Pentru EA, Femeia

 

Actualizare in 22.06.2025: texte noi la final

Motto: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii, dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor. Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini.Este necesar ca ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster

Motto2:  ”Totul se schimbă atunci când începi să-ți emiți propria ta frecvență în loc să absorbi frecvențele din jurul tău, când începi să-ți imprimi intenția asupra universului în loc să primești o imprimare din partea existenței.” - Barbara Marciniak, (traducere Monica Poka)

Inima unui om este ceva foarte prețios.

Fiți atenți cum tratați inimile oamenilor cu care interacționați! O inimă rănită poate să aibă consecințe mai grave decât un infarct.

Dacă știi că nu vei avea o relație serioasă cu o persoană, dacă știi că nu este Aceea/ Acela pentru tine, nu te gândi să te joci cu inima acelui om; nu îi da speranțe, nu intra într-o relație cu el, dacă vezi că acel om vrea să-ți dea inima sa. Vezi-ți de drumul tău, nu te juca în acest fel cu un om, știind că e doar o chestiune de timp până când îi vei sfărâma inima!

Fiți responsabili/e pentru faptele voastre, tratați cu responsabilitate inimile celor cu care aveți relații de orice tip. Nu sfărâmați inimile unor oameni, doar pentru distracția voastră de moment!

Când vă dați întâlniri cu diverși oameni, când aveți o legătură romantică/ relație de cuplu cu cineva, fiți conștienți că aveți în mâna voastră inima unui om și că Dumnezeu vede ce faceți cu acea inimă. (Touré Roberts)Traducerea Mihaela Dan

Oglinda nu minte. Tu ești pregătita să te vezi?

Oamenii se supără când nu le mai spui ce vor să audă.

Când nu-i mai lași să-și plângă de milă și le arăți, cu sinceritate, cine sunt cu adevărat.

Știi de ce? Pentru că e mai ușor să-i învinovățească pe alții decât să-și asume responsabilitatea. E mai comod să-și construiască scuze decât să-și accepte propriile greșeli.

Și atunci, din omul care a fost cândva cel mai bun și mai valoros pentru ei, devii, peste noapte, „diferit”. Încep să vorbească urât despre tine doar pentru că ai avut curajul să le spui adevărul și să nu le mai gâdili orgoliul.

Dar adevărul rămâne adevăr. Știu, doare. Dar adevărul e primul pas spre vindecare și evoluție.

Iar tu — tu rămâi oglinda pe care unii o vor sparge, ca să nu se mai vadă în ea.

Oglinda nu minte. Tu ești pregătita să o privești?

Poate că nu e ușor să accepți adevarul. Dar te poate face mai liber. Tu ești pregătita?

Fă un pas în spate, în rol de Observator și vei vedea cum funcționează oamenii în relații — cum proiectează vina pe ceilalți, cum nu-și asumă responsabilitatea, cum reacționează când cineva le arată adevărul.

Și cum te acuză pe tine de lipsă de empatie dacă ești obiectiv și nu le iei apărarea!

Adevărul e că empatia e valoroasă, dar dacă nu știi când să pui o graniță și să spui „stop”, ajungi să fii folosit, manipulat și epuizat.

Nu toți oamenii vor să-și rezolve problemele. Unii doar vor pe cineva care să le hrănească orgoliul și să le susțină drama.

Așa că dacă ai fost empatic și ai tot „furat-o”, poate e timpul să înveți că a fi bun nu înseamnă să accepți orice.

Empatia fără limite devine o capcană. Ofer-o cu discernământ și nu-ți sacrifica liniștea sufletească pentru cei care doar o folosesc.

Adevărul te eliberează de oamenii falși din viața ta și îți lasă spațiu mai mult pentru ceea ce contează cu adevărat!

Odată ce îți asumi autenticitatea o să vezi cât de puțini ”prieteni” rămân lângă tine!

E liniște ...și în liniștea aceea începe cu adevărat viața reală!

Gabriela Miu

Puterea unei îmbrățișări - când Iubirea devine Vindecare

Pentru că, uneori, tot ce are nevoie inima ta… e să fie strânsă la piept.

Există ceva magic într-o îmbrățișare adevărată, adâncă. Nu una fugitivă. Nu o bătaie grăbită pe spate.

Ci genul acela de îmbrățișare în care ții omul drag lipit de tine, în care bătăile inimii tale vorbesc mai tare decât ar putea-o face vreodată cuvintele.

Când ții în brațe pe cineva pe care-l iubești, lumea se oprește pentru o clipă.

Zgomotul din minte se domolește, gândurile care aleargă haotic se liniștesc, și, dintr-odată… nimic altceva nu mai contează.

Știința spune că o îmbrățișare reduce depresia. Că reglează ritmul cardiac, îmbunătățește circulația sângelui și trimite semnale de calm direct către creier.

Dar iubirea spune: „Aici ești în siguranță.”  În acea îmbrățișare, furia se topește. Orgoliul dispare. Zidurile coboară.

Și sufletul șoptește: „Nu vreau să mă cert. Vreau doar să te iubesc.”

Pentru că, în acea clipă — cu brațele strâns încolăcite în jurul celui care îți poartă inima — îți amintești ce contează cu adevărat. Nu discuțiile. Nu stresul. Nu mândria. Ci conexiunea. Prezența. Iubirea.

Și uneori, o singură îmbrățișare poate face cât o mie de cuvinte. Poate vindeca. Poate înmuia. Poate aduce pace.

Așa că îmbrățișează cu tot sufletul. Îmbrățișează des. Și nu subestima niciodată cât de puternic este să ții în brațe pe cineva pe care-l iubești.  (Preluare net)

"O femeie frumoasă este dorită. Ceea ce nu înțeleg mulți este că o femeie trebuie cucerită și păstrată. Există și femei care se cuceresc și se păstrează usor, femei care nu cer mult. Ele o să-ți ceară de obicei o seară în club sau un buchet de trandafiri pentru că așa au văzut la prietenele lor. Eu pe ele nu le numesc femei, ci fetițe naive.

Nu te mulțumi cu un bărbat care te dorește pentru că ești frumoasă. Nu te mulțumi cu un bărbat care îți poate oferi bogății materiale și nici cu un bărbat care își motivează toate greșelile cu un "totuși te iubesc".

Există o mare diferență între bărbatul care te vrea și bărbatul care ar face orice să te aibă.

Arată-ți chipul nemachiat și sufletul dezgolit. Vorbește-i despre visurile și ambitiile tale și află dacă e dispus să te susțină. Și nu, nu vorbesc de sustinere materială, ci de a-l face pe el să fie umărul pe care vei plânge în ziua în care toate lucrurile îți vor ieși pe dos și mâna care va sta întinsă să te ridice atunci când ești la pământ. Arată-i că ai o personalitate, idei și speranțe. Arată-te așa cum ești tu!. Și dacă nu te va iubi pt. asta, nu el este cel potrivit." Violeta Vladu

Sindromul de a fi mereu puternic nu e o superputere.

„Ești atât de puternic(ă)...”

Am auzit asta de zeci de ori. Și probabil și tu. Dar știi ce e ciudat? Când oamenii îți spun că ești puternic, rareori o spun ca pe o validare reală. O spun ca pe o ușurare că nu trebuie să te susțină. O spun ca pe un motiv să nu te întrebe dacă ești bine. O spun ca pe un semnal că nu trebuie să fie acolo pentru tine.

Și tu zâmbești. Spui „mulțumesc”. Dar în tine e un nod. Pentru că adevărul pe care nimeni nu-l vede e că puterea aia e oboseală mascată. E epuizare ambalată frumos. E un sistem de supraviețuire. Nu o alegere. Ai învățat să fii puternic nu pentru că voiai. Ci pentru că nu aveai de ales. Ai fost coloana vertebrală a tuturor. Sprijinul. Umerii pe care au plâns alții. Ai reparat ce n-ai stricat. Ai purtat emoțiile altora pe umeri ca pe o povară nespusă. Și... ți-ai pierdut pe drum dreptul de a fi fragil.

Știi care e cea mai mare minciună pe care o spunem? „Sunt bine.” Chiar și atunci când ne prăbușim pe interior. Chiar și atunci când avem nevoie disperată de o pauză, un om, un spațiu.

Dar uite adevărul: A fi mereu puternic NU e sustenabil. Nici pentru corpul tău. Nici pentru mintea ta. Nici pentru inima ta. Și totuși... continui. Pentru că ți-e frică să arăți slăbiciunea. Pentru că ai fost programat(ă) să crezi că vulnerabilitatea e rușine.

Pentru că ți-ai creat o identitate în jurul rezistenței. Dar rezistența NU e același lucru cu vindecarea. Tu nu ai nevoie de mai multă putere. Ai nevoie de permisiunea să pui jos greutatea.

Să spui: „Azi NU pot.” „Azi nu sunt bine.” „Azi nu mai țin pentru toți.”

Și știi ce e ironic?  Când îți permiți să fii vulnerabil, abia atunci îți accesezi adevărata forță. Pentru că forța autentică nu e în control. E în onestitate. E în capacitatea de a spune adevărul fără să-ți fie rușine de el.

Adevărul tău poate suna așa: „Nu vreau să fiu salvatorul tuturor.”  „Mi-e dor să fiu ținut în brațe fără să trebuiască să țin pe altcineva.”  „Nu mai vreau să fiu puternic doar ca să primesc iubire.”  „Merit să fiu iubit și când sunt slab.”

Când ai fost puternic prea mult timp, corpul tău obosește.

Când ai fost stâlp pentru toți, uiți cum e să te sprijini pe cineva.

Când ai fost soluție pentru toată lumea, îți pierzi dreptul să ceri ajutor.

Dar poți să-l recuperezi. Chiar azi. Chiar acum.

Spune-ți asta: Nu trebuie să fiu tot timpul puternic ca să fiu demn de iubire. Nu trebuie să fiu mereu bine ca să merit sprijin. Nu trebuie să fiu stabil pentru ca ceilalți să mă accepte. Și dacă cineva nu te poate iubi și în căderile tale…Poate că nu iubea cu adevărat nici când erai „puternic”. Tu meriți să fii văzut complet. Cu lacrimi. Cu goluri. Cu zile în care nu te poți ridica.

Asta e puterea. Să nu te mai ascunzi. Nici măcar de tine.

Fabian Scholtes

Despre simțul umorului în viață

A râde înseamnă a recunoaște, fără cinism, că viața este o poveste plină de paradoxuri — și totuși, alegi să o onorezi cu o strălucire interioară.

În tradițiile vechi, se spunea că zeii râd. Nu râsul batjocoritor al celor care vor să se simtă superiori, ci acel râs care vine din înțelepciunea de a cuprinde totul: și suferința, și bucuria, și golul dintre ele. Sfinții din pustiu, atunci când erau ispitiți, râdeau — pentru că înțelegeau că umorul este uneori singura armă reală împotriva întunericului.

Simțul umorului nu e doar un dar; e o responsabilitate. E o punte între oameni, o formă de compasiune rafinată. Când râdem împreună, uităm pentru o clipă că suntem separați. Ne recunoaștem în imperfecțiunea celuilalt și, în acel gest de acceptare, apare miracolul: o clipă de adevăr, poate mai profundă decât orice tăcere.

Simțul umorului nu repară viața, dar o îmblânzește. E o fluturare de pălărie într-o gară pustie. E felul în care spunem lumii: poate n-am ceasul potrivit, dar încă mai am timp pentru un zâmbet. Să ai simțul umorului înseamnă, deci, să nu uiți de sacru. Să vezi, printre faldurile realității, absurdul ei divin. Cu inima întreagă, cu sufletul viu.

Cu drag, Suada Agachi

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

1.Rememorați periodic momentele magice ale relației voastre, amintirile cele mai frumoase ale voastre: „Îți amintești când…… ?”.

Faceți asta când vă e bine, dar faceți-o și când treceți prin momente mai dificile. În acele momente în care conexiunea dintre voi pare că nu mai este atât de puternică, când simțiți că nici nu vreți să-l mai auziți pe celălalt, când sunteți supărați, frustrați, descurajați, faptul că vă amintiți câte lucruri frumoase vă leagă vă ajută să depășiți mai ușor încercările.

Nu vă mai concentrați pe defectele partenerului, pe punctele sale slabe, concentrați-vă pe calitățile sale!

La ce mă refer: dacă partenerul vostru este extraordinar în 95% din ceea ce face, dar există acel 5% care vă calcă pe nervi, nu vă concentrați pe acel 5%, nu faceți din asta un capăt de țară.

