptare, în adaptare. Devii „cea care oferă” constant, fără să mai ceri, fără să mai primești. Încet-încet, uiți că și tu ai nevoi. Și că merită ascultate.

5. Vei uita cine ești în timp ce-l „salvezi”.

Pe măsură ce te pierzi în lupta de a-l repara, începi să-ți pierzi propria identitate. Nu mai știi cine ești, ce vrei, ce te face fericită.

Devii o extensie a durerii lui. O salvatoare într-o poveste fără final fericit. Dar tu nu te-ai născut ca să repari. Te-ai născut ca să trăiești. Întreagă. Completă. Liberă.

Și nici atunci nu va fi pregătit pentru tine.

Pentru că iubirea autentică nu se clădește pe „salvări” — ci pe doi oameni care aleg să se vindece împreună, nu unul în locul celuilalt.

ligia.paula.maria.blidar

Alexandru Gavriliu :

Îmi plac filmele în care eroul învinge la final. Cele comerciale, de Hollywood. Chiar dacă uneori nu par destul de profunde, chiar dacă de multe ori sunt predictibile sau făcute după rețetă.

Rețeta asta în care omul răzbate e bună. Generează speranță. Pentru că arată o persoană cu intenții bune care reușește să se ridice deasupra condiției și să învingă. Îmi plac filmele comerciale pentru că promovează ideea că omul își poate depăși condiția. Îmi plac pentru că valorizează curajul și perseverența. Că dau încredere și optimism. Că fericirea și bunăstarea pot fi atinse. De aceea cred că sunt valoroase.

Da, sunt predictibile, dar am nevoie de predictibilitatea asta. Am nevoie să învăț că se poate. Îmi place să mă identific cu eroul din film și să simt că dacă un om a reușit și alt om poate reuși. Și eu.

Îmi amintesc când eram copil și eram înnebunit după filmele cu Van Damme, Sylvester Stallone, Arnold Schwarzenegger. Vorbeam cu fratele meu Ciprian la un moment dat despre asta - în mediul în care am copilărit noi, la țară, în anii ‘90, nu erau prea mulți învingători. În afară de primar, medicul veterinar și încă vreo câțiva gospodari mai limpezi la minte. În rest multă disfuncție, eșec, dependențe. Dar Van Damme învingea de fiecare dată. Rambo la fel. Erau personaje care luptau și învingeau în “lupta binelui” cum zice Coelho. Și noi găseam speranță, găseam modele de învingători, voiam să fim și noi la fel, să reușim. Ne identificam cu cei care reușeau.

Și nu cred că aceste filme ajung să fie comerciale întâmplător. Există un sens pentru care astfel de producții vând bilete. Bănuiesc că așa cum eu am nevoie și alții au nevoie de speranță, de optimism, de o confirmare că “se poate”. Chiar dacă ne luăm aceste lucruri dintr-o ficțiune. E foame mare de optimism și modele care obțin succesul personal cu integritate. Cred că de asta vin mulți oameni tineri la cinema să vadă eroi. Pentru că avem nevoie să învingem și să ne consolidăm credința că putem.

Eu am simțit de multe ori că am nevoie să mă identific cu eroul de pe ecran ca să-l activez pe cel interior. Acea parte sănătoasă dar ascunsă sub frici, credințe false, durere, tristețe, eșec. Acea parte care mă poate duce dincolo de situația în care m-am născut, obișnuit, plafonat.

În film eroul salvează lumea, țara sau situația. În realitate, eroul din interior (partea sănătoasă din mine) se poate trezi și se poate salva pe sine. Poate găsi sens, poate să mă ducă cu curaj spre un vis personal, poate să mă ajute să fiu deschis și vulnerabil. Poate îndrăzni să iubească pe cineva chiar dacă peste tot sunt avertismente că iubirea e riscantă. Poate să se valorizeze pe sine, poate să creeze, poate să se exprime autentic și multe multe altele. E nebunie ce poate să facă partea sănătoasă din mine. Și din oricine.

 

Alexandru Gavriliu :

Esther Perel spune că “fetele se nasc femei, iar băieții devin bărbați”. Care crezi tu că este diferența dintre un băiat și un bărbat și ce înseamnă pentru tine la 40 de ani să fii bărbat?

Nu împărtășesc perspectiva oferită de Esther Perel din simplul motiv că nu cred în generalizări pe care le găsesc ca fiind foarte periculoase. Cred că fiecare persoană are un parcurs propriu și unic.

Băiat este un copil de sex masculin iar bărbat este un adult de sex masculin. Asta este definiția din DEX. Mai mult de atât îmi este dificil să răspund cu toate că în mintea mea roiesc o mulțime de perspective diferite din care aș putea să formulez un răspuns.

Reprezentarea mea personală pentru ce înseamnă a fi bărbat s-a modificat de-a lungul timpului. Copilăria în provincie în anii ‘90 mi-a arătat că un bărbat adevărat este cel care face “combinații” și se descurcă, care are relații cu multe femei, care abuzează de puterea economică, socială și fizică în relația cu femeile și cu alți bărbați, care știe să dea cu pumnul. Ăsta a fost modelul meu de bărbăție. Ăștia erau bărbații de succes în mediul în care am copilărit și m-am format eu. Am avut deci niște modele extrem de găunoase și strâmbe.

Modelul “cocalarului” care pleca la furat în Germania și se întorcea cu BMW era superior în conștiința mea modelului de bărbat educat, un profesor spre exemplu sau oricine se ocupa de educația lui. Explicația e simplă. Părinții mei au fost cadre didactice iar noi am trăit în griji, foame, sărăcie. Cine putea mai mult de atât reprezenta succesul, indiferent cum ar fi fost obtinut.

Drumul de acolo până în prezent a fost greu dar și interesant pe alocuri. Și dureros, sinuos, inconștient pe multe sectoare și prea lung ca să îl pot detalia aici. Acum.

Eu asociez bărbatul care îmi doresc să fiu cu următoarele valori: Integritate, Sinceritate, Stabilitate Financiară, Reziliență, Curaj, Kindness, Cunoaștere de sine, Acțiune, Putere Interioară și de Exprimare, Vulnerabilitate.

Și totuși, dacă stabilitatea mea financiară fluctuează datorită tranzițiilor profesionale și personale înseamnă că nu sunt bărbat? Dacă am momente în care îmi pierd curajul nu sunt bărbat? În momentele în care nu pot fi kind sau dacă încă am lipsuri în cunoașterea de sine înseamnă că nu sunt bărbat? Dificil de spus.

De fapt, cred că suntem toți bărbați și femei aflați în diferite puncte pe drumul nostru către autocunoaștere și evoluție. Spun bărbați și femei pentru că în ultima vreme observ că, în esență, nu suntem atât de diferiți.

Din discuțiile cu terapeuta mea, din ce ce citesc, din experiențele mele de viață, din discuțiile cu prietene femei și prieteni bărbați, din procesul meu de lucru cu mine însumi îmi dau seama că toți, bărbați și femei ne dorim cam aceleași lucruri : conexiune umană, erotism, iubire, autenticitate, capacitate de exprimare, libertate interioară, tandrețe, vulnerabilitate, să fim văzuți auziți și validați într-un fel sau altul. Bineînțeles fiecare dintre sexe cu nuanțele sale atât de puțin diferite unele de altele. Mai mult exprimate și asumate într-un mod diferit.

În esență, valorile pe care le-am enumerat mai sus și pe care le-am atribuit barbatului (care intenționez să fiu) sunt aceleași cu valorile pe care i le-aș atribui femeii cu care îmi doresc eu sa am o relație. Descopăr acum, că pentru mine, a fi bărbat fain e tot una cu a fi femeie mișto. Este mai mult despre a fi om decât despre a fi bărbat sau femeie.

Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații

Există o liniște ciudată în jurul bărbaților care și-ar dori, totuși, o relație. Nu e zgomotul celor care se declară fermi anti-relații sau vocile din manosferă care blamează femeile pentru toate suferințele lor, ci o liniște confuză, plină de neînțelegeri și temeri nenumite. Într-o epocă în care genurile se fluidizează, rolurile se rescriu, iar modelele vechi sunt tot mai des contestate, bărbatul care caută o relație e, adesea, prins între ceea ce i s-a spus că ar trebui să fie și ceea ce simte că nu mai funcționează.

Analizele recente, precum cele oferite de Richard Reeves în Of Boys and Men, vorbesc despre o criză profundă a identității masculine. Băieții și bărbații se confruntă cu o lipsă de direcție, cu un deficit de validare emoțională și cu o cultură care le cere să fie sensibili, dar nu vulnerabili, implicați, dar nu dependenți, prezenți, dar nu invadatori. Paradoxul e obositor. Iar în acest context, ideea de relație nu mai apare ca o ancoră, ci ca un teren minat, unde orice pas greșit poate duce la respingere, ridicol sau, mai nou, anulare.

Manosfera, acel conglomerat online de forumuri, influenceri și ideologii toxice (precum Andrew Tate, Sneako, Fresh & Fit sau, mai subtil, Jordan Peterson), a devenit refugiul multora dintre acești bărbați debusolați. Nu pentru că această cultură a misoginiei oferă soluții reale, ci pentru că oferă, cel puțin aparent, o explicație simplă și o vină externă pentru frustrările lor. Aceasta este, de fapt, o formă de masculinitate toxică – una care echivalează forța cu dominația, autonomia cu indiferența și emoția cu slăbiciunea. O masculinitate care se construiește în opoziție cu femeile, nu în dialog cu ele.

Teoriile propagate în manosferă nu doar că alimentează furia, dar modelează o generație de bărbați care ajung să creadă că sunt respinși nu pentru că nu știu să iubească, ci pentru că „femeile nu mai sunt cum ar trebui”. Această gândire simplistă și profund misogină funcționează ca o ideologie dezinhibantă: justifică refuzul responsabilității emoționale și cultivă ideea că vulnerabilitatea e o trădare a „esenței masculine”. Așa apar viitorii incels – bărbați alienați, furioși, convinși că li se cuvine ceva ce nu le mai oferă aproape nicio femeie. Pentru că femeile care acceptă o atitudine de superioritate, control sau dispreț sunt tot mai puține. Iar asta, în sine, e un semn de sănătate socială.

Esther Perel subliniază că nevoia umană fundamentală este de conexiune, în timp ce această cultură a răspunsurilor rapide cultivă izolarea și resentimentul. Iar bărbații care suferă de singurătate, care nu au limbajul emoțiilor și nu au fost niciodată învățați că e ok să simtă, sunt publicul ideal.

În mod paradoxal, mulți dintre acești bărbați chiar își doresc o relație. Doar că nu mai știu cum s-o construiască. Într-o lume care cere competențe emoționale, comunicare autentică și reciprocitate, mulți se simt ca niște străini. Iar atunci când vulnerabilitatea e percepută ca slăbiciune, rămâne foarte puțin spațiu pentru apropiere reală. Terry Real, terapeut de cuplu, vorbește despre intimitatea ca pe un act de curaj autentic și despre importanța de a renunța la dinamica de control într-o relație – de la ideea de «putere asupra celuilalt» la o formă de «putere împreună», bazată pe colaborare, respect și reciprocitate. Dar pentru a face asta, e nevoie de dezvăluire, de educație emoțională și de multă, multă răbdare.

Soluțiile nu sunt magice, dar nici imposibile. Încep cu conversații oneste, continuă cu modele relaționale asumate și se construiesc încet, din disponibilitatea ambelor părți de a renunța la clișee. Femeile pot oferi spațiul necesar explorării vulnerabilității masculine, fără a prelua sarcina terapiei. Iar bărbații pot învăța că relațiile nu sunt teste de performanță, ci locuri de împărtășire și devenire. Alain de Botton spunea că „dragostea matură înseamnă să tratăm cu îngăduință defectele celuilalt”. Poate că de aici trebuie să pornim iar la întemeierea unei relații.

În acest sens, v-am pregătit un fel de decalog pentru reconectare sau cum putem închide prăpastia dintre lumile noastre.

·        Ascultarea autentică – nu ca act de politețe, ci ca formă de prezență activă. Să asculți fără să aștepți doar momentul în care să intervii. Să înțelegi ce spune celălalt dincolo de cuvinte – emoția, frustrarea, ezitarea. Relațiile reale încep de la capacitatea de a fi acolo, cu adevărat, în conversație.

·        Educația emoțională – începută devreme, dar niciodată prea târziu pentru a fi (re)învățată. Să poți numi ce simți, să știi că e în regulă să simți și să exprimi. E un proces care cere curaj și consecvență, dar care deschide uși spre o intimitate sănătoasă.

·        Deschiderea către terapie – nu ca ultimă soluție, ci ca igienă relațională. Terapia nu e doar pentru cei „cu probleme”, ci pentru cei care vor să înțeleagă mai bine cum iubesc, cum rănesc și cum pot repara. A merge la terapie e un semn de responsabilitate, nu de slăbiciune.

·        Renunțarea la clișee de gen – pentru a face loc unor roluri relaționale sănătoase. Masculinitatea nu e sinonimă cu tăcerea și duritatea, la fel cum feminitatea nu înseamnă sacrificiu perpetuu. O relație reală începe când renunțăm la măști și intrăm ca oameni întregi.

·        Validarea reciprocă – fără competiție pentru cine simte mai profund sau mai corect. Să nu minimizăm suferința celuilalt doar pentru că e diferită de a noastră. Validarea nu înseamnă că ești de acord, ci că accepți realitatea emoțională a celui de lângă tine.

·        Acceptarea imperfecțiunii – atât în propria persoană, cât și în celălalt. Relațiile nu sunt despre a găsi pe cineva „fără defecte”, ci despre a putea trăi cu defectele celuilalt cu blândețe. Perfecționismul afectiv distruge conexiuni înainte să apuce să se așeze.

·        Cultivarea răbdării – cu procesele, cu emoțiile, cu diferențele. Nu toți ne mișcăm în același ritm. A construi o relație înseamnă să respecți timpul de care are nevoie celălalt pentru a-și deschide inima, fără presiune.

·        Curajul vulnerabilității – ca act de încredere, nu de slăbiciune. Să poți spune „mi-e teamă” sau „nu știu cum să fac asta” fără să simți că ai pierdut teren. A fi vulnerabil e poate cel mai intim și mai puternic gest într-o relație.

·        Reînvățarea limbajului iubirii – dincolo de clișee comerciale și idealuri imposibile. Iubirea nu e doar flori, gesturi mari sau declarații. Uneori, iubirea e să rămâi prezent într-o conversație grea, să oferi spațiu pentru durerea celuilalt, să alegi să rămâi.

·        Conversația continuă – nu doar despre relație, ci în interiorul ei. Dialogul sincer, chiar când e inconfortabil, e firul care ține viu țesutul relațional. O relație nu se menține de la sine – se întreține, se repară, se înnoiește prin cuvinte rostite cu grijă.