Desigur, nu mă refer la ceva grav, mă refer la niște lucruri minore care, totuși, pe voi vă calcă pe nervi. Puneți în balanță acele lucruri care reprezintă 5% cu toate celelalte lucruri pe care le face foarte bine, care reprezintă 95% și veți avea o imagine destul de clară asupra situației. Chiar merită să-l cicăliți, să-l bateți la cap, să-i reproșați întruna niște nimicuri, ignorând toate celelalte lucruri minunate pe care le face în relația voastră? (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

2. Puneți-vă în locul partenerului, încercați să înțelegeți lucrurile și din perspectiva lui, nu doar din perspectiva voastră.

Spre exemplu, dacă ați avut o zi grea, ați dus copiii la școală, ați plecat la serviciu, unde ați avut foarte mult de lucru, apoi ați luat copiii de la școală, ați mers la supermarket și ați făcut cumpărături pentru cină, ați plecat către casă, ați uitat să luați ceva de la magazin și v-ați întors la supermarket, ați întârziat cu prepararea cinei, copii sunt neastâmpărați, iar soțul vostru ajunge acasă și vă întreabă dacă nu este gata masa, este posibil ca voi să faceți o criză ne nervi; „Chiar ai tupeu să vii să-mi reproșezi că nu e gata masa! Eu am muncit ca o sclavă azi, am făcut o mulțime de lucruri, pentru că tu nu mă ajuți cu nimic, nici să duci copiii la școală, că parcă n-ar fi și copiii tăi, nu am stat o clipă de azi dimineață, nici să mânânc la prânz n-am avut timp, iar tu vii și mă întrebi acum dacă nu e gata masa?!”.

Mi s-a întâmplat și mie să fiu într-o zi mai proastă, să am o zi mai grea și să fiu epuizată, iar o astfel de întrebare să mă facă să reacționez dezechilbrat. Dar am învățat să mă pun în locul lui, să mă gândesc la faptul că nici el n-a avut o zi ușoară, că și el a muncit mult, că și el este obosit când ajunge acasă, că poate nici el nu a apucat să mănânce la prânz și că până la urmă, nu mi-a reproșat nimic, doar a pus o simplă întrebare, fără nicio insinuare: „Nu e gata masa?”. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

3. Dacă e să concurați între voi în ceva, concurați în ceea ce privește generozitatea pe care o manifestați unul față de altul și față de ceilalți!

Eu nu excelam la capitolul generozitate, înțelegeam generozitatea într-un mod destul de limitat, până am văzut câte moduri creative de a fi generoasă găsește soția mea. Ea a ridicat mult stacheta când e vorba de generozitate, mă uimește și mă inspiră prin modul în care își arată generozitatea. Și acționez la modul conștient în sensul de a mă manifesta cu tot mai multă generozitate în cadrul relației noastre și nu numai.

Iar când este vorba de a fi generoși cu partenerul de cuplu, în cazul nostru asta nu se referă la cine îi cumpără celuilalt cel mai scump cadou, ci este vorba, printre altele, prin a fi atent la lucrurile care îi ating inima și a-i oferi acele lucruri, chiar dacă pentru ceilalți sunt niște obiecte/ lucruri/ gesturi neînsemnate, pe care n-ar da doi bani. În acest fel îl faci pe celălalt să se simtă VĂZUT/ AUZIT/ ÎNȚELES/ iubit.

Un mod de a-ți exprima generozitatea este, spre exemplu, să-i trimiți un mesaj în timpul zilei și să-i scrii: „Îți mulțumesc că ai dus gunoiul în această dimineață, înainte de a pleca la birou și că diseară vei veni acasă, la mine”. Poate vi se pare cam mult să-i mulțumiți pentru asta într-un mesaj, poate vi se pare normal să ducă gunoiul - „Măcar atâta să facă și el în casă!” -, dar sunt bărbați care au ieșit din casă „ca să ducă gunoiul” și plecați au fost, nu s-au mai întors la soția lor.

Știu că este responsabilitatea partenerului vostru să vă ajute în gospodărie, dar sunt o mulțime de bărbați care nu fac acest lucru, care nu-și ajută cu nimic soțiile, așa că ar fi cazul să apreciați faptul că a dus gunoiul și să nu luați acest lucru ca pe ceva ce vi se cuvine; mulțumiți-i pentru că v-a ajutat, fiți recunoscătoare pentru asta, pentru ce aduce el în viața voastră. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

4. Împăcați-vă repede, atunci când vă certați. Nu vă culcați niciodată supărați unul pe altul, nu lăsați să treacă ziua fără să vă împăcați, atunci când aveți un conflict.

Și este necesar ca ambii parteneri să vă fixați intenția ca indiferent ce discuții apar între voi, să vă asigurați că vă împăcați înainte de a se sfârși ziua respectivă.

Dacă e nevoie să discutați toată noaptea ca să găsiți o soluție care este acceptabilă pentru ambele părți, faceți asta.

Dacă e nevoie să renunțați la ambiția voastră de a avea dreptate, ca să ajungeți la împăcare, faceți-o.

Nu permiteți să duceți o ceartă care a pornit de la niște nimicuri, la nivelul la care nu vă mai vorbiți zile la rând!

Fiți conștienți că unele lucruri nu merită să vă certați pentru ele.

Fiți conștienți că uneori partenerul vostru poate să facă niște lucruri care au devenit o a doua natură pentru el și de care nu se va dezbăra, indiferent cât îl cicăliți voi. Dacă e vorba de niște lucruri minore, acceptați că acesta este el și treceți peste acele nimicuri, mai ales dacă el face mult mai multe lucruri extraordinare, pe care le apreciați foarte mult. Acceptați că unele lucruri nu se vor schimba la partenerul vostru și dacă acestea sunt chestiuni minore, nu vă mai concentrați pe ele, concentrați-vă pe lucrurile cu adevărat importante, pe care le face bine.

Înțelegeți foarte clar: eu mă refer la chestiuni minore, nu la lucruri precum abuzul emoțional sau abuzul fizic. Nu vă îndemn să acceptați să fiți abuzați emoțional/ psihic/ fizic, doar pentru că partenerul vostru are și anumite calități! (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Vă sugerez celor care sunteți căsătoriți să vă consolidați relația făcând următoarele lucruri:

5. Amintiți-vă că de fapt, căsnicia înseamnă că Dumnezeu ți-a dat în grijă un om, pe partenerul tău. Căsnicia înseamnă că Dumnezeu ți-a dat în grijă o ființă pe care El o iubește.

Căsnicia înseamnă că tu ai în imediata ta apropiere, pentru tot restul vieții tale (cel puțin așa se presupune), un om pe care îl vei vedea cu calitățile și defectele sale, în zilele sale bune și în zilele sale proaste, cu bucuriile și necazurile lui.

Dacă Dumnezeu este cel care v-a unit, atunci poți să știi că El ți-a dat în grijă ție, ca soț, pe soția ta și că are încredere că tu vei avea grijă de ea, o vei iubi, o vei respecta, o vei onora, că o vei susține pentru ca ea să poată evolua. Și e valabilă și reciproca.

Asta este o responsabilitate foarte mare.

Dacă oamenii ar înțelege semnificația profundă a căsătoriei, dacă ar conștientiza ce le cere Dumnezeru atunci când îi unește, ei nu s-ar mai grăbi atât de tare să se căsătorească, ci și-ar lua timp să-și cunoască mai bine partenerii, ar fi mai selectivi în privința omului de care își leagă viața.

Atunci când vă unește, Dumnezeu se bazează pe voi, are încredere că veți ști să onorați inima partenerului vostru, ființa sa și viața sa. Dumnezeu are încredere că veți conștientiza: „Eu sunt în viața acestui om cu un rost, Dumnezeu m-a adus alături de ea/ el pentru ca eu să fiu o binecuvântare în viața sa”.

Nu uitați că este posibil ca în unele zile voi să fiți singura persoană pe care partenerul/ partenera voastră o percepe ca pe o binecuvântare trimisă de Dumnezeu, pentru că ceilalți îi vor face viața grea. Încercați să fiți cât mai des o Lumină în viața partenerului vostru, să fiți „trimisul lui Dumnezeu”, fiindcă vor fi zile în care va avea mare nevoie de un semn de la Dumnezeu. Amintiți-vă să fiți cât mai iubitori, cât mai toleranți, cât mai empatici, cât mai onești și mai transparenți în relația voastră de cuplu și nu în ultimul rând, să iertați. (Touré Roberts & Sarah Jakes Roberts) Traducerea Mihaela Dan

Despre ce nu vă vor spune niciodată nici măcar cei mai apropiați oameni:

1. Căsătoria nu este pentru a vindeca golul interior. Nu alungă singurătatea, nu rezolvă problemele existențiale. Un alt om nu va umple abisul din sufletul tău – dimpotrivă, îl va scoate la iveală și-l va adânci. Iar tu vei fi cel chemat să te confrunți cu el.

2. E mai onest și mai curat să rămâi singur, decât să te agăți de singura opțiune disponibilă, doar din spaimă că nu va exista o alta.

3. Copiii nu sunt mereu o binecuvântare. Sunt nopți nedormite, epuizare, renunțare la propriul timp și, uneori, la propria viață. Dacă știi și accepți asta — ești pregătit. Dacă nu — poate n-ar trebui să te grăbești să devii părinte.

4. O relație înseamnă responsabilitate reciprocă. Fiecare e dator cu propria maturitate, nu cu „salvarea” partenerului. Atunci va fi loc pentru armonie.

5. Familiile „perfecte” nu există. Sub aparențele de poveste se ascund compromisuri, frustrări și umbre nevăzute.

6. „Te iubesc” nu este suficient. Fără respect, dialog și grijă reciprocă, iubirea se ofilește. Iar dacă nu știi cum să porți o relație — înseamnă că nu ești pregătit pentru una.

7. Dacă de la început nu aveți nimic în comun, nu spera că va apărea mai târziu. Alegerea a fost a ta, nu te plânge de consecințe.

8. Recunoaște-ți greșelile. Dacă ai înțeles că omul de lângă tine nu e cel potrivit, pleacă. Nu te minți și nu distruge viețile altora.

9. Oamenii nu se schimbă. Doar își dau jos măștile. Iubirea ta nu-l va transforma pe celălalt. Doar el, din proprie voință, poate decide să se schimbe pentru tine.

10. Spiritualitatea nu rezolvă problemele reale. Dacă le ignori, nu înseamnă că dispar. Realitatea cere acțiuni concrete, nu doar meditații și afirmații pozitive.

11. Nu trăi după sfaturile altora. Nu deschide porțile sufletului către cei nepregătiți să te înțeleagă. Psihologia de bucătărie e bună doar pentru bârfă, nu pentru decizii de viață.

12. Bărbații și femeile nu sunt greu de înțeles. Bărbații au nevoie de sprijin, ascultare, hrană și respect. Femeile au nevoie de dialog, siguranță și iubire sinceră. Totul devine simplu când nu mai încercăm să ne dominăm unii pe alții.

13. Familia și copiii nu sunt obligații sociale. Fă acest pas doar când știi pentru ce îl faci. Opiniile celorlalți nu pot fi temelia unei vieți.

14. Dacă ai greșit — iartă-te și mergi mai departe. Viața este prea frumoasă ca să o transformi, cu propriile mâini, într-un iad.

Preluat de la Marcus de seara

Dacă vrei să aduci în viața ta un anumit tip de partener este necesar ca înainte de toate să devii omul care se potrivește cu acel gen de persoană.

De multe ori oamenii se căsătoresc înainte de a ști care este Menirea lor, înainte de a avea o viziune pentru viața lor, înainte de a ști care este direcția în care se îndreaptă, înainte de a ști care le este destinația.

Ei se căsătoresc înainte de a fi pregătiți pentru căsătorie.

Dacă nu știi încotro te îndrepți, nu ai cum să știi care sunt tovarășii potriviți pentru călătoria pe care urmează să o faci. Dacă tu alegi ca partener de cuplu o persoană nepotrivită, aceasta poate să facă praf ceea ce încerci tu să construiești, te poate opri din drum, te poate atrage pe drumuri lăturalnice, care n-au nicio treabă cu ceea ce este Calea ta. De aceea e important să te lămurești ce vrei să faci cu viața ta, încotro te îndrepți și abia apoi poți să îți dai seama ce oameni îți pot fi tovarășii potriviți pentru acea călătorie și ce oameni merg în cu totul altă direcție.