Poate beneficiul cel mai mare al demersului nostru este claritatea: într-o lume unde titlurile strigă, iar postările se bat pe validare, e reconfortant să știi că unii bărbați încă vor iubire. Nu perfecțiune, nu dominație, ci apropiere. Iar dacă învățăm să ne ascultăm unii pe alții, încă e timp să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Și acum răspundeți-vă vouă, sincer, în relațiile voastre trecute ori prezente câte din cele zece potențiale acțiuni care vă puteau reconecta ați inițiat? Aha!

https://www.catchy.ro/despre-barbati-cu-luciditate-ce-a-mai-ramas-din-promisiunea-unei-relatii/187557

Alexandru Gavriliu :

Dar ce crezi tu că înseamnă să fii bărbat în relație cu o femeie?

Cred că noi, bărbații, trecem printr-o criză majoră în acest moment. Eu cel puțin trec printr-o reconfigurare a identității mele de bărbat din această perspectivă a relației cu o femeie. Până nu demult masculinitatea era asociată cu dominanța. Economică, socială, politică fizică.

Majoritatea am învățat de la modelele din jur - tați, unchi, veri mai mari, alți bărbați în prezența cărora am crescut și ne-am format. Am învățat că a fi bărbat este egal cu a domina într-un fel sau altul. Acum când începem să ne trezim și vedem cât de disfuncționale au fost modelele noastre de masculinitate și relaționare - suntem confuzi. Dacă nu mai domin înseamnă că nu mai sunt bărbat? Și atunci mă aflu în criză. Renunț la masculinitatea toxică dar odată cu ea tai și masculinitatea sănătoasă. Din teamă de a nu fi judecat, de a nu face rău începem să fim blânzi și pasivi în relaționarea cu femeile.

Ni se reproșează: “Pai nu mai sunteți bărbați, bărbatul adevărat are inițiativă. Inițiază!” Inițiez, inițiez, dar nu era aia cu limitele? Cu consimțământul? Nu postăm toți despre boundaries? “Ba da, dar nu în seara asta. Acum vreau un bărbat care să vâneze ca un leu dar să fie tandru ca o zebră”. E confuzie și de-o parte și de alta.

Pur și simplu cred că trecem printr-o revoluție în care se reconfigurează concepte, roluri, moduri de relaționare și de exprimare a intimității. Iar singurul mod de a naviga este o comunicare extrem de clară, autentică și personală. Fiecare are dreptul să se cunoască și să se înțeleagă pe sine, să știe ce nevoi și dorințe are și în funcție de compatibilitate putem crea ceva împreună sau nu. Vremurile în care bărbații sunt așa iar femeile așa au început să apună.

Nu mai este de ajuns să știi cum sunt bărbați sau femeile. Acum e necesar să știi cum ești tu și să comunici nevoi, dorințe, limite. Apoi vezi cine și cum îți răspunde.

Alexandru Gavriliu :

Dintre toate valorile pe care le-ai menționat ca fiind atributele unui bărbat bun, la care ai lucrat cel mai mult în ultimii ani?

Am lucrat la anumite valori în anumite etape sau perioade de timp. Pentru că vin dintr-un mediu extrem de disfuncțional mai toate valorile au fost corupte într-un fel sau altul în interiorul meu.

Am început cu stabilitatea financiară. La momentul respectiv aveam convingerea că lipsa banilor este singura problemă pe care o am și odată ce voi rezolva acest aspect totul va fi bine. Ghinion. Banii nu rezolvă decât problemele care pot fi rezolvate cu bani. Iar ce aveam de rezolvat și lucrat la mine depășea și încă depășește cu mult spectrul banilor.

Mai mult de atât. Din experiența mea, prosperitatea financiară este greu de păstrat în lipsa unor alte valori sănătoase: a bunăstării emoționale și psihice, a curajului, rezilienței, acțiunii și chiar a integrității. Pe scurt. După ce am făcut niște bani mai mulți, am început să călătoresc, mi-am luat BMW și apoi am intrat în depresie.

Mi-a luat vreo doi ani și ceva să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. A fost extrem de dureros, dezamăgitor și confuzant pentru mine să-mi dau seama că după ce am avut succes financiar nu s-a schimbat nimic esențial și nu sunt fericit. A fost dureros să constat ca în continuare nu sunt sau nu mă simt iubit. Să văd că am în continuare vinovăția aia de a exista pe lume, rușine pentru că nu sunt perfect și stimă de sine scăzută. Credeam că

succesul le va rezolva pe toate.

Am fost crescut într-un mod în care am fost iubit, apreciat, validat și acceptat direct proporțional cu performanța mea (școlară, la munca câmpului - am copilărit la țară - în funcție de cât de obedient (ascultător este eufemismul corect) eram, cât de religios eram și așa mai departe. Când ești crescut în acest fel dezvolți o identitate bazată pe performanță. Crezi că așa e lumea întreagă și doar dacă performezi meriți să exiști, să fii iubit, să fii acceptat.

Simțul valorii personale vine din rezultate. Și astfel, în lipsa rezultatelor ai senzația că ești un gunoi, că nu valorezi nimic și nu poți tolera eșecul. Este o existență dureroasă și izolată - nu neapărat social cât emoțional. Poate te afli în mijlocul oamenilor dar nu ești deschis, nu ești acolo cu adevărat, cu întreaga ființă. Bineînțeles, individul nu e conștient de aceste lucruri ci doar suferă. Iar suferința și senzația aceea de amenințare permanentă, senzația că ceva este în neregulă sau că ceva rău urmează să se întâmple le proiectează pe aspecte exterioare - lucruri, relații, persoane, contexte. Este doar încercarea creierului uman de a face sens față de acele stări, de a le justifica. “Când o să am succes o să fiu fericit, dacă aș fi avut nasul perfect aș fi fost fericit, dacă aș fi avut talent, sâni mai mari, picioare mai lungi, o iubită, dacă aș fi mai slab/ă cu 15 kg, dacă, dacă, dacă.”

Durerea e și mai mare când după ani de muncă, după ce obții acele lucruri te simți la fel. Vezi că durerea, nefericirea, lipsa păcii interioare e tot acolo. Majoritatea colapsează în astfel de momente. Pentru că sensul dispare. Până atunci, omul a atribuit nefericirea unor lipsuri sau inadvertențe, dar acum senzația este că nimic nu poate fi făcut și că nu are nici o șansă la fericire. Mulți oameni experimentează asta după ce obțin un succes major. Mulți atleți după ce câștigă titluri importante, oameni de afaceri, artiști. Unii colapsează total, cad în depresii, dependențe, sinucidere, izolare.

E greu de înțeles că iubirea, conexiunea umană, conexiunea cu propria persoană și iubirea de sine sunt adevăratele lucruri care aduc starea de bine și astea se pot accesa în urma vindecării traumelor. Atât. E unica cale. Aceste lucruri nu se pot accesa cu banii din cont, medalii, premii, mașini sau vizualizările pe youtube.

Și acum îmi este greu să fiu conștient în permanență de aceste lucruri. Totuși, de-a lungul acestor ultimi ani am descoperit alte valori cum ar fi și vulnerabilitatea care e de fapt autenticitate, deschidere. Este o nevoie pe care am simtit-o din adolescență la nivel intuitiv, dar nu am înțeles-o și astfel am exprimat-o într-un mod rebel.

Este de fapt nevoia profund umană de a exista și a te arăta așa cum ești de fapt. Ca să integrezi valoarea asta, să o exprimi sănătos încă din copilărie ai nevoie să fii oglindit, acceptat, crescut de niște adulți sănătoși emoțional. Acest lucru este însă foarte rar. De obicei copilul este validat pentru realizări și pentru că are nevoie de iubire (atașament) el se adaptează, reprimă adevărata sa identitate și în final devine un adult confuz care nu se cunoaște pe sine. Nu știe cine e și de ce.

Latura întunecată a bărbaților „de treabă”

În jur de 500 de distribuiri numără acel text execrabil al unui renumit influencer despre cât de proaste sunt femeile emancipate și cât de enervante sunt. Dispersarea în masă a acelui text agresiv, chiar și de câtre femei, demonstrează din păcate cât de mult se banalizează răul. Mizeria respectivă nu ironizează doar un anumit tip de femeie, ci construiește un portret generalizator, jignitor, profund misogin. Mizeria respectivă nu e o întâmplare. Nu e doar o glumă proastă scăpată de sub control. Este simptomul unei realități mai adânci și mai periculoase: o cultură a disprețului față de femei, hrănită de bărbați aparent normali, cu familii, cu joburi, cu căței, cu like-uri.

Este aceeași cultură care a permis ca un monstru ca Dominique Pelicot să nu acționeze singur, ci să adune în jurul lui alți zeci de bărbați, vreo 50 la număr, care au considerat cool să violeze o femeie inconștientă. O doamnă în vârstă, soția lui. Unii au facut-o ani în șir. Cum, cum a fost posibil? Aceștia nu erau izolați pe o planetă îndepărtată, cu o singură biată femeie neajutorată, nu. Nici așa nu mi se pare ceva scuzabil, dar să zicem… Băieții funcționau în complicitatea unor relații, a unor rețele de „prieteni”, dintre care cei mai mulți aveau familii, copii, un cont de Facebook, altul pe Insta și, cel mai probabil, și-o Biblie pe noptieră. Niciunul nu a denunțat cazul la poliție, niciunul! Ce e asta?

O “cultură” în care unii bărbați trimit pozele unor necunoscute filmate pe sub fuste cu camera ascunsă, prin magazine, saloane, vestiare, mijloace de transport. Dar nu se opresc aici, trimit chiar și pozele iubitelor, soțiilor sau verișoarelor lor, deep-fakeuri porno. Și se hlizesc văzându-le ca obiecte, bietele femei fiind reduse la niște carne „de prezentat”. Nu există acolo nici rușine, nici vină. Doar instincte și un aer de glumă bărbătească, de masculinitate triumfătoare.

Cine sunt acești bărbați?

Sunt monștri? Mnu, cel puțin nu în sensul clasic. Mă tem că mulți sunt „băieți de treabă”, Oameni de treabă, vorba filmului. Unii sunt prieteni din copilărie ai soțului, alții colegii noștri la job, oameni care îți zic cu entuziasm la mulți ani de ziua ta, îți dau like-uri la poze cu familia și, în același timp, distribuie texte în care femeile sunt insultate pe bandă rulantă sau poze deepfake pornografice.

Sunt cei gata să vomite din cauza prostiei femeilor care „nu știu, coae, ce-i ăla un volt, sau un amper” dar știu ce-i un orgasm simulat sau ce “kilometraj” au astea cu fusta scurtă. Sunt cei care spun că „proasta” poate fi ieftin îmbânzită și redusă la tăcere „cu un pupic sau o bomboană”. Ei nu glumesc. Ei chiar cred asta. Oamenii ăștia de treabă votează, unii predau în școli, alții poate scriu poezii sau predică moralitate prin biserici. Sunt pe lângă noi.

Ce au toți în comun?

Un dispreț fundamental față de femeia autonomă. Față de femeia care își câștigă independența, care nu mai cere 5 lei pentru tampoane, care se exprimă cu voce tare, chiar și prost (și ce dacă, ei sunt toți Einstein?). Un dispreț fundamental față de femeia care nu mai cere voie pentru a avea opinii, nici pentru a greși. Pe scurt, dispreț față de femeia care nu mai are nevoie de validare masculină pentru a exista.

Unii au și-o ură dintr-asta prefăcută în glumă, în pamflet, cică, în spirit civic sau religios, my ass, dar care într-ascuns spune același lucru:

Nu vreau femei libere, ci femei docile!
Vreau femei care tac!
Vreau femei pe care să le simt că sunt mai prejos decât mine. Și ele să își știe locul! Ca să nu mă simt io un nimeni.

Ce urmează?

Dacă nu denunțăm această cultură, dacă nu o vedem în toată banalitatea ei violentă, riscăm să normalizăm și mai mult răul. Eah, doar o părere inofensivă. Doar un text. Dar de la gluma despre „proasta” cu bețișoare parfumate la tăcerea vinovată în fața unui viol colectiv nu sunt chiar niște ani-lumină. Sunt doar câteva glume, câteva clickuri și destule aprobări pasive.

Ce-ar fi să inversăm întrebarea?

Nu: de ce există atâtea femei ridicole?
Ci: de ce atât de mulți bărbați devin cruzi, abuzivi, sau cel puțin complici prin tăcere?

Putem fi mai multe și mai prompte să le spunem: prietene, asta nu e ok! Nu-mi place ce-ai postat, te descalifică. Ura față de femei nu e un accident. E o alegere, o cultură care se lăbărțează cu fiecare click, cu fiecare frați Tate, cu fiecare grab her by the pussy, râs complice, lipsă de reacție.

Nu, tema nu e „proasta de azi”. Tema e “Ce anume declanșează în unii bărbați porniri atât de degradante?” Aș vrea să înțeleg mai bine această latură întunecată. Nu atât să acuz, cât mai întâi să pricep. Ce se întâmplă cu mintea lui când devine protejat de haite, anonimat, algoritmi și tăceri?

Guest post by Carmen Bărbulescu

https://www.catchy.ro/latura-intunecata-a-barbatilor-de-treaba/188563

Te-am întâlnit prima oară la Teatru, la repetițiile piesei “Code Blue”, în care joci rolul Vova - un militar cu tulburare de stres post-traumatic. În spectacol este vorba despre mai multe familii disfuncționale, cu adulți “prăjiți” și copii debusolați. Și m-a răscolit o scenă în care părinții râd de copiii lor, numindu-i în batjocură generația “fulgilor de nea”. Cum poate fi redusă această falie dintre niște părinți indisponibili emoțional și copiii lor?

Alexandru Gavriliu :

Este atât de complexă problematica asta și are atât de multe fațete încât îmi vine foarte greu să răspund. Sunt tratate de psihologie și traumă pe acest subiect, sunt zeci de cărți care au în spate studii făcute pe zeci de ani și oameni care și-au dedicat viața pentru asta - cum ar fi Gabor Mate, Peter Levine, Petronela Rotar și mulți, mulți alții.

Așadar, să răspund eu pe scurt și obiectiv pare o misiune cel puțin dificilă mai ales ca eu nu am studii de specialitate, nu sunt terapeut sau psiholog. Încerc totuși să esențializez un răspuns din perspectiva mea de om care caută să se cunoască. Iar răspunsul meu este: vindecarea emoțională și psihologică a părinților.

Cred că astfel de familii disfuncționale (ca cea din piesa de teatru) au o șansă dacă părinții încep să lucreze cu ei, să afle cine sunt, să se înțeleagă pe ei înșiși, să ajungă să se împace cu viața lor și să învețe să relaționeze curat cu oamenii din jur. Și în consecință și cu copiii lor care sunt tot oameni - asta nu e ușor de înțeles pentru mulți părinți.

Ceea ce spun eu acum se poate realiza în ani de lucru cu sine, în ani de terapie, de studiu, în ani de dat la o parte minciuni, în ani de făcut curat în propria viață, de scos la lumină și vindecat secrete de familie, abuzuri la care au fost supuși sau pe care le-au săvârșit și așa mai departe. De aceea cred că e aproape imposibil în majoritatea cazurilor. Pentru că tot procesul presupune efort, durere, muncă, răbdare, renunțarea la măști, sinceritate, curaj.