E necesar să te ocupi în primul rând de tine, să te asiguri că știi în linii mari care îți este Menirea, că știi cine ești și ce vrei cu adevărat și abia după aceea să te gândești la o căsătorie. Dacă n-ai idee cine ești tu cu adevărat și ce-ți dorești tu cu adevărat (și nu mă refer la dorințele egoului, ci la cele ale sufletului tău), de unde să știi cine ți se potrivește?!

Știu că unii spun „De ce să aștept atât timp ca să am o relație? Putem crește împreună, ca și cu cuplu”.

Da, puteți; doar că există riscul să „creșteți” în direcții diferite și să ajungeți la despărțire. Și chiar dacă nu vă despărțiți, vei avea parte experiențe dureroase, fiindcă asta înseamnă că ai ales să-l urmezi pe partenerul tău, nu să urmezi Chemarea lui Dumnezeu.

Partenerul tău de cuplu te poate ajuta enorm în evoluția ta, dacă este omul potrivit, dar te poate împiedica să-ți urmezi Menirea și-ți poate distruge visurile, dacă este omul nepotrivit. Ești dispus să riști, cu o asemenea miză? (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

Sunt oameni care întreabă: „Bun, îmi spui să mă ocup de mine însumi, să încep să cresc, să nu fac pasul către căsătorie până nu sunt pregătit pentru așa ceva. De unde știu eu când am crescut suficient de mult ca să fiu pregătit pentru căsătorie?”.

Nu există un răspuns universal valabil.

De exemplu, dacă tu, ca femeie, ai plecat dintr-o familie în care mama ta avea traume majore nevindecate, în care alegea doar bărbați care o băteau și o înșelau, faptul că tu nu mai alegi bărbați care te bat și te înșeală cu orice femeie dispusă să facă sex cu ei poate fi considerat un progres. Dar asta nu înseamnă neapărat că ești capabilă să alegi bărbații potriviți pentru tine, ci poate să însemne că alegi bărbați care fac alte lucruri care te rănesc. În acest ultim caz nu ai crescut suficient de mult ca să te gândești la căsătorie.

Îți cunoști Menirea? Îți cunoști valaorea sau încă ești disperată să-ți găsești un bărbat/ o relație, fiindcă numai așa simți că ai valoare/ poți fi împlinită? Cum îți faci alegerile relaționale? Care sunt standardele tale în relații? Ai standarde în relații?

În cazul în care ești bărbat, ți-ai conturat o viziune pentru viața ta? Faci pași concreți în direcția împlinirii acelei viziuni sau doar vorbești despre ea de ani de zile? Ai o situație financiară stabilă? Dacă nu ai o situație financiară stabilă nu ești pregătit să te căsătorești.

Cu cât evoluezi mai mult, cu atât vei simți că îți crește valoarea, cu atât vei avea standarde mai înalte, cu atât mai puțin vei fi dispus să faci compromisuri, să te mulțumești cu mediocritatea în vreunul dintre domeniile vieții tale.

Nivelul la care te afli îți dă o indicație asupra nivelul partenerului pe care îl vei atrage.

Nivelul partenerului tău îți dă o indicație asupra nivelului la care ești tu. (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

Eu am tot spus, de-a lungul anilor: când sunt în faza întâlnirilor cu un bărbat, femeile ar trebui să vorbească mai puțin și să asculte mai mult ce spune bărbatul respectiv. Nu degeaba ne-a dat Dumnezeu două urechi și o singură gură.

Atunci când îl lași pe un bărbat să vorbească și asculți cu atenție ce spune, poți obține informații importante despre el, pe care poate acel bărbat nici nu este conștient că ți le oferă. Poți citi printre rânduri și de asemenea, poți observa și ce nu spune, nu doar ce spune. Pentru că uneori ceea ce nu spune poate constitui un indiciu important pentru tine, ca femeie.

Un bărbat experimentat în manipularea femeilor poate să-și dea seama ce-ți dorești să auzi și să-ți spună toate acele lucruri, ca să te cucerească, să facă sex cu tine, iar după aceea vei avea surpriza să constați că el nu este nici pe departe cel care credeai că e. De ce nu ți-ai dat seama de asta? Printre altele, pentru că nu ai știut să asculți, pentru că nu ai fost capabilă să AUZI și ce nu spune, pentru că erai atât de disperată să-ți găsești un bărbat, că te-ai lăsat încântată de aparențe.

Și mai este ceva: dacă tu, ca femeie, nu vorbești întruna, ci mai și asculți, vei putea observa, de exemplu, că de câte ori vorbește de viitorul său, acel bărbat nu te include în el. Dacă bărbatul respectiv spune că va face și va drege și va merge la… și se va implica în…. în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, dar e întotdeauna vorba doar de „eu”, niciodată de „noi”, poți să știi că nu te vede ca fiind parte din viața lui în viitor.

Un bărbat care te vede ca pe o parteneră pe termen lung te va include în planurile lui.

Dacă tu, ca femeie, trebuie să-l tragi de limbă, să faci presiuni asupra lui ca să-ți spună dacă vrea să aibă o relație serioasă cu tine sau nu, atunci poți să știi că nu are intenții serioase cu tine, indiferent ce-ți spune. Un bărbat care are intenții serioase în ceea ce te privește îți va spune și își va asuma la modul public relația voastră, ca să fie clar pentru toată lumea că ești partenera lui. Acesta este, printre altele, un fel de a-și marca teritoriul, de a anunța ceilalți bărbați că nu este cazul să te curteze, că ai deja un bărbat. (Greg Davis) Traducerea Mihaela Dan

"Noi am fost învăţaţi că este bine/nobil/înălţător să fim umili, ”modeşti”, să ne mulţumim cu puţin, să “ne vedem lungul nasului” – iar asta s-a întâmplat cu un scop anume: că sa ne limităm singuri. În acest fel, ne subestimăm pe noi înşine, nu ne vedem/preţuim la adevărata valoare, ne cedăm puterea, ne înmormântăm visurile.

S-a terminat cu acest gen de lucruri! Fiţi conştienţi de propria valoare, nu vă mai mulţumiţi cu mai puţin decât meritaţi, asumaţi-vă puterea personală! Şi pe măsură ce veţi face asta, veţi vedea cât de mult se va schimba viaţa/realitatea voastră. Se vor întâmpla lucruri magice, care vor fi o confirmare şi în acelaşi timp, un îndemn: ”Mergi în continuare pe această cale!”. (Rick Jewers) Traducerea Mihaela Dan

"Oamenii te tratează cum le permiți, nu așa cum meriți. Nu contează cât de bună ești tu, ci cât de mult accepți. Dacă taci mereu, vor crede că e normal. Dacă ierți prea ușor, vor crede că pot greși la nesfârșit. Respectul nu se cere, se impune — prin felul în care te porți, prin limitele pe care le pui, prin ceea ce alegi să nu mai tolerezi. Ai grijă cum îi înveți pe alții să te trateze. 

Tu meriți dragoste, respect și grijă, nu locuri în care să te simți mică sau neiubită. Nu-ți fie teamă să pleci de lângă cei care nu știu să te prețuiască. Când începi să te iubești pe tine, cei potriviți vor învăța și ei cum să o facă..." Andreea Elena

 

Onorează orice încheiere.

Nu închide ușa prea repede. Nu fugi din ce doare.

Nu da pagina fără să o citești până la capăt. Fiecare capitol din viața ta – fie el dureros, fie frumos – merită să fie onorat. Pentru că fiecare sfârșit este și un profesor. Un ritual. O trecere. Un început mascat. Dacă sari peste încheiere, ratezi darul. Dacă grăbești uitarea, repeți lecția.

Dacă nu-ți iei rămas-bun, sufletul rămâne agățat. Ce poți face concret când simți că un capitol s-a încheiat?

1. Stai în liniște 5 minute. Pune o mână pe inimă și una pe abdomen. Spune: „Recunosc că acest capitol s-a încheiat. Îți mulțumesc.”

2. Scrie ce ai învățat. Chiar și 2-3 fraze. Uneori, lecțiile devin clare abia când le vezi în cuvinte.

3. Spune „Mulțumesc” – de 3 ori. Nu din minte. Din inimă. Pentru ce ai trăit. Pentru ce ai pierdut. Pentru cine ai devenit.

4. Fă un gest simbolic de eliberare. Arde o hârtie, dă drumul unei frunze pe apă, aprinde o lumânare. Orice care marchează „acum s-a încheiat”.

5. Roagă-te pentru ce urmează. „Doamne, deschide-mi inima pentru nou. Să primesc ce e mai bun pentru mine. Și să am înțelepciunea să nu port vechiul în nou.”

Încheierea nu înseamnă pierdere. Înseamnă spațiu nou. Înseamnă respirație. Înseamnă maturizare. O încheiere conștientă schimbă totul. Te aduce în prezent. Te pregătește pentru darurile care nu puteau veni decât după ce ai închis acel cerc.

Așadar, dacă simți că un ciclu s-a terminat – în iubire, în muncă, într-o parte din tine – nu-l lăsa să treacă neobservat. Oprește-te. Onorează-l. Și apoi mergi mai departe… dar cu lumină. (Puterea Spiritului)

PREA MULTE FEMEI... ÎN PREA MULTE VIEȚI.

"Sunt prea multe femei distruse înăuntru... prea multe bucăți necompromise, prea multe răni care sunt ca niște crăpături deschise...

Sunt prea multe femei opace, care au rămas fără sclipici...

Prea multe femei complice, care s-au obișnuit cu tristețea și disperarea, înșelăciunea, trădarea, promisiunile și narațiunile false romantic.

Femei victime ale unor afaceri „presupus corecte și adecvate religios”, dar teribil de bolnave și dăunătoare.

Sunt prea multe Femei în durere adâncă, care s-au obișnuit cu prea multă tăcere în jur , cu "ce li se întâmplă".

Sunt prea multe femei... medicamente, consumatori compulsivi, fanatici neurotici ai curățeniei sau ai tulburării, obsesiv de ocupate să judece viețile „altora”... cele frânte, cele neadecvate, cele malefice, neadaptate, fiicele risipitoare, păcătoase, mamele rele, cele neajutorate, cele neiubite, cele lăsate singure, cele diminuate... cele care au uitat să iubească din lipsă de iubire..

Sunt prea multe femei supuse, prinse în gunoaie și oale nespălate, mizeria altora, printre hainele murdare, care primesc doar bătaie, abuzuri, jigniri, dispreț, scutece, haine vechi, umilințe, lipsuri, multă subțire, sau învăluite în obezitate pentru a-și acoperi rușinea, durerea și sentimentul profund de mizerie și singurătate...

E putina bucurie, multa sexografie, prea multa precaritate si mult gust amar.

Nu sunt expert... dar dacă știu că îmi lipsește sprijinul, dragostea, înțelegerea, tandrețea, ajutorul, respectul, recunoașterea, acceptarea, detaliile, prețuirea, aprecierea, să pot fi...

Lipsa de sărbătoare, lipsa de mângâiere, lipsa de satisfacție, lipsa de împlinire, lipsa de recompensă, lipsa de sprijin, ajutor, recunoaștere.

Prea multă căutare a unui "prinț" care nu ajunge broască, un presupus "suflet pereche" care nu există. Iubiri imposibile... iubiri care nu sunt iubiri, iubiri care distrug și anulează, iubiri interzise, iubiri trecătoare...

Orice femeie se oprește uneori să se gândească la ea, din când în când... pare "prea mult" pentru a fi acceptata.... exact așa cum este!

Prea urâta ca să fie fierbinte, prea grasă sau slabă, săraca.. prea murdara, proasta... sau prea deșteapta, prea buna, prea larga, prea "plata", prea mulți copii, prea puțin... prea bătrână ca să fie băgată în seamă, prea multă tristețe, cu prea multe obiceiuri, iar timpul ei și tot ce a dăruit nu mai contează...

Sa Fii femeie, femeie, FEMEIE... presupune să fi trăit prea multe vieți într-una, prea multe vieți anterioare, prea multe experiențe care validează ceea ce ești, iar asta este măreția pe care o porți în Ființa ta...

Lida Spears

Frica este locul care încă nu a descoperit dragostea.

Oamenii își pot ascunde adesea frica în a fi logici, raționali și a avea scuze pentru ce nu pot face ceva sau cum ceva nu poate fi.

Frica poate fi deghizată în convingeri că există alți oameni sau lucruri care te opresc să faci ceea ce vrei cu adevărat.

Ne putem ascunde frica în a da vina pe alții, refuzând să ne asumăm responsabilitatea, evitarea, acționând ca și cum nu ne-ar păsa, refuzând să facem ceva pentru a schimba sau a încerca sau a ne enerva și renunțând printre altele.