Este mult mai ușor să proiectezi nefericirea ta pe un copil și să îl mutilezi emoțional decât să dai față în față cu adevărurile și minciunile personale. Copilul se adaptează, creierul are aceasta capacitate uluitoare de a se adapta chiar și în cele mai disfuncționale situații pentru a asigura supraviețuirea individului. Doar că atunci când un copil se adaptează la anormal, el va trăi inclusiv ca adult adaptându-se la anormal. Va recrea anormalul, va recrea scenarii și contexte disfuncționale în viața lui și când nu e cazul.

De aceea va atrage în relații persoane cu care va pune în act același gen de disfuncție ca cea în care a copilărit și s-a adaptat. Va recrea disfuncția în continuare și asta e o cale prin care trauma, durerea, nefericirea, eșecul și durerea sunt transmise transgenerational.

Eu am copilărit într-o familie profund disfuncțională și după ani de lucru cu mine am descoperit că sunt abia la început cu vindecarea.

Dimensiunea traumei, cel puțin în România, este uriașă, dar nu ne dăm

seama încă. Am învățat să normalizăm abuzul, durerea, disfuncția, chiar și abuzul sexual și fizic, ca să nu mai zic de cel emoțional care cred că e la ordinea zilei în 90% dintre familiile din România.

Am învățat să facem caterincă de aspecte la care ar fi mai sănătos să plângem sau să luăm atitudine ori să punem limite sănătoase. Am din ce în ce mai mult impresia că umorul poporului român e o adaptare la traumă și durere. Dar ăsta e alt subiect.

Ca să concluzionez, nu cred că există vreo soluție rapidă și miraculoasă (cu toate că sunt mulți care încearcă să vândă asta) prin care poate fi redusă acea falie dintre părinții indisponibili emoțional și copii. Singura soluție reală pe care o văd eu este vindecarea emoțională și psihologică. În această zonă, recomand cărțile Petronelei Rotar (Privind înăuntru) și ale lui Gabor Mate (Mitul Normalității) și recomand terapia oricărei persoane care dorește să își îmbunătățească orice fel de relație, inclusiv cu copiii.

Epidemia de singurătate a bărbaților - realitate sau mit?

Femeile fac terapie, citesc, vorbesc între ele. Învață să recunoască tipare toxice. Bărbații, de multe ori, nu. Din rușine, din lipsa unui limbaj emoțional, din constrângerea culturală de a fi „bărbat adevărat”. Dar această tăcere nu îi face mai puternici. Îi izolează. Și, mai grav, îi poate transforma în parteneri pasivi-agresivi, în victime ale propriei frici sau în inamici ai vulnerabilității feminine.

Tot mai multe femei aleg astăzi singurătatea în locul unei relații care le epuizează. Ele nu fug de bărbați, ci de absența lor emoțională.

În acest context, epidemia de singurătate masculină devine o problemă colectivă. Nu doar pentru că afectează sănătatea mintală a bărbaților, ci pentru că redistribuie povara emoțională către femei, generând inegalități invizibile, dar extrem de dureroase. Și pentru că, în cazuri extreme, această izolare poate alimenta comportamente violente sau radicalizate – cum ar fi fenomenele incel sau misoginia agresivă din mediile online.

Un fenomen vizibil și totuși invizibil

Îi vezi pe stradă, în metrou, pe banca de lângă tine. Unii au privirea pierdută, alții se uită fix la ecranul unui telefon vechi. Sunt bărbați fără prieteni, fără iubite, fără viață socială. Unii fără adăpost. Alții, cu slujbe, dar fără niciun om apropiat.

În 2023, Surgeon General-ul american, Vivek Murthy, a declarat oficial că singurătatea este o „epidemie națională”, comparabilă cu fumatul sau obezitatea în termeni de impact asupra sănătății publice.

 „Ne-am transformat într-o națiune singuratică. A venit timpul să reparăm acest lucru”.

Un studiu Gallup din 2024 arată că 25% dintre bărbații sub 35 de ani din Statele Unite au declarat că s-au simțit singuri în ziua anterioară sondajului.

Dar nu e doar o problemă americană.

·        Japonia: Guvernul estimează peste 1,4 milioane de cazuri de hikikomori – persoane, majoritatea bărbați sub 35 de ani, retrase complet din viața socială (Ministerul Sănătății, 2024).

·        Coreea de Sud: 42% dintre gospodării sunt formate dintr-o singură persoană, iar peste 400.000 de tineri se declară retrași din viața socială sau profesională (KOSIS, 2025).

·        Marea Britanie: Rapoartele Ofcom și Campaign to End Loneliness (2025) arată că tinerii bărbați sunt printre cei mai afectați de prăbușirea rețelelor sociale masculine tradiționale.

·        Australia: Peste 40% dintre bărbați raportează forme moderate până la severe de singurătate; 1 din 4 adulți se declară cronic singur (Australian Institute of Health, 2024).

·        Europa Centrală și de Est: Eurofound (2022) avertizează că bărbații sunt mai afectați decât femeile, cu vârfuri în Polonia, Ungaria și Bulgaria.

Cine sunt incels?

Fenomenul incel (involuntary celibate/celibatar de nevoie) definește bărbați, în special tineri, care nu reușesc să aibă relații intime, deși și le doresc, și care dezvoltă o identitate online în jurul acestui eșec.

Studii recente (Costello et al., 2024; Whittaker, Swansea University, 2025) arată că incelii prezintă niveluri ridicate de depresie, anxietate, izolare socială și lipsa rețelelor de sprijin. Într-un eșantion de 561 de respondenți, 46% locuiau cu părinții, 25% singuri, doar 4% erau angajați cu normă întreagă.

Cultura incel și pericolele reale

Netflix a lansat în martie 2025 mini-seria „Adolescence” – o analiză sensibilă despre fragilitatea masculină și riscurile crescânde ale unei educații afective precare. Un thriller psihologic care explorează modul în care un băiat de 13 ani devine pradă ideologiilor toxice ale „manosferei” – comunități online dominate de misoginie, anxietate și izolare. Unul dintre conceptele centrale preluate de scenariu este așa-numita „regulă 80/20” din cultura incel: 80% dintre femei sunt atrase de 20% dintre bărbați. Această percepție a dezechilibrului romantic este redată în dialoguri și motivații ale personajului principal, reflectând realitatea percepută de mulți tineri în mediul online.

În film are loc o crimă. Acolo s-a ajuns din umilință, izolare și furie acumulată. Radicalizarea nu este un concept abstract, ci un proces care se poate produce în dormitorul unui adolescent, în fața unui ecran, sub presiunea algoritmilor și a sentimentului de respingere. Seria a fost primită cu reacții puternice în Marea Britanie: parlamentari au cerut difuzarea ei în școli, iar scenaristul Jack Thorne a propus chiar interzicerea smartphone-urilor sub 16 ani, comparând impactul acestora asupra sănătății mentale cu cel al țigărilor.

Totuși, doar o minoritate dintre inceli susțin idei extremiste sau violente. Majoritatea nu sunt radicali. Sunt pur și simplu pierduți într-un vid relațional, într-o societate care le cere performanță, dar nu le oferă unelte emoționale. Nu fiecare bărbat singur devine incel – dar aproape fiecare incel este un bărbat extrem de singur.

Mecanismele culturale și sociale

În articolul „Despre bărbați, cu luciditate. Ce a mai rămas din promisiunea unei relații?”,  atrăgeam atenția asupra unei realități ignorate: nu toate bătăliile emoționale se poartă la vedere. Mulți bărbați nu știu cum să-și exprime suferința, cum să ceară ajutor, cum să construiască o relație autentică fără să simtă că pierd ceva din „masculinitatea” lor. Acolo unde nu există modele de vulnerabilitate asumată, apar goluri umplute cu furie, tăcere sau retragere.