Este important să ne uităm la ce am putea face pentru a ne acoperi temerile. Singura modalitate de a dizolva frica este să o întorci și să o privești direct, pentru că orice am străluci lumina se dizolvă.

Când descoperi că ți-ai ascuns temerile în aceste moduri, primul pas este să recunoști motivul pentru care eviți ceva sau te simți rău pentru altul este din cauza fricii și acest spațiu necesită dragostea ta necondiționată.

Iubește partea din tine căreia îi este frică mai degrabă decât să o greșești. Fii dispus să-l înfrunți și privește direct orice ar fi ceea ce eviți.

Nu este vorba despre a fi puternic sau a-ți cere scuze sau a crede că ești o persoană rea. Este vorba despre vindecare odată ce recunoști frica ascunsă dedesubt, astfel încât să devină mai ușor de manipulat.

Atunci când continuăm să ne deghizăm și să evităm, frica creează durere și luptă.

==Abigail Stellar Shekinah ==

,,Și, în cele din urmă, cred că nu trebuie să facem nimic pentru a fi iubiți.

Ne petrecem viața încercând să părem mai frumoși, mai inteligenți.

Dar am înțeles două lucruri.

Cei care ne iubesc ne văd cu inima lor și ne atribuie calități dincolo de cele pe care le avem cu adevărat.

Iar cei care nu vor să ne iubească nu vor fi niciodată mulțumiți de toate eforturile noastre.

Da, chiar cred că este important să lăsăm imperfecțiunile noastre în pace.

Este prețios să-i înțelegem pe cei care ne văd cu inima lor.”

Frida Kahlo

Mama este prima lecție de viață a copilului!

Mama nu este doar femeia care dă viață.

Este prima voce pe care copilul o aude, primul chip pe care îl recunoaște, primul model după care învață cum funcționează lumea.

În primii ani, copilul nu învață din cărți sau din discursuri morale.

El învață din priviri, din tonul vocii mamei, din felul în care ea răspunde la oboseală, la greutăți, la greșeli, la stres…

Învață dacă lumea este un loc sigur sau amenințător.

Dacă iubirea se oferă necondiționat sau se cântărește.

Dacă ești iubit și când greșești… sau doar când ești cuminte.

Mama este prima lecție despre cum să fii om.

Când mama iubește cu blândețe, copilul învață să iubească fără teamă.

Când mama își cere iertare, copilul învață că nu e rușinos să greșești, ci curajos să recunoști.

Când mama se ridică după ce a căzut, copilul învață că viața continuă chiar și când doare.

Mama este exemplul viu. Fie că vrea, fie că nu.

Nu e o povară, ci un privilegiu delicat: acela de a-ți modela copilul, prin ceea ce ești!

Nu doar mama educă, ci și tata. Împreună sunt o echipă, dar mama, fiind adesea mai prezentă, devine primul reper. E un dar, nu o greutate.

Nu poți să-i spui copilului „nu țipa”, dacă tu urli din toți rărunchii.

Nu poți să-i ceri respect, dacă tu lovești cuvintele ca pe niște pietre.

Nu poți să-l înveți răbdarea, dacă îți pierzi cumpătul la fiecare pas greșit.

Copiii nu ascultă morală.

Ei imită.

Te privesc. Te analizează. Te absorb. Te copiază.

De aceea, mama nu trebuie să fie perfectă.

Ci sinceră. Constantă. Umilă și puternică în același timp.

Să-și ceară scuze. Să își țină promisiunile. Să-și păstreze calmul în furtuni. Să iubească neobosit, chiar și când e epuizată.

Pentru că așa va învăța copilul ce este iubirea.

Va învăța cum se vorbește cu respect.

Cum se cere iertare.

Cum se mulțumește.

Cum se rabdă.

Cum se îmbrățișează.

Cum se iubește.

Cum se trece prin greutăți.

Nu te teme că nu știi destul.

Teme-te doar să nu uiți că ești cel mai puternic exemplu al copilului tău.

Nu prin ceea ce spui. Ci prin cine ești.

De aceea, noi mamele suntem cele mai puternice ființe de pe pământ

Autor : O mamă (Drepturile de autor sunt rezervate!)

Să știi că nu va bate nimeni la ușa ta doar ca să-ți descopere sufletul. Nimeni nu se va opri din drumul lui ca să-ți spună cât de prețios ești, cât meriți și cine poți deveni. Nu te va trage nimeni de mână și nici nu te va împinge de la spate pe drumul drept, acela care cere curaj, perseverență și încredere. Nimeni nu va lupta în locul tău pentru visurile tale.

Viața nu aduce cu sine promisiunea că va veni cineva să te salveze.

Nimeni nu-ți va duce pașii în locul tău, nu-ți va urca munții, nu-ți va învăța lecțiile, nu-ți va închide rănile.

Nimeni nu va zbura în locul tău, așa cum nimeni nu se va prăbuși în locul tău.

Doar tu ai libertatea și puterea de a-ți fi sprijin și început, zbor și reîntoarcere.

Ai de trăit, dar nu oricum, ci cu sens. Ai de luptat, dar nu cu lumea, ci cu umbrele din tine care te fac, uneori, să uiți cine ești și ce meriți. Ai de iubit, dar nu doar pe ceilalți, ci și pe tine. Ai de construit o viață care să-ți placă și de iertat o viață care, poate, n-a fost ușoară.

Așadar, nu aștepta să te salveze cineva. Nu aștepta pe nimeni să pășească în locul tău sau să te facă fericit. Începe cu pași mici, dar nu mai amâna. Ridică-ți privirea, chiar dacă ți-a fost coborâtă prea des. Alege să fii prezent în viața ta. Fii bun, blând și sincer cu tine.

Reușita nu înseamnă să fii mai sus decât alții, ci mai aproape de tine. Acolo unde te simți bine, întreg, liber. Acolo unde nu te mai ascunzi nici de lume, nici de tine însuți.

Și nu uita: nu ești în această lume doar ca să reziști, ci ca să înflorești.

Irina Binder

Cu cât ai fost aruncat mai departe de tine, cu atât întoarcerea este mai grea. Durează mai mult, este mai obositoare, plină de pericole, tentații, durere, singurătate, disperare. Dar și mai bogată. Mai plină de experiențe, de locuri, de lecții, de solitudine, de semnificații, de frumusețe chiar. Mai revelatoare.

Poate fi un dar. Cu cât mai departe de sine se simte cineva, cu atât teama de întoarcere este mai mare. Dar unde este multă frică este și mult potențial de curaj.

Curaj! Nimeni nu vrea să stea la povești cu cineva care tocmai a venit de la Mega. Dar cu cineva care s-a întors pe jos din Siberia.. multă lume ar schimba o vorba.

Alexandru Gavriliu 

"Evitantul* este un hoț de iubire. Dorește să o extragă de la distanță. Se ferește de apropiere pentru că știe că apropierea și conexiunea vulnerabilă conțin un potențial de atașament și suferință. Știe asta pentru că a trăit-o. Cel mai probabil în copilărie a mers cu inima deschisă în conexiune și a fost trădat, rănit. Posibil și mai târziu.

Evitantul este un om profund rănit și însingurat. Dă târcoale surselor de iubire și încearcă să o obțină de la distanță fără să se expună unui risc. Se mulțumește cu firimituri de iubire pe care le obține cum poate - prin prietenii contextuale, sex, seducție ieftină.

Nu e real. Dacă ar fi real ar începe să plângă în benzinărie la 12 noaptea la cât de rănit și lipsit de iubire e. E ca un câine care, rănit și bătut, dă târcoale gospodăriilor și agață ce poate agăța, de multe ori din resturi. Îi este teamă să se apropie mai mult. O face pe lupul singuratic, autosuficient, total autonom, dar tânjește după conexiune as fuck.

Se simte - conștient sau nu - izgonit. Și este izgonit. Se izgonește singur. Continuă să o facă din teamă. A fost atât de rănit încât nu mai are resurse să suporte un damage similar.

Evitantul este un needy rebel care și-a declarat independența. E o țară cu un singur locuitor. Este un anxios întors pe dos.

*Evitant - Persoană care manifestă un stil de atașament evitant."

Am scris și postat textul de mai sus fix acum un an, în Februarie 2023. Este scris din experiența mea personală, din trăirile și simțirile mele interioare din momente sau perioade în care am manifestat un stil de atașament evitant. Îl repostez pentru că mi se pare încă relevant.

Alexandru Gavriliu 

Am o mare admirație și respect pentru oamenii care lucrează cu ei. Și pentru mine pentru că și eu fac asta. Am un mare respect pentru toți oamenii care merg înainte chiar dacă uneori este atât de greu. Care cad și se ridică și apoi cad și se ridică din nou și tot așa.

Am o mare admirație și respect pentru oamenii care continuă să lupte pentru visurile lor. În ciuda eșecurilor, în ciuda traumelor, în ciuda fricilor, în ciuda durerilor prin care au trecut sau prin care trec. Care nu se dau bătuți. Care pun un pas în fața celuilalt chiar și în momente când fiecare pas doare și nu vrei decât să te ascunzi undeva și să nu mai ieși de acolo niciodată.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care mai speră să se vindece emoțional, care vor să trăiască o viață frumoasă și care muncesc pentru asta. Care depun efort pentru a se recupera din copilării abuzive și vieți pline de durere.

Am un mare respect și admirație pentru cei numiți uneori naivi, visători, copilăroși. Pentru că se încăpățânează să nu renunțe. Pentru că încă visează la schimbare și încă cred că transformarea e posibilă și după 30, 40, 50 sau chiar 60 de ani. Pentru că cred că își pot reconstrui viața, și pe ei înșiși chiar, după eșecuri multe, pierderi mari, răni adânci, divorțuri, familii destrămate și alte provocări grele și dureroase.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care, indiferent de vârstă continuă să creadă în iubire. Care muncesc pentru asta și care în ciuda suferințelor anterioare continuă să își deschidă inima cu curaj. Sau măcar încearcă.

Am un mare respect și admirație pentru oamenii care uneori se îndoiesc de ei înșiși. Care sunt deschiși să afle mai mult decât cea ce știu deja.

Am un mare respect și admirație pentru cei care pot vedea și accepta la ei înșiși părțile mai puțin bune. Pentru cei care își recunosc fricile, invidiile, gelozia, imperfecțiunile și toate celelalte pe care marea majoritate se străduiește să le ascundă.

Am multă admirație și respect pentru cei care își acceptă propriile neputințe însă nu se lasă definiți de acestea. Care se zbat, caută, luptă, o iau de la capăt cu speranța că mâine, poimâine, într-o săptămână, o lună sau un an - vor putea mai mult.

Am mult respect și admirație pentru cei care își schimbă profesii, cariere, joburi, care renunță la siguranța materială atât de importantă pentru a căuta un drum mai aproape de inima lor, de ce le place, mai aproape de ei înșiși. Care se aruncă cu frică și curaj în necunoscut în timp ce sunt descurajați adesea ori priviți ca niște iresponsabili ori nebuni de cei din jur.

Am un mare respect și admirație pentru cei pe care viața nu i-a acrit. Pentru cei care nu s-au transformat în niște cinici în urma greutăților, eșecului, durerii. Cei care nu “le știu pe toate” care nu știu “cum merge Viața, Universul, Lumea”. Care sunt încă curioși și care învață.

Am un mare respect și admirație pentru cei care continuă să caute frumusețea, bucuria, sensul, iubirea în viața asta. Chiar și atunci când tot ce aud din jur e: “Bagă-ți mințile în cap”

Am un mare respect și admirație pentru cei curajoși care trăiesc, speră și muncesc știind că sunt muritori. Care merg înainte în necunoscut și nu se lasă doborâți de frici și de nevoia de siguranță. Iar când se prăbușesc nu rămân acolo ci din nou și din nou o iau de la capăt. Sau de unde au rămas. Uneori plângând.

Am o mare admirație și respect pentru cei care se deschid, sunt vulnerabili, sinceri, reali. Și pentru cei care muncesc și se străduiesc din greu să poată face asta, chiar dacă în trecut au fost răniți tocmai pentru vulnerabilitatea și deschiderea lor. Este foarte greu.

Am o mare admirație și respect pentru toți oamenii ăștia care caută, speră și trăiesc cu frică și curaj. Îi văd peste tot. La mine în programul de scris, în familie, în comunitatea online, printre prieteni și persoane apropiate, pe stradă, peste tot. Sunt mulți.

Am o mare admirație și respect pentru ei și pentru mine atunci când sunt ca ei. Sunt mulți. Suntem mulți.