Un caz emblematic este cel discutat în articolul „Latura întunecată a bărbaților de treabă”, unde figura lui Anatolii Basarab devine reprezentativă pentru o formă extremă de misoginie directă, justificată printr-un limbaj pseudo-filozofic. Discursul său – jignitor, acuzator și ostil – nu doar că demonizează femeile, ci le blamează pentru însăși criza masculină contemporană.

Acest tip de mesaj atrage tineri vulnerabili, fragilizați de respingeri și lipsă de apartenență, și le oferă o narativă simplistă: nu tu ești problema, ci femeile care „au distrus lumea”. În absența unor repere emoționale sănătoase, astfel de figuri devin modele nocive pentru o întreagă generație de bărbați pierduți.

Unde se află feminismul în această discuție?

Feminismul a fost invocat adesea de cultura incel drept cauză a eșecului relațional masculin – o țintă convenabilă pentru resentimentele acumulate. Dar realitatea e mai complexă: feminismul nu a cerut niciodată izolarea bărbaților, ci eliberarea tuturor de rolurile rigide, inclusiv pe cei forțați să joace constant figura masculină invulnerabilă.

O societate cu adevărat feministă nu este o societate împotriva bărbaților, ci una în care și ei pot suferi, cere ajutor, construi relații autentice. Problema nu este emanciparea femeilor, ci lipsa unei conversații sincere despre suferința bărbaților. Fără această clarificare, discursurile radicale vor continua să confunde libertatea femeilor cu respingerea bărbaților.

În acest climat, femeile devin adesea ținta unei ostilități generalizate. În subculturile incel, ele nu mai sunt indivizi, ci simboluri ale respingerii. Sunt acuzate, caricaturizate, transformate în dușmani într-un război imaginar în care bărbații se simt excluși. De cele mai multe ori, femeile nu reacționează public la aceste atacuri – poate pentru că nu le percep sau le ignoră, poate pentru că refuză să legitimeze ura. Dar în tăcerea lor se citește o întrebare: ce tip de societate construim, dacă în loc să învățăm empatia, cultivăm furia?

·        Normele de gen: Femeile dezvoltă rețele de sprijin, vorbesc despre emoții, cer ajutor. Bărbații sunt educați să considere vulnerabilitatea rușinoasă.

·        Rușinea: Mulți bărbați nu cer ajutor de teamă să nu fie percepuți ca slabi.

·        Lipsa educației emoționale: Majoritatea nu știu cum să construiască intimitate sau să exprime empatie.

Ce putem face

A vorbi despre singurătatea bărbaților nu înseamnă a minimaliza suferințele femeilor, ci a înțelege complexitatea din ambele tabere. Am scris despre Ce ne desparte și ce ne (mai) poate aduna. În alt articol – „Faceți mai mult sex, vă rog” – am vorbit despre nevoia de apropiere fizică, dar și de conexiune umană reală – nu doar sexuală, ci emoțională, sinceră, regăsibilă în gesturi simple, cotidiene. Când atingerea devine o raritate, în lipsa ei conflictele înfloresc.

Dar soluții mai sunt:

·        Grupuri de sprijin masculin – non-competitive, ghidate de profesioniști.

Adică nu femeile să muncească pentru a-i scoate din starea de retragere.

sursa

Un studiu Stanford (Ferrara & Vergara, 2024) introducea termenul mankeeping, explicând modul în care femeile preiau, adesea fără reciprocitate, responsabilitatea emoțională pentru rețeaua socială a bărbaților. Un articol publicat în Evening Standard în noiembrie 2024, „Are you ‘mankeeping’? How women are bearing the brunt of the male loneliness epidemic” (Tu ești cea care îl ține emoțional pe linia de plutire? Cum duc femeile greul epidemiei de singurătate masculină) avertizează că femeile riscă să se epuizeze emoțional, fiind obligate să se asigure că partenerii lor au relații, că vorbesc, că se pot deschide — fără a primi la rândul lor sprijin. În unele cupluri și familii, femeile devin psihoterapeuți improvizați, întrețin conversații sociale, facilitează întâlniri, aud confesiuni despre stres sau anxietate — muncă nevăzută, invizibilă, dar profund consumatoare de resurse. Termeni precum “mankeeping” — derivat din „kinkeeping” (munca pentru menținerea legăturilor în familie) — evidențiază că, deși empatia este un dar, povara lui cade prea des pe umerii fizic și emoțional obosiți ai femeilor.

·        Campanii publice adresate direct bărbaților, fără eufemisme.

·        Educație emoțională în școli – despre comunicare, intimitate, empatie.

Și nu în ultimul rând, mamele de băieți. Educația primită joacă un rol atât de important! Dacă nu respectă femeile de mici, n-o vor face cu adevărat niciodată.

Reflecția de final

Indiferent dacă această epidemie este specifică populației masculine sau nu, raportul publicat de Dr. Vivek Murthy despre singurătate a fost recunoscut drept un motiv serios de îngrijorare. Unii cercetători – precum sociologul Claude Fischer de la Berkeley – avertizează că nu toate datele confirmă o explozie fără precedent a singurătății. Poate că vorbim mai mult despre ea decât altădată, iar vizibilitatea fenomenului creează impresia unei crize perpetue. Dar percepția nu anulează realitatea: pentru o parte consistentă a populației masculine, izolarea este dureroasă, persistentă și adesea invizibilă.

Singurătatea rămâne totuși o boală a timpului nostru. “Știm leacul pentru singurătate. Și atunci de ce suferim?”. Un paradox? Și mai avem o întrebare: suntem pregătite să recunoaștem costul emoțional al absenței bărbaților din viața noastră și să spunem cu mândrie: “mai bine singură decât prost însoțită”?

https://www.catchy.ro/incel-hikikomori-baieti-pierduti-o-harta-a-singuratatii-moderne/188568?fbclid=IwY2xjawK_efRleHRuA2FlbQIxMAABHrPQp0NF9PRl1ls7UBDtUyuvgacAItMq_neTdaCS2iltlcB9JcJdZ4SG_GzO_aem_98oPwU4X0nAJqogWnQd-oA

În încheiere, te-aş ruga să-mi spui ce emoţii trăieşti în acest proces de cunoaştere de sine. Simţi că ai parte de relaţii mai bune cu ceilalţi oameni decât înainte?

Alexandru Gavriliu :

Toate emoțiile. Trăiesc toate emoțiile sau mai degrabă învăț să trăiesc toate emoțiile și stările. De la bucurie și pace interioară până la furie puternică, vinovăție, tristețe, rușine ori tristețe. De multe ori mă duc în terapie cu stări, emoții foarte dure, greu de suportat și caut soluții să scap de ele. Terapeuta mea îmi reamintește de fiecare dată că vindecarea se produce nu prin fugă, nu încercând să evit sau să scap de emoțiile inconfortabile ci dimpotrivă, este nevoie să stau cu ele, să le trăiesc până la capăt în timp ce le dau voie să existe, în timp ce le înțeleg. E un proces greu și dureros dar necesar. Fuga poate ajuta în primă fază dar orice lucru nerezolvat și ascuns sub preș, mai devreme sau mai târziu te prinde din urmă.

În perioade de acest gen (de căutare, de autocunoaștere) e necesar să trăiești și emoții restante, pe care le-ai reprimat de-a lungul timpului. În perioada 2021 - 2022 am avut vreo 6 luni în care am plâns aproape în fiecare zi. Multă tristețe, durere neprocesată, doliu neîncheiat. Asta referitor la masculinitate / vulnerabilitate și ce e social acceptat. Noi bărbații cărăm multă durere în interior. Nu am fost învățați și nici măcar nu ni s-a permis să ne exprimăm tristețea, frustrarea, neputințele. “Un bărbat adevărat are totul sub control și e puternic 24/7”. Fals.

Furia a fost și este o emoție cât de cât permisă bărbatului la nivel social și noi am făcut suprauz de ea. Am transformat și exprimat totul prin furie - tristețea, durerea, rușinea, neputința. Dar chiar și furia e acceptată social doar până la un anumit punct așa că nu ne-a rămas decât să reprimăm, să ținem în noi. Pentru că nu e social și cultural acceptat ca un bărbat să plângă, să aibă momente de tristețe, momente de neputiință am construit măști, am mințit, ne-am retras, ne-am izolat, am manipulat ca să fim percepuți ca și cum am sta încă în picioare. În realitate eram în colaps la nivel interior și ce aveam nevoie era sprijin, ajutor, vindecare și odihnă, nu păstrarea unor aparențe.

Poate nu este întâmplător că în prezent statisticile arată că bărbații trăiesc în medie cu 10% mai puțin decât femeile iar la nivel mondial se sinucid de două ori mai mulți bărbați decât femei. Asta la nivel global. În românia însă se sinucid de 5 ori mai mulți bărbați decât femei. Notice that.

Este o mare presiune pe bărbați.

Trăim într-o lume a concurenței în care trebuie să faci, să arăți, să demonstrezi, să te lupți, o lume în care contează cine are mașina mai mare, casa mai mare, penisul mai mare, cariera mai mare, contul mai mare, inteligența mai mare, talentul mai mare. Am fost învățați să ne comparăm ca și cum valoarea personală vine din superioritatea sau diferența cantitativă pe care o avem față de alți oameni. Acest lucru ne previne să observăm unicitatea și darurile noastre, să le cultivăm și să ne bucurăm de ele. Asta este însă convenția în care am crescut, ne-am format și ne fură de cele mai multe de multe ori. Asta este convenția în care trăim. Ăsta e sistemul actual. Ca să ne poată vinde lucruri marketing-ul trebuie să ne facă mai întâi să ne simțim prost cu noi înșine. Să ne scadă puțin stima de sine și simțul valorii personale. Ca mai apoi, după ce cumpărăm brandul, să fim din nou “întregi”.

Să nu uităm că venim dintr-o lume și mai dură și mai sălbatică de-atât.

Doar acum câteva generații bărbații erau nevoiți să ducă femeile și copiii în locuri sigure și apoi cu arma, baioneta, sabia, furca, coasa să meargă la luptă, la măcel, la moarte. Bunici și străbunici de-ai noștri au făcut-o. Avem încă în noi sălbăticia asta de care încercăm să facem sens, să o integrăm sănătos, să o acceptăm și vindecăm sau să o exprimăm într-un mod safe. Cred că avem nevoie să ne deschidem, să ne arătăm cu bune cu rele și să fim acceptați cu totul. Sau măcar să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem când nimeni altcineva nu o face. Avem nevoie să ne fim prieteni, ajutor și se ne fim nouă înșine părinți empatici și iubitori până la capăt.

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu într-un context social, ba chiar familial, să fiu trist și să fiu abordat cu o retorică de genul următor: “Ei, ce tot ai? Nu ști să te bucuri de viață, ia hai sa bem o bere două și să vezi cum îți revii”. Deși aceste intervenții sunt de cele mai multe ori bine intenționate ele reprezintă un exemplu de neacceptare. Nu mă accepți așa cum sunt acum în totalitatea mea. Reprezintă o lipsă de curiozitate și de asemenea reprezintă un îndemn la reprimarea emoțională.

Zeci de ani m-am simțit defect în contexte de acest gen. “De ce nu sunt și eu vesel mereu? De ce nu sunt altfel?” Am mimat bucuria sau jovialitatea când poate eram distrus în interior. Acum învăț să mă accept cu toate stările și învăț să mă prezint așa. Nu îmi iese de fiecare dată. Sunt foarte multe momente în care mă critic și pun presiune pe mine, dar o iau de la capăt. Presiunea socială încă există, e foarte toxică și învăț să navighez prin viață fără să o mai iau ca reper atât de mult.

E nevoie de multă muncă și curaj să îmi permit să fiu așa cum sunt, să îmi permit să mă arăt așa cum sunt când contextul exterior îmi arată direct sau indirect că mă vrea altfel.

Într-un podcast l-am auzit pe regizorul Guy Ritchie spunând așa: “Există o lume exterioară care ne spune cine suntem și există o lume interioară care ne spune cine suntem. Lumea exterioară pare atât de solidă și reală pentru că ne-am proiectat identitatea personală asupra ei. Lumea exterioară are tot sclipiciul și toate atracțiile din lume și ne seduce. Ne lăsăm păcăliți dar la un moment dat omul simte că nu poate scăpa de el însuși. Așa că va trebui să se întoarcă la sine. Să renunțe la atributele cu care se identifică în lume și să accepte cine e cu adevărat. Să își revendice propria putere, identitate, divinitate, care vine din interior. Totuși, rătăcirea este necesară și importantă. E necesar ca mai întâi să te pierzi pentru a te putea găsi, e nevoie uneori ca mai întâi să te prostituezi și abia apoi să-ți înțelegi adevărata valoare. Și în final ajungi să îți extragi atributele identității personale exclusiv din interior și nu din lumea exterioară”

Asta e ceea ce îmi amintesc din ce a spui Guy Ritchie, nu este cuvânt cu cuvânt. În acest context profit din nou să recomand două cărți extrem de puternice în contextul ăsta de lucru și cunoaștere de sine: “Privind înăuntru” de Petronela Rotar și “Mitul Normalității” de Gabor Mate.

M-ai întrebat dacă am relații mai bune cu oamenii decât înainte. Asta este una dintre prioritățile mele principale acum.

Câștig premiul cel mare. Unde mă întorc cu el? Fac banii ăia mulți. Cum îi folosesc și cu cine? Am succesul ăla minunat în care lumea mă aplaudă și admiră. După ce se termină aplauzele și fiecare pleacă la casa lui eu unde mă duc? Cu cine sărbătoresc? La ce viață mă întorc? Care e fundația vieții mele, baza, centrul, esența?

Încep să realizez că o fundație pentru o viață faină nu poate fi constituită din altceva decât relațiile cu oamenii apropiați, familia, prietenii, iubirea + lucrurile și bucuriile simple ale vieții. Sportul, sănătatea, un hobby, natura, odihna, bunăstarea emoțională și psihică, alimentația sănătoasă, rutinele bune, o practică spirituală, o relație de cuplu mișto. Asta e concluzia la care am ajuns și către asta mă îndrept. Acum, vom vedea când, cum și cât voi reuși.

Referitor strict la relații nu știu cât de bune sunt acum, dar cred că sunt mai bune decât în trecut. Lucrez la asta. Încerc să mă arăt pe cât posibil așa cum sunt, să fiu sincer cu mine și cu ceilalți, să fiu mai blând cu mine când greșesc și periclitez o relație. Și asta face parte din drum. Învăț sau reînvăț multe lucruri de la zero.

Încă un lucru.

Relațiile solide și conexiunile reale nu se construiesc peste noapte. E nevoie de timp și consistență.

Work in progress, deci.

Te plângi că femeile sunt materialiste? Păi hai să-ți spun eu cât costă să fii femeie SĂNĂTOASĂ.

Nu ca să epateze. Nu ca să se posteze pe Instagram cu buze umflate și filtre de păpușă, ci doar ca să rămână VIE, sănătoasă, întreagă, funcțională, activă sexual, femeie.