Alexandru Gavriliu 

E atât de ușor să presupunem că oamenii știu deja. Știu că sunt buni, că sunt talentați. Știu că sunt speciali, că-i admirăm. Știu că-i iubim, că le suntem aproape, că ne pasă. Știu că...

Și poate că știu toate astea la nivel rațional. Poate că le-au auzit cândva, în treacăt, sau poate chiar li s-au spus cuvintele potrivite la momentul potrivit. Dar la nivel emoțional e cu totul altă poveste. Pentru că, oricât de mult ar vrea să creadă, oamenii nu vor fi niciodată complet siguri de asta.

Oamenii se îndoiesc de multe lucruri, dar cel mai adesea se îndoiesc de ei înșiși. Chiar și cei care par puternici, cei care zâmbesc cu încredere, cei care îți dau impresia că nimic nu îi poate atinge – chiar și ei au momente în care vocea din capul lor le șoptește că nu sunt suficienți. Că nu sunt destul de buni, de talentați. Și uneori acea voce e atât de puternică încât acoperă totul, inclusiv amintirile despre toate momentele când au fost iubiți, admirați, apreciați.

Cuvintele tale pot face o diferență uriașă. Pentru că, deși le-ai spus oamenilor o dată cât de mult îi apreciezi, au nevoie să audă asta mai des. Nu pentru că nu te-ar crede, ci pentru că în momentele lor de îndoială, gândurile negre sunt mai puternice decât orice compliment primit în trecut.

Scrie-le oamenilor. Spune-le cât de mult contează pentru tine. Spune-le că îi vezi, că le apreciezi munca, că admiri ceea ce sunt. Poate că, la suprafață, vor zâmbi și vor spune un „mulțumesc” politicos. Dar înăuntrul lor, acele cuvinte vor planta o sămânță de speranță. Poate că exact în ziua în care le scrii, trec printr-o perioadă grea. Poate că simt că munca lor e inutilă, că viața lor nu mai are direcție. Și poate că mesajul tău va fi exact dovada de care au nevoie pentru a-și aminti că nu sunt singuri, că nu sunt invizibili.

Oamenii care pun suflet în ceea ce fac, sunt adesea cei care se îndoiesc cel mai mult de valoarea lor. Nu pentru că nu ar fi buni, ci pentru că munca lor e o extensie a sufletului lor, iar sufletul e vulnerabil. Fiecare refuz, fiecare critică sau, uneori, doar tăcerea celor din jur, poate să doară mai mult decât îți poți imagina.

Poate că ai un prieten care pare mereu în control, care face glume și e centrul atenției. Dar ce nu vezi e cum, noaptea, își pune capul pe pernă și simte că nu mai poate. Poate că ai un membru al familiei care își face griji că nu e suficient de bun, dar care niciodată nu îți va spune asta.

Scrie-le oamenilor, spune-le ce simți. Pentru că uneori, cuvintele tale vor fi tot ce au nevoie ca să treacă peste o zi grea. Cuvintele tale vor fi dovada că nu e totul în zadar, că ceea ce fac sau ceea ce sunt are valoare. Și chiar dacă nu știi prin ce trec, un compliment, o încurajare sau doar un simplu „te apreciez” nu vor rămâne niciodată fără ecou.

Amintește-ți că oamenii au nevoie de confirmări. Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că sunt umani. Și tu ai momentele tale de îndoială, momente în care ți-ai dori ca cineva să-ți spună că faci o treabă bună, că ești pe drumul cel bun, că meriți să continui. Fii tu persoana care oferă asta. Fii vocea care oprește gândurile negre ale cuiva.

Poate că nu-ți vei da seama de impactul pe care îl ai. Poate că nu vei afla niciodată cât de mult a contat mesajul tău. Dar pentru cineva, acele câteva cuvinte s-ar putea să însemne totul. Și asta, în sine, face ca totul să merite..

Alex Andronic 

"Pe vremuri nu mai știa nimeni de traumă și nu mergea nici naiba la psiholog".

Ah, zici? Ăsta să fie, oare, motivul pentru care tre' să mergem noi acum?

Nu-mi mai dați exemplul "pe vremuri" când vreți să vă argumentați crezurile, că e cel mai prost pe care-l puteți invoca.

Pe vremuri bătaia în cupluri era justificată. Și nu doar că era justificată, dar cunosc multe cazuri în care și soacra, care s-a dezvoltat într-o relație bazată pe pumni în ochi, ajuta și încuraja altoirea nurorii.

Pe vremuri n-aveai voie să zici nici ce te doare, nici ce te supără, că ți se tăia craca imediat. Fie prin "taci și-nghite", fie prin pumni în ochi, vezi mai sus.

Pe vremuri nu-ți permiteai să vizezi la idealuri, pentru că nici nu le cunoșteai. N-aveai acces la informație și singurele visuri erau, de fapt, vise. Și se întâmplau doar noaptea.

Pe vremuri n-aveai opțiuni. Regulile erau destul de clare și granițele foarte bine stabilite.

Pe vremuri fetele se transformau direct în mame, fără să mai apuce să fie femei fără copii, fără griji, fără case de întreținut și bărbați de satisfăcut.

Pe vremuri existau multe nereguli în raport cu sănătatea mintală și cultura afectivă.

Pe vremuri n-aveai voce. Ăsta fiind și motivul pentru care vrei să le astupi altora gura acum.

Doar pentru că "pe vremuri" lucrurile stăteau diferit, nu înseamnă că erau și sănătoase. Și poate cel mai sănătos lucru pe care-l putem face e să trăim acum. Nu "pe vremuri".

Alex Andronic 

Este esențial dacă ești o persoană foarte empatică, spirituală, amabilă și sănătoasă să studiezi cu adevărat cum funcționează cei cu tulburare de personalitate narcisistă, psihopatie și alte tulburări de personalitate severă cu trăsături de personalitate antisocială pentru că tu ești persoana iubitoare empatică ești ținta principală pentru aceste tipuri de prădători Oameni buni.

Narcisiștii pradă oamenii care sunt opusul lor & încearcă & se agață de tine ca formă de aprovizionare pentru că tulburarea înseamnă că nu se pot auto-susține sau autoregla. Ei nu au capacitatea empatică de a-i vedea pe ceilalți ca oameni sau adevăratele niveluri de remușcare pentru că sunt disfuncționali în caracterul lor real.

Acești oameni cu personalități narcisiste au disfuncții grave de caracter uman, motiv pentru care adesea înșală, agreseaza, santaseaza sentimental, sexual, se prefac, mint, devalorizează, manipulează și folosesc modalități ușoare de a accesa mai multe provizii „umane”, cum ar fi rețelele sociale.

Nimic din toate astea nu este un comportament uman empatic normal și sănătos și nu este o reflexie a ta pe care să o limpezești în tine, este demonic. Este o distorsiune completă a realității cuiva, lipsa de empatie și lipsa oricărei conștientizări sau dorințe de vindecare și schimbare.

Când înțelegem că ceea ce avem de-a face este o personalitate foarte disfuncțională cu o percepție interioară foarte delirantă, încetăm să ne mai irosim timpul și energia încercând să le vedem ca pe o ființă umană pe care o putem ajuta cumva și putem începe cu adevărat să ne vindecăm din ea și mergi spre ființele umane capabile de o relație sănătoasă.

Acești oameni rar primesc ajutor de la psihologii specializați în această tulburare, așa că tu fiind empatul nu poți începe să iei în considerare că va ajuta să fii supus abuzului lor.

Nu te învinovăți că ai o relație cu un narcisist pentru că este foarte manipulator față de cei mai frumoși oameni, amabili și puternici, care știu că sunt de încredere și văd binele în ceilalți. În schimb, folosește-ți timpul de vindecare pentru a studia acest tip de personalitate, astfel încât să poți cunoaște steagurile și semnele roșii previzibile.

Atât de multe pot fi evitate pe măsură ce dobândim educația și conștientizarea tulburărilor de personalitate. Aceasta este cea mai bună linie de protecție a ta. ~ Abigail Stellar Shekinah ♡

18 lucruri care încep să-mi simplifice viața. Și poate că pe multe dintre ele le-am auzit sau citit de multe ori, cu ani în urmă sau ani la rândul, da' mi-a luat ceva mai mult să le accept.

1. Nu toți te iubesc la fel cum îi iubești tu pe ei. Asta nu înseamnă că nu meriți să fii iubit la fel, doar că fiecare are propria perspectivă asupra iubirii. Unii preferă să te iubească de la distanță, alții te vor aproape, poate mult prea aproape pentru cât poți tu duce.

2. Unii oameni te vor părăsi când nu mai ești util. Iar utilitatea nu e valabilă doar pentru chestiuni fizice, ci și emoționale. Și n-o fac pentru că sunt răi neapărat, ci pentru că-n viață, interesul personal prevalează de cele mai multe ori.

3. Oamenii își vor schimba atitudinea în privința ta când nu vei mai acționa conform așteptărilor. Unii oameni te vor acccepta doar până-n punctul în care îți joci rolul pe care ți l-au atibuit. Odată ce nu prestezi conform așteptărilor, te vor considera o dezamăgire.

4. Nu poți schimba pe nimeni. Dacă cineva nu vrea să se schimbe, nu te vei putea impune, oricât ai încerca. Și știi asta, pentru că nici tu nu te schimbi doar pentru că ți-o spune cineva. Schimbările intervin din convingeri proprii, nu din insistența celorlalți.

5. Succesul altora nu înseamnă eșecul tău. În loc să te compari cu ceilalți, privește-i ca pe o sursă de inspirație. Sentimentul de invidie e ok, chiar dacă majoritatea vor spune că nu sunt invidioși, sunt. E un firesc. Dar devine periculos atunci când devine consumator de energie, în loc de motivație.

6. Cei care judecă sunt cei care se tem de propria vulnerabilitate. Oamenii care se grăbesc să judece au cele mai mari insecurități. Da' ghici ce? Oamenii nu te pot răni cu ceea ce ești.

7. Aștepți validare din mediul greșit. Puterea de a trece peste greutăți pornește din interior. Când te accepți și crezi în tine și capacitățile tale, nu mai depinzi de validarea altora.

8. Timpul chiar nu așteaptă pe nimeni. Știu că am auzit asta de atâtea ori încât a devenit un clișeu, dar serios, chiar nu așteaptă pe nimeni. Și deși știm asta, trăim din "poate mâine" și "la un moment dat".

9. Nu toți oamenii iartă, chiar dacă îți spun că o fac. Iertarea e o formă de iubire prea sinceră și prea greu de atins. Chiar și cei mai "iertători" devin impotenți în fața iertării. De cele mai multe ori "iertarea" înseamnă, de fapt, ascunsul sub preș. Iar într-un moment de slăbiciune, când nu mai pot juca rolul iertării, cauza pentru care te-au iertat va reveni în joc.

10. Lumea nu este deloc echitabilă. Dar nici nu există "doar oamenii buni suferă, iar cei răi prosperă", pentru că niciun om nu e doar bun sau doar rău. Alb sau negru există doar în filme. Și nici alea n-au rezistat prea mult.

11. Ne hrănim cu drame. Da, da, tu nu. Știu. Dar ok, sunt oameni care au înghițit o mică "drama queen" la un moment dat, și au nevoie s-o hrănească zilnic.

12. Adevărul doare. Sigur, dar minciunile dor și mai mult. Viața devine mai ușoară când accepți realitatea, decât atunci când trăiești într-o iluzie.

13. Oamenii au prea multe insecurități ca să fie într-adevăr preocupați de viața ta. Sigur, vor comenta continuu despre tine și alegerile tale, dar ăsta e modul în care-și ascund nesiguranțele. Nu e despre tine.

14. Fiecare om duce o luptă nevăzută. Fie că e cu sine, fie cu ceilați, nu știi niciodată cu ce se confruntă celălalt, nici măcar atunci când ți-o spune. Și există o graniță bine trasată între falsitate și nevoia de a simți nevoia de viață privată, mai ales în vremuri în care mai totul este sau devine public.

15. Oamenii nu rămân în viața ta pentru mult timp. Nu toți, cel puțin. Vor spune des că te înțeleg, că rezonează cu tine, dar realitatea e că înțelegem până la un punct. Și e firesc să fie așa. Nu suntem făcuți să fim singuri, dar avem nevoie și de momente solitare, care pot dura de la zile până la luni sau ani întregi, iar asta devine greu de înțeles până la capăt.

16. Oamenii nu acceptă schimbările cu care nu sunt de acord. Niciun om nu rămâne neschimbat pe parcursul vieții, și chiar dacă schimbările sunt în bine, ceilalți le pot privi dintr-o altă perspectivă. Unii oameni te vor într-o singură formă, iar orice deviație de la forma respectivă nu doar că este judecată și pusă sub semnul întrebării, dar poate fi privită cu dispreț și, de cele mai multe ori, se sfârșește cu a-ți cere socoteală.

17. Fiecare dintre noi a fost, cel puțin o dată, antagonist în povestea altora. Indiferent cât de buni ne credem, vom dezamăgi oameni. Și e ok. E ok atâta timp cât învățăm din greșeli, cât nu facem din ele o regulă sau un stil de trai. Nu suntem aici să nu dezamăgim. Ne facem rău unii altora mai des decât conștientizăm sau vrem să acceptăm.

18. Căutăm compasiune. Unii oameni preferă să se plângă. Mult. Din orice. Și nu caută soluții atunci când o fac, de aia s-a inventat fraza "Bine că ești tu deștept!". Nu vor să audă cum ar fi putut face ceva ca să le fie bine sau care ar fi soluția la problema X. Vor "Of, of, of, nț, nț, nț, săracul de tine. Mititelul, prin câte treci și tu. Aoleu, aoleu!". Uneori un "Vai, amărătul de tine" face mai mult decât 10 soluții practice la un loc.

Alex Andronic 

Să te iubești pe tine nu înseamnă ce scrie-n citatele fancy. Iubirea de sine nu este despre băi lungi cu spumiță, săruri, fructe deshidratate și lumânărele, ori flori proaspete în 10 locuri din casă sau o rutină de skincare în zece pași simpli.

Adevărul e că, de cele mai multe ori, iubirea de sine începe acolo unde nu te mai suporți. În mizeria interioară, când te uiți în oglindă și nu vezi decât eșecuri, frici, răni pe care le-ai tot pansat cu oameni care te-au iubit doar pe jumătate, dar pe care i-ai lăsat să creadă că e de ajuns. Când ți-ai promis de o sută de ori că nu mai răspunzi la mesajele unor oameni care nu merită, dar o faci din nou. Când accepți o invitație doar ca să nu fii singur, deși știi că te vei simți mai singur acolo decât acasă.

Nu începe într-o zi senină, cu un ceai călduț și o pătură fluffy pe care ai dat sute de euro, că-i din puf de struț, nici cu zâmbete în oglindă și mantre în jurnal, ci mai degrabă într-o seară când te prăbușești pe gresia rece din baie, între două urlete interne de "nu mai pot", între două respirații care se luptă parcă să te țină în viață. Atunci când lacrimile curg fără oprire, amestecate cu praful în care s-au transformat toate încercările tale și întrebări la care pare că nu le găsești răspuns.

Nu e o poezie motivațională, nu e nimic romantic acolo, e mai degrabă un proces brutal, un du-te-vino între "știu că merit și "nu-s sigur că mai valorez ceva", o reconstrucție din bucăți pe care nici nu știi cum să le aduni, pentru că unele au fost risipite prin oameni care au rupt din tine fără să te întrebe dacă mai rămâi cu ceva, prin relații în care au cerut și-au tot cerut, fără să dea nimic la schimb, prin prietenii care te-au acceptat doar când ai fost convenabil, prin promisiuni pe care le-ai făcut față de tine și pe care le-ai călcat în picioare în fața altora, doar ca să nu plece.

Înainte să faci o baie cu spume și s-aprinzi o lumânare cu parfum de soc, care să-ți mângâie simțurile și să funcționeze în starea de bine, înainte să te iubești, trebuie să de dezbraci emoțional. Să te privești în oglindă, fără machiaje subtile de "sunt bine, jur", fără filtre, fără armura aia care a devenit atât de parte din tine încât aproape ai uitat că nu te-ai născut cu ea. Trebuie să stai cu toate rănile în palmă și să le privești, una câte una, fără să le mai negi, ascunzi sau să le cosmetizezi, fără să le mai explici prin "am fost obosit", "a fost o perioadă grea", "am vrut doar să nu-l pierd".

Să te iubești înseamnă să recunoști când ai tăcut prea mult, când te-ai făcut prea mic, când ai cerșit dragoste în locuri din care trebuia să pleci demult, când ai confundat absența cu misterul și controlul cu protecția. Să te iubești înseamnă să spui, în sfârșit, că ai greșit, că ai permis, că ai făcut compromisuri care ți-au fracturat coloana emoțională, și totuși, să nu te urăști pentru asta. Să nu te mai pedepsești pentru ce n-ai știut să fii. Să nu mai încerci să corectezi trecutul trăind prezentul în genunchi.

Iubirea de sine se naște uneori din furie. Pe toți cei care te-au făcut să crezi că trebuie să câștigi meritul de a fi iubit. Pe toți cei cărora le-ai dat ce nu-ți dădeai ție. Dar mai ales pe tine, pentru toate dățile în care te-ai iubit mai puțin ca să-i poți iubi pe ceilalți mai mult. Iubirea de sine nu înseamnă că n-ai făcut greșeli, ci că le-ai văzut, le-ai înțeles și ai decis că e timpul să nu te mai condamni pentru ele. Înseamnă să pui granițe, chiar dacă nu ești sigur că ai voie. Să spui "nu vreau să fac asta acum", chiar dacă te întrebi "oare mă va mai întreba vreodată?". Să îți iei timp pentru tine, chiar dacă tendința e să te simți egoist. Să faci mai puțin pentru ceilalți, fără să crezi că mai puțin efort din partea ta înseamnă că valorezi mai puțin.

Înseamnă să te oprești din cursa contra cronometru de a dovedi, de a explica, de a convinge că meriți, că poți, că știi. Să nu mai aștepți scuze care nu vin niciodată. Să-ți tragi singur scaunul la masă și să iei cea mai delicioasă cină din lume, pentru că nu trebuie să aștepți o viață întreagă să te invite altcineva. Să te alegi pe tine, chiar dacă asta înseamnă să-i pierzi pe alții.

Nu e o destinație. Nu e o linie de finish pe care o treci și gata, ești salvat. E o alegere de zi cu zi, uneori minut cu minut. E o muncă tăcută, deseori invizibilă, grea, dar e cea mai importantă formă de dragoste pe care o poți învăța vreodată. Pentru că nu este despre ce-ți spun postările pastelate, nu e despre selfie-uri reușite, nici măcar despre liste de "to do" duse la bun sfârșit. Nu e nici strălucitoare, nici virală, și mai mult ca sigur vei fi singurul ei martor, pentru că nu e vreo înălțare magică în care brusc știi cine ești, ce vrei de la viață, de la oameni, și nu te mai clatini niciodată. E o trudă intimă, al cărei puls îl vei simți doar tu.

Ceilalți e posibil să privească cu alți ochi procesul tău de iubire, să nu te înțeleagă, să se amuze pe seama ta sau să se enerveze, să considere că ești trădător sau fals, să-ți atribuie adjective care n-au nicio legătură cu realitatea, și toate astea pentru că vor simți că nu te mai lași pe ultimul loc. Și, da, uneori, acolo unde câștigi tu, vor pierde alții. Și va exista mereu tendința să te abandonezi de fiecare dată când cineva "nu te vede", "nu te alege", "nu te iubește" sau "nu te înțelege. Dar așa se creează liniște - liniștea aia pe care o construiești în tine după o viață de gălăgie în care ai încercat să fii ce vor alții, să dovedești, să impresionezi, să nu deranjezi, să nu dezamăgești. E ca ordinea pe care-o faci într-un dulap plin cu haine care nu ți-au venit niciodată, dar le-ai păstrat pentru că "poate într-o zi...".

Iubirea de sine trebuie să fie adevărul tău, curățenia ta sufletească și trupească, forma de a trăi pentru tine. Te simți bine să faci sport? Fă-o. Te relaxează să stai două ore în cadă, să te dai cu șapte creme exfoliante și cinci hidratante? Fă-o. Dar nu face toate asta doar pentru că ți-a spus cineva că doar asta înseamnă să te iubești. Îmbină fizicul cu psihicul. Ai grijă de ambele.

"O minte sănătoasă înseamnă un trup sănătos" nu e doar o zicală din popor. Are tot sensul din lume.

Fă orice te aduce mai aproape de tine. Pentru că asta înseamnă iubire de sine, o alegere repetată de a nu te abandona.

Spor la băița sufletească

PS.Exista si acel refuz colectiv de a accepta că și bărbații simt. Că au traume. Că se frâng. Că nu toți se exprimă prin pumni, prin tăceri sau prin indiferență mimată. Unii scriu. Și ce noroc că o fac.

Pentru că dacă mai mulți bărbați ar fi crescut știind că au voie să simtă, să plângă, să vorbească, poate n-am mai avea generații întregi de bărbați care își exprimă suferința prin violență, abandon, fugă, dependențe și… da, războaie.

Scrisul nu e o slăbiciune. E un act de luciditate. De curaj. E alternativa la a-ți îngropa rănile până când devii o bombă cu ceas.

Dar da, hai să râdem de bărbații care scriu despre suferință. Că e mai simplu decât să ne întrebăm de ce ne stânjenește asta.

Alex Andronic 

O MINTE PLINĂ DE LIMITE NU NE VA DA VOIE SĂ VEDEM ȘI ALTCEVA DECÂT ȘTIM

Suntem obișnuiți să facem aceleași și aceleași lucruri și, totuși, suntem profund nemulțumiți că obținem aceleași rezultate ca până atunci și nu altele. Asta este chiar definiția nebuniei dată de Einstein: să faci la nesfârșit aceleași lucruri, dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.

Urâm, îi înjurăm pe cei care nu sunt sau nu fac la fel ca noi, îi judecăm pe cei care gândesc diferit de noi și, totuși, suntem supărați atunci când primim același tratament de la oameni. Ei nu au voie, noi da.

Ni se pare că ni se cuvine toată atenția și tot ce ne dorim, dar nu facem nimic pentru a schimba ceva la felul nostru de a fi și de a gândi. Facem prea puțin pentru a obține ceea ce vrem și avem așteptarea ca alții să facă pentru noi ceea ce noi nu facem. Așteptăm ca alții să ne iubească, în timp ce noi nici măcar nu știm ce înseamnă iubirea. Cerem ca alții să ne aducă fericirea, să ne dea bucurie, în timp ce noi habar nu avem cum arată ele, cum să știm să ni le dăm nouă sau celorlalți? Vrem mai multă bunăstare, dar continuăm să facem ceea ce am făcut până acum și ne-a adus aici, în acest moment de nefericire și tensiune.

Intrăm în relații noi deși nu am încheiat să procesăm ce n-a mers bine în cele dinainte. Ne mulțumim să spunem că celălalt a fost de vină de parcă nu am fost și noi în acea relație, și doar celălalt a dus greul parteneriatului în spate.

Vrem un loc de muncă mai bun, dar habar nu avem cum să devenim varianta noastră care atrage acel job.

Avem așteptarea ca totul și toți să se schimbe doar pentru ca nouă să ne fie bine, dar când ni se atrage atenția că noi nu am mișcat niciun deget pentru noi înșine, ne supărăm și le amintim că-s cam nesimțiți. Noi avem voie, ei nu.

Atât timp cât vrem ca mai binele să vină doar prin și de la alții fără ca noi să punem umărul, vom rămâne înțepeniți în obiceiurile noastre, blocați în mentalitatea care ne-a adus aici. Dacă vrem altceva, ceva mai bun, e musai să schimbăm ceva la setările minții noastre, nu să așteptăm ca alții să-și schimbe gândirea și felul de a fi pentru noi.

Dragă Om, întreabă-te dacă tu ai face pentru ceilalți ceea ce le ceri lor să facă pentru tine. Dacă răspunsul este da și nemulțumirea ta este tocmai că oamenii din jurul tău nu fac ceea ce faci tu pentru ei, mai întreabă-te dacă nu cumva faci pentru alții lucruri tocmai pentru ca și ei să-ți reîntoarcă serviciul? Și dacă și acest răspuns (sincer!) este tot da, e clar că ai de lucrat puțin la mentalitate. E ca și cum îi îmbraci pe alții sau le dai de mâncare pentru ca și ei să facă, la rândul lor, același lucru pentru tine.

Da, știu, e mai ușor să dai vina pe alții, să ai mentalitate de victimă. Dar victima este față de alții, deci viața ta va avea într-una nevoie de alți oameni. De ce nu faci tu pentru tine ceea ce aștepți de la alții să facă pentru tine? De ce nu înveți să te focusezi pe tine, pe nevoile tale? De ce nu îți dai ție ce aștepți de la alții?