Și nu, nu e vorba doar de „niște analize”.

E vorba de un ritual de supraviețuire anual, ca să nu mori cu zile: consult ginecologic, ecografii mamare, hormoni, tiroidă, vitamine, col uterin, ovare, sâni, piele, sistem osos, creier.

Și da, costă. Mii de lei. Nu le faci? Nu mai ești femeia aia vie, activă, energică, „bună de iubit”.

Ești vlăguită, epuizată, hormonal varză, dar… „naturală”. Asta vrei?

Dar lasă medicina. Tu vrei femeie fină, nu?

Care miroase bine, are pielea catifelată, curul ferm, sânii obraznici, buzele moi și umede, părul ca mătasea și glezne fără fir de păr.

Crezi că vin de la Dumnezeu cu tot cu balsam, epilator, masaj și exfoliant?

Costă. Nu fițe. Îngrijire.

Vrei o femeie pe care să o atingi și să ți se aprindă toate simțurile? Păi plătește.

Nu doar în bani. În respect, în recunoaștere, în tăcerea aia când ea spune „am nevoie să merg la tratament” și tu NU comentezi „iar dai banii pe prostii?”

Epilare, vopsit, manichiură, produse pentru ten, corp și păr – nu sunt mofturi. Sunt parte din menținerea pielii, stimei de sine și a… calității vieții, apropo.

Machiajul nu e mască. E armură.

Șamponul fără sulf, crema cu acid hialuronic, uleiul de corp, masca de față – nu sunt „exagerări”. Sunt pașii prin care o femeie obosită rămâne radiantă. Pentru ea. Și pentru tine.

Vrei o femeie deșteaptă? Cărțile fac parte din categoria produselor care s-au scumpit cel mai mult în ultimii ani.

Să mai zic și de haine și accesorii?! Nu mai zic. Dacă n-ai bani să susții o femeie, nu e nimic rușinos. Dar nu mai spune că „femeile cer prea mult.”

Pentru că și tu vrei carne fină și buze hidratate, dar ai pretenții cu portofelul subțire.

Vrei să te cuprindă cu pielea aia de catifea, să te iubească tandru și să n-o doară nimic?

Păi asta e întreținere de lux.

Vrei femeie „de calitate”? Atunci fii bărbat de calitate. Nu te mai lamenta, te rog. Dacă nu te ține portofelul, taci. Măcar taci. Ea știe cu cine are de-a face și nu o să îți ceară.

Nicio femeie nu ar trebui să ceară, astea sunt gesturi care vin de la el. Dar doar dacă simte să le facă.

Și când mai spui că „femeile costă”... amintește-ți că tu vrei zeiță, dar n-ai bani nici de-o shaorma cu de toate.

Vrei flacără, nu cenușă.

Nu fi ironic cu o femeie care își întreține corpul. Fii recunoscător.

Vrei să te simți bărbat când e cu tine?

Atunci las-o să fie femeie... în toate sensurile care contează. N-o mai micșora!

Dama Fără Secrete 

Alexandru Gavriliu :

Zilele acestea ca urmare a repetițiilor, gândurilor și discuțiilor pe care le-am avut am notat câteva lucruri:

1. Sunt văzut și apreciat în functie de contextul în care mă pun. Diferiți oameni pot vedea numite părți din mine în funcție de nevoile, așteptările, cultura și interesele lor.

2. Legea cauză efect nu funcționează logic și direct. Daca azi îmi merge ceva prost nu înseamnă că acest eveniment conduce către ceva și mai prost. Toate opțiunile sunt deschise. Ba chiar, un eveniment negativ poate deschide o situație favorabilă sau poate duce la un succes.

3. Mă străduiesc să țin în minte obiectivul meu final. Țin în minte și faptul că orice eveniment pozitiv sau negativ are în el potențialul de a mă propulsa mai departe către visul meu. Ce am de făcut este să fiu deschis ca să pot observa și folosi potențialul pozitiv al fiecărui context.

4. Respect pentru oamenii care au reușit în artă. Merită. Și pentru cei care reușesc și vor reuși și pentru cei aflați în proces. Merită și ei.

5. Când mă simt împotmolit e cazul să merg înainte cu atât mai mult. Nu e nici o șmecherie să te oprești în baltă.

Când totul merge minunat e cazul să merg înainte. Dacă nu mă mișc înainte mă împotmolesc. E testat.

„Nu e dovadă de putere când o faci să plângă.

Nu e masculinitate să o tragi în jos doar ca să te simți tu „înalt”

Ea te-a iubit sincer.

Te-a crezut când ai spus „nu o să-ți fac ce ți-au făcut alții.”

Te-a văzut bărbat, înainte să fii.

Și poate tocmai asta te-a speriat.

A fost acolo. Cu tot ce avea.

Iar tu... ai fost acolo cu jumătate de inimă și cu un picior mereu în ușă.

Ai vrut validare, dar nu responsabilitate.

Ai vrut atenție, dar nu profunzime.

Și când ai simțit că nu mai poți duce iubirea ei, ai încercat să o micșorezi.

Să frângi inima unei femei nu te face bărbat.

Să o protejezi, da.

Să o respecți.

Să pleci dacă nu știi sau poți să o iubești.

Fără să o faci să se îndoiască de propria valoare.

Pentru că un bărbat adevărat știe: nicio victorie nu e reală dacă o obții călcând pe sufletul cuiva care te-a iubit curat.

Ține minte!”

(Jurnalul unui Adam)

Damien Bohler

Bărbații au nevoie de spațiu pentru a-și da seama cum să repare lucrurile când o dau în b

Este ok ca un bărbat să simtă un pic de rușine sănătos că își dezamăgește femeia. Asa creste el, prin alchimizarea acelei rusini si folosind-o pentru corectarea comportamentului.

E ok si ca o mai dezamageste uneori, pentru ca e om si viata nu e perfecta.

Rușinea curată este atunci când primește spațiul să recunoască că nu s-a ridicat la nivelul integrității sale, dar are ocazia să facă ceva în privința asta.

Rușinea toxică este atunci când se simte ca un ratat ca om, și nu poate face nimic.

Felul în care o femeie își exprimă durerea face diferența în tipul de rușine pe care îl simte.

Dacă ea îl lasă să știe vulnerabil că o doare prin răspunsul ei emoțional natural, totuși îi lasă suficient spațiu pentru a o face mai bine... s-ar putea să devină inițial defensiv, pentru că e nasol să dezamăgești pe cineva la care ții, dar un om bun va face ceva în privința asta Întotdeauna.

Dar dacă ea își exprimă dezamăgirea față de el ca bărbat folosind critica, vina și emoția ei intensă... nu are unde să meargă decât spre interior. El nu va simți că există ceva ce poate face pentru a îmbunătăți lucrurile, așa că probabil nici nu va încerca.

Munca lui este să o primească rănită ca inspirație pentru a arăta mai bine, trăind cu tot mai multă integritate. Eu numesc asta "capacitate".

Cu cât un bărbat își dezvoltă capacitatea, cu atât este mai capabil să fie cu toată gama de expresii feminine.

Munca ei este să-și împartă durerea într-un mod care să nu-l rușineze ca om, care să-i dezvăluie sentimentele fără atac. Eu numesc asta "puritate".

adică învață să decupleze limbajul de rușine și critică de emoțiile ei brute simțite.

Ea moderează conținutul durerii pe care o împărtășește.

Își deschide deschiderea inimii pentru a primi durerea ei fără să se prăbușească.

Așa fac ambii parteneri munca împreună, cresc împreună și vindecă împreună.

Asa devin ei o echipa.

~ Damien Bohler

10.06.2025