Răspunsul este că va trebui să te ocupi doar de tine, să observi ce te deranjează la ceilalți pentru a rezolva acel lucru la tine; doar nu s-o schimba întreaga lume doar pentru a-ți face ție pe plac! De ce nu vrei să devii o inspirație pentru alții, ci ai nevoie ca ei să fie doar țapi ispășitori?

Când mintea este blocată doar în ceea ce știe și refuză să schimbe ceva, vom primi același lucru ca până acum. Altceva va veni doar când ne deschidem orizonturile pentru ca mintea să vadă că se poate și altfel, chiar mai bine. Iar acesta este curajul de a ieși în afara limitelor și a limitărilor în care am trăit până acum. Tot ceea ce ne dorim și nu am primit până acum se află dincolo de granițele zonei de confort în care trăim captivi numind asta viață.

Edith Elisabeta Kadar  

Există un tip de iertare care nu vindecă nimic.

O iertare rostită cu jumătate de inimă, iar cu cealaltă jumătate încă strânsă-n pumn, strivind ușor orgoliul, frica, neîncrederea. O iertare spusă mai degrabă ca să se termine cearta, nu ca să înceapă pacea. Un „te iert” care nu înseamnă eliberare, ci un urlet surd, complice, pe care știi clar că-l vei scoate la iveală când vei simți nevoia.

Falsa iertare e ușor de recunoscut, deși uneori trec luni, chiar ani întregi până când adevărul iese la suprafață. Are gustul conversațiilor în care ți se spune că totul e ok, dar vocea pare să taie în carne vie. Are mirosul unei încăperi în care nimeni nu ridică tonul, dar toți au pumnii încleștați în buzunare. Are atingerea rece a unei mâini care îți mângâie obrazul, în timp ce cu gândul te pedepsește.

Este iertarea care nu uită niciodată cu adevărat, ba chiar păstrează scorul. Care își notează subtil fiecare greșeală, ca pe niște gloanțe ascunse sub limbă, gata să fie scuipate la primul conflict. Care spune „am trecut peste”, „te-am iertat”, dar stă la pândă, cu dinții strânși, așteptând momentul potrivit pentru a deschide din nou rana și a o arăta ca pe o probă în procesul nedesfășurat niciodată cu adevărat.

Adevărul e că, atunci când nu ierți cu adevărat, nu ierți deloc. Te prefaci. Te înșeli pe tine, și-l înșeli și pe celălalt. Îți pui o mască și mimezi iertarea până-n momentul în care ai nevoie de ea ca armă. Poate chiar speri că timpul va șterge ce n-ai avut curajul să cureți. Doar că timpul nu șterge nimic, doar ascute marginea durerii, în timp ce ea continuă să pulseze în fiecare gest reactiv, în distanțare, în fiecare răspuns scurt sau tăios pe care i-l dai celui pe care se presupune că l-ai iertat.

Adevărata iertare nu trebuie să fie un spectacol. Nu este despre replici memorabile, gesturi teatrale sau zeci de pagini pline de metafore, prin care îi transmiți celuilalt că „uite ce om bun sunt eu că te-am iertat”. Iertarea e despre muncă interioară. Despre asumare. Despre a privi rana în față și a decide, cu luciditate, că nu vrei s-o cari cu tine în relația cu celălalt. Că alegi să rămâi, dacă rămâi, fără să folosești iertarea ca pedeapsă. Iertarea este despre a-ți goli buzunarele de fițuici pe care să le scoți rapid când simți că pierzi controlul la acest joc numit mai degrabă mimă, nu iertare.

Pentru că nu mai e despre celălalt. Nu mai e despre câte opțiuni ai să-l faci pe celălalt să sufere doar ca sa simți că a înțeles ce a făcut greșit, și mai ales ce gest grandios ai reușit să faci tu. E despre tine. Despre cât de mult îți respecți liniștea, nu ca să taci, ci ca să nu mai transformi rănile în sisteme de apărare. Este despre ce alegi să lași în urmă.

Sigur că nu toți oamenii pe care îi iertăm pot sau trebuie să rămână în viața noastră, nici cei care ne iartă pe noi, dar dacă alegem să rămânem, iertarea trebuie să fie completă. Altfel, se transformă în otravă lentă. Altfel, ne transformăm în vânători care stau la pândă și apasă pe trăgaci imediat ce-și observă prada într-o poziție vulnerabilă. Și nu există relație, prietenie sau iubire, care să supraviețuiască atunci când iertarea e o capcană și nu o punte.

Adevărata iertare e liniștită, dar nu rece. E blândă, dar nu oarbă. E fermă, dar nu răzbunătoare. E momentul în care, chiar dacă rana îți mai apare în fața ochilor, nu simți nevoia să o atingi, nici s-o explici, nici s-o mai folosești. Doar o lași să fie trecut și mergi mai departe cu inima curată.

Alex Andronic 

Există un tip de oboseală care nu se vede în cearcăne, nici în lipsa somnului, nici în tremuratul mâinilor. E un fel de epuizare invizibilă, dar care se simte în tot. În voce. În tăceri. În faptul că nu mai poți răspunde la un mesaj fără să simți o presiune imensă în piept. În felul în care te sperii că cineva ți-ar mai putea cere ceva. Ajutor, sprijin, un umăr pe care să plângă, un sfat, o îmbrățișare.

A fost o vreme în care salvai oameni cu ușurință. O vorbă bună, o noapte nedormită, o disponibilitate nemărginită. Erai acolo de fiecare dată. Fără să întrebi dacă și ei ar fi acolo pentru tine. Fără să-ți pui vreodată întrebarea dacă merită. Fără să recunoști că, uneori, erai salvatorul lor doar ca să nu te mai simți tu pierdut.

Și te-ai dus, și ai dat, și ai ridicat oameni din gropi în care tu n-ai fi avut pe nimeni care să vină după tine. Ai ținut în tine dureri, ca să n-o amplifici pe-a lor. Ai renunțat la timp, la spațiu, la nevoi, ca să fii cine aveau ei nevoie să fii.

Până când nu s-a mai putut. Nu a mai mers. Corpul tău ți-a spus: ajunge. Inima ta a obosit de atâta efort unilateral. Ai început să-i vezi pe unii cum se întorc la tine doar când ceva arde la ei. Ai început să te simți folosit. Și apoi vinovat pentru că te simți folosit. Pentru că te-ai învățat să nu ceri nimic înapoi. Să nu deranjezi. Să nu fii o povară.

Și când ai încercat, timid, să spui nu, lumea s-a mirat. Când ai început să închizi ușa, au bătut mai tare. Când ai început să spui „nu mai pot”, ai fost făcut egoist, distant, schimbat. Aprecierea a devenit, brusc, judecată. Nu s-a gândit nimeni că ai obosit să cari traumele altora în timp ce ale tale urlau și tu le puneai perna pe față.

Dar vindecarea începe, uneori, cu o decizie crudă: să nu mai salvezi pe nimeni. Să-ți bagi mâinile în buzunar și să-ți vezi de propria viață. Nu din nepăsare, ci din iubire de sine. Pentru că nu poți salva pe nimeni dacă tu te îneci. Pentru că nu mai vrei o viață trăită pentru aplauzele celor pe care i-ai scos din flăcări, dar care n-au stat să te panseze.

Nu e o decizie ușoară la început. Te simți vinovat, defect, neiubitor, egoist. Dar e și eliberator. E primul pas spre o viață în care nu te mai sacrifici ca să fii validat. În care nu te mai pierzi ca să fii iubit. În care nu te mai reduci la rolul de salvator, doar pentru că ai uitat cum e să fii salvat.

Spor la ieșit din incendii care nu-ți mai aparțin.

Alex Andronic 

De ce preferă femeile să stea singure?

Probabil că cel mai onest răspuns nu e nici romantic, nici filosofic, nici metaforic. Nu are legătură cu poezii, nici cu feminismul pe care mulți îl invocă fără să-l înțeleagă, nici cu „prea multă independență”.

Probabil că, dacă ar fi să răspundem sincer, am putea face un carusel cu screenshot-uri din comentarii. Unul după altul, zeci, sute, mii.

Comentarii scrise de bărbați cărora le place să se creadă amuzanți, direcți, „adevărați”, „bărbați ca pe vremuri”.

Comentarii în care, unei femei care postează o poză cu ea, i se scrie „Ți-e poftă de ciocan?”, și în loc să apară un val de reacții normale, apar zeci de râsete, inimioare, aplauze, „vai ce bine i-ai zis”, „respect, boss”, „așa, dă-le, că astea au uitat care e locul lor”.

Comentarii în care o femeie care scrie un text sincer despre nevoia de spațiu, de liniște, de apartenență, este tratată ca și cum a cerșit validare sexuală.

Comentarii în care o femeie care are o părere fermă este automat etichetată drept frustrată, neiubită, agresivă, „feministă din aia radicală care sigur are păr pe picioare și urăște bărbații.” sau, după caz, nefutută.

Comentarii care nu sunt accidente și nu sunt nici glume nevinovate. Sunt reflexe.

Reflexe de mentalitate care încă consideră femeia ca fiind ceva ce trebuie controlat, minimizat, stăpânit, ironizat, validat sau respins — niciodată văzut cu adevărat.

Și când toate astea se repetă zilnic, de la adolescență până la maturitate, când orice spațiu public, online sau nu, e contaminat cu vulgaritate, cu misoginie ambalată în „glumă”, cu avansuri mascate sau nu, cu superioritate pasiv-agresivă, atunci da, e logic ca tot mai multe femei să aleagă singurătatea. Nu din frică sau snobism, ci din extenuare.

Pentru că e obositor să-ți tot aperi integritatea în fața unor bărbați care cred că au dreptul să te evalueze constant sau să porți conversații care par că au loc pe un teren minat.

E dureros să simți că trebuie să-ți pregătești scuturi și explicații doar ca să reziști unei discuții banale, și e absurd să-ți cenzurezi autenticitatea doar ca să eviți inevitabilul val de „o iei prea în serios, era o glumă, relaaaax, mai fute-te și tu!”

Femeile nu mai vor să stea în relații în care trebuie să se justifice, nu mai vor să iasă la cafele unde sunt evaluate, nu mai au chef să educe, să răspundă politicos, să explice că nu orice zâmbet e invitație și nu orice refuz e provocare.

Nu sunt „isterice”. Sunt extenuate de interacțiuni cu masculi care par că n-au evoluat prea mult de la peșteră, decât poate la numărul de replici obosite cu care încearcă să tragă o femeie după ei, într-o grotă în care nu s-a schimbat nimic, nici măcar mirosul de mistreț vânat acum trei zile.

Alex Andronic 

Inspirată de acest video las şi eu aici o postare!

Tu ce părere ai? Sunt curioasa sa-mi scrii în comentarii!

Postare despre divorț și stigmatizare!

De ce, atunci când o femeie are curajul să divorțeze, societatea îi pune eticheta de „paria” și o arată cu degetul?

De ce dacă un bărbat divorțează, e doar „un bărbat liber”, iar dacă o femeie divorțează o dată, de două ori sau de cinci ori, devine brusc „defectă”?

Inclusiv alte femei o judecă, în loc să o susțină.

O căsnicie în care nu te simți iubită, respectată, validată (poate chiar abuzată) NU este un loc în care să te sacrifici.

Divorțul NU este un eșec, ci un act de curaj și responsabilitate față de tine și viața ta.

Femeile care au divorțat de mai multe ori arată, de fapt, că au fost dispuse să construiască, că au dat șanse relațiilor de lungă durată, că au valorat familia și iubirea.

Nu sunt niște „aventuriere”, ci oameni care au vrut să fie în relații serioase și au înțeles că, dacă ceva nu funcționează, e mai sănătos să pleci decât să te pierzi pe tine.

Nimeni nu e mai bun sau mai rău pentru că a divorțat sau nu. Nimeni nu e „mai moral” doar pentru că a rămas într-o relație nefericită de frică să nu fie judecați poate de propria familie?

Viața NU înseamnă sacrificiu şi suferință, e despre cum ne onorăm pe noi înșine, cum alegem să trăim autentic și cum ne asumăm responsabilitatea pentru fericirea noastră.

Hai să încetăm să mai arătăm cu degetul și să judecăm viețile altora.

Hai să ne vedem fiecare de propria curte.

Dacă alegi să divorțezi, să știi că nu e rușinos. E un act de putere. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Gabriela Miu

O femeie nu va uita niciodată bărbatul care a rănit-o!

Nu îl va uita niciodată pe bărbatul care a avut sufletul ei în mâini și a ales să-l calce în picioare fără nicio remușcare.

Știi de ce?

Pentru că îi va fi lecție, una dureroasă, dar atât de utilă!

Prin el va învăța că vorbele rămân doar vorbe, în timp ce faptele și efortul îți demonstrează tot ce vrea și poate, de fapt, să-ți ofere un om.

Va mai învăța că loialitatea nu se promite, ci se demonstrează atunci când înoți în marea de tentații.

Îl va ține minte toată viața pe el, cel căruia nu i-a păsat de sentimentele ei.

Va fi exemplul ei de MERIT MAI MULT!

După el, ea va înflori și va înțelege că, înainte de orice alt bărbat, se află ea - se află dorințele ei, se află visurile ei, se află liniștea și fericirea ei.

Și după ce învață cât de mult merită nu se va mai mulțumi niciodată cu puțin.

Niciodată.

Jurnalul unui Adam

10 tipuri de bărbați de care femeile fug CA ARSE:

1. Bărbatul-Dispreț.

(Cel care crede că toate femeile sunt curve, materialiste sau „de duzină” – dar el n-are mai multă demnitate decât un ciorap vechi pierdut prin casă.)

2. Săracul cu Figuri.

(Cel care-ți vorbește de „femei de valoare” de pe canapeaua părinților lui și te invită la McDonald's ca să-ți testeze „caracterul”.)

3. Domnul Buric al Universului.

(Metrosexualul care își aranjează sprâncenele cu penseta mai des decât te sună și se crede premiul Nobel al sex-appeal-ului.)

4. Expertul în Lecții de Morală.

(Cel care îți predică despre cum trebuie să fii „păstrată”, „cuminte” și „modestă”, în timp ce el dă like la toate pozele cu funduri dezgolite.)

5. Domnul „Mie ce-mi iese?”.

(Bărbatul care investește într-o femeie doar dacă poate scoate profit emoțional, financiar sau sexual. Un contabil al iubirii.)

6. Fantoma de Serviciu.

(Dispare când ai nevoie de el și revine doar când îi arde lui... de ceva. Cariera e pe primul plan, apoi mașina, apoi timpul lui cu el însuși, apoi hobby-urile lui, apoi mama lui și în coada listei ești tu.)

7. Bărbatul-Manual de Plângăreli.

(Toate femeile sunt de vină că el e un dezastru ambulant. Mai puțin el, evident. Victimă veșnică, măiastră în autocompătimire.)

8. Căutătorul de Sclave Emoționale.

(Vrea o femeie frumoasă, iubitoare, gospodină, înțelegătoare, dar să nu-i ceară nimic înapoi. El oferă... prezența. Când își amintește.)

9. Bărbatul cu 10 mandate de „nu mă pot implica”.

(Știe să îți mângâie genunchiul, dar nu știe să-ți mângâie sufletul. Spune că „nu e pregătit”. Da, nu e pregătit decât pentru sex și scuze.)

10. Băiatul lu' mămica.

(Băiatul de 40+ ani care încă așteaptă ca mămica să-i spele hainele și viața. Și eventual să-i găsească și să-i gătească și-o iubită.)

Concluzia...

Femeia nu caută un prinț pe un cal alb.

Caută un bărbat întreg.

Nu-ți irosi focul inimii pe cineva care nici măcar nu știe să aprindă o scânteie.

Dama Fără Secrete

Discursul Papei Francisc de la investitura a fost pur și simplu INCREDIBIL! (Decalog de raționalitate)

"Puteți avea defecte, puteți fi neliniștiți și chiar supărați, dar nu uitați că viața voastră este cea mai mare companie din lume." Doar tu poți să o împiedici să eșueze. Ești apreciat, admirat și iubit de atât de mulți. Amintește-ți că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, o slujbă fără efort, o relație fără dezamăgiri.

"A fi fericit înseamnă să găsești putere în iertare, speranță în bătălii, siguranță în frică, iubire în discordie." Nu înseamnă doar să te bucuri de zâmbet, ci și să reflecte tristețea. Nu este vorba doar de a sărbători succesul, ci și de a învăța din eșecuri. Nu e vorba doar de a te simți fericit cu aplauze, ci de a fi fericit în anonimat. Fericirea nu este o soartă a destinului, ci o realizare pentru cei care pot călători în interiorul lor.

"A fi fericit înseamnă să nu te mai simți victimă și să devii autorul propriului destin." "Este a merge prin deșerturi, dar a fi capabil să găsești o oază în adâncul sufletului tău. Înseamnă să-i mulțumești lui Dumnezeu în fiecare dimineață pentru miracolul vieții. A fi fericit înseamnă să nu-ți fie frică de sentimentele tale și să poți vorbi despre tine însuți. Să ai curajul de a auzi un "nu" și să găsești încredere în critici, chiar și atunci când acestea sunt nejustificate.

Înseamnă să-ți îmbrățișezi copiii, să-ți îmbrățișezi părinții, să petreci clipe poetice cu prietenii, chiar și atunci când aceștia ne rănesc.

"A fi fericit înseamnă să lași să trăiască creatura care trăiește în fiecare dintre noi, liberă, veselă și simplă." Aveți maturitatea de a putea spune: "Am făcut greșeli". Să ai curajul de a spune "îmi pare rău" Este să ai sensul de a spune "am nevoie de tine". Este să ai capacitatea de a spune "Te iubesc". Fie ca viața ta să devină o grădină de oportunități fericite... ca primăvara să fie un iubitor de bucurie și iarna un iubitor de înțelepciune.

"Și când faci o greșeală, ia-o de la capăt". Pentru că numai atunci te vei îndrăgosti de viață. Vei descoperi că a fi fericit nu înseamnă să ai o viață perfectă. Dar folosește lacrimile pentru a iriga toleranța. Folosește-ți înfrângerile pentru a-ți antrena răbdarea.

"Folosește-ți greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosiți durerea pentru a vă conecta la plăcere. Folosiți obstacolele pentru a deschide ferestrele inteligenței. Nu renunțați niciodată... Mai presus de toate, nu renunțați niciodată la oamenii care vă iubesc. Nu încetați niciodată să fiți fericiți, pentru că viața este un spectacol uimitor. ".

( PAPA FRANCISC)

Am fost întrebată cum recunoaștem o relație disfuncțională, nesănătoasă? Una în care nu ne simțim bine nici noi, nici celălalt

Am spus că o relație devine disfuncțională atunci cînd sistemul nervos e mai des în alertă decît în siguranță. Cînd suntem mai des în apărare decît în conectare.

Cînd nu mai există spațiu pentru vulnerabilitate, pentru diferență, pentru reparație.

Cînd avem sentimentul că ne pierdem pe noi în ea — sau că trebuie să ne micșorăm, să ne prefacem, să renunțăm constant la sine.

Cînd prezența celuilalt activează în noi traume vechi, dar nu avem cadrul să le lucrăm, ci doar le retrăim.

Cînd iubirea devine supraviețuire și nu sprijin. Relațiile nesănătoase nu sunt neapărat cele în care există abuz flagrant — ci acelea în care încet-încet nu mai e loc de noi.

Petronela Rotar 

La început, nu știi ce ți se întâmplă, pentru că nu doare. Încă. La început e farmecul. Șarmul. Uimirea că cineva te vede. Că te observă în detalii în care tu n-ai avut niciodată curajul să te privești. Că îți anticipează gândurile și-ți pansează rănile doar cu două vorbe spuse exact când trebuie. La început e totul despre "noi". Despre cum păreți făcuți unul pentru altul, despre cum n-a mai existat nimeni așa, niciodată. Despre suflete pereche, sincronizări divine și coincidențe prea perfecte ca să fie întâmplătoare. La început, pare să fie tot ce-ai visat, și-ți vine să spui mereu "Doamne, ce noroc am!".

Doar că "norocul" nu ține mult. Pentru că încet, aproape insesizabil, începe să se schimbe tonul. Se retrage puțin, apoi revine cu și mai multă intensitate. Te copleșește, apoi te ignoră. Te face să te simți în al nouălea cer, apoi te izbește de fundul oceanului cu o forță incredibilă. Și tot tu te întrebi cu ce-ai greșit. Tot tu începi să-ți ceri scuze, fără să știi măcar pentru ce.

Într-o zi îl vezi altfel, dar doar pentru o secundă. Apoi trece. Pentru că iar e tandru, iar e magic, iar îți promite tot, iar îți spune că ești omul lui preferat. Și tu te topești. Iar. Uiți de la mână până la gură. Doar că te controlează subtil. Te face să pui la îndoială ce spui, ce crezi, ce simți. Îți răsucește realitatea până când nu mai știi ce e adevărat, până nu mai știi cine ești, ce-ți dorești și ce e bine pentru tine. Și-i cauți mereu privirea sau aprobarea, te uiți la el să-ți răspundă la ce ar trebui să știi deja.

Îți pune etichete. Ești instabil, nesigur, gelos, prea sensibil, prea visător, prea dificil. Nu gândești corect. Ești nebun. Ai o problemă. Ai mai multe probleme. Prietenii tăi nu sunt oamenii potriviți pentru tine. Psihologul e șarlatan. Ești pierdut. Fără el nu ești nimic. N-ai cum să nu-l iubești, pentru că voi vă iubiți și sunteți făcuți unul pentru celălalt. Dar nu mai poate cu tine. Ești prea mult. Exagerezi. Îl înnebunești. Trebuie să încetezi să te mai comporți așa, că s-a săturat. Tot el... desigur.

Și-o face deseori cu zâmbetul pe buze. Îți spune toate astea senin, cu convingere, pentru că, da, el chiar crede toate astea. Pentru el chiar ești nebun că te îndoiești de iubirea dintre voi. De potențial. Că nu accepți că forma lui de control e ceea ce ai neapărată nevoie.

Apoi te înșală. O dată, de două ori, de cinci. Se scuză. Sexul nu e înșelat. Eu pe tine te iubesc. Și-l scuzi și tu. Îl înțelegi, pentru că are traume, pentru că a fost rănit, pentru că e obosit, pentru că are și părți bune, pentru că-n esență nu e un om rău, pentru că l-ai văzut plângând o dată, iar lacrimile sunt semn de sinceritate.

Și-ajungi să trăiești într-o lume unde iubirea doare, dar nu pleci. Nu pleci nici măcar după ce s-a stins și iubirea, și-ai rămas doar cu controlul, cu lacrimile, cu întrebările, cu situațiile în care ești pus iar și iar, și cu îndoielile despre toate, dar în special despre tine. Pentru că asta a făcut din tine. Să crezi că ești greșit și să faci mai bine, să accepți mai mult, să fii mai înțelegător, mai puțin impulsiv, să înțelegi că el are voie multe, tu nu ai voie nimic. Să pricepi că singura formă în care ai voie să trăiești e sub control și teroare. Dar să stai liniștit, că uneori, rareori, va mai presăra câte o floare, așa, cât să-ți amintească ce pierzi dacă pleci.

Doar că nu pleci. Nu pleci pentru că ți-a luat până și puterea de a pleca. Puterea de a lua decizii. Pentru că "deciziile" tale ajung să sune mereu așa: "Gata, până aici, o să-i spun să aleagă, ori așa, ori așa, că nu se mai poate!", chiar dacă știi că nu va alege să-ți dea drumul. A investit prea multă muncă s-o ia de la capăt cu altcineva, să fie iar drăguț, ca la început.

Începutul ăla de care te legi și tu și care n-a fost niciodată real. A fost o mască. Un cârlig. Un personaj construit cu precizie, cât să te prindă bine și să nu-ți mai dea drumul. Și a reușit. Ai rămas acolo. Un tu care nu mai știe cine e. Care se îndoiește de fiecare reacție, emoție, gând. De fiecare dorință sau speranță de mai bine sau măcar de altfel.

Pentru că de atâtea ori ți s-a spus că simți greșit, că gândești greșit, că îți imaginezi, că trăiești într-o realitate paralelă, încât crezi toate astea. Și e firesc s-o faci. Un om ținut în teroare psihică va uita complet cine este în afara ei. Ba chiar, în cazuri extreme, nici nu mai știe cum să trăiască fără ea.

Iar cel mai nasol nu e că te minte, ci că ai ajuns să te minți și tu. Să-ți spui că nu e dracu' atât de negru, că se va schimba, că mai e ceva bun acolo, că n-are cum să fie așa rău, că nu e posibil să-ți facă rău conștient, că nu are cum să fie mai rău de atât. Că iubirea vindecă...

Doar că unele iubiri nu vindecă, ci ucid. Lent. Unele iubiri sunt otrăvuri frumos ambalate și nu e vina ta că le-ai gustat, dar e responsabilitatea ta să nu bei din ceva despre care știi clar că te va ucide.

Și da, poate nu toți fac asta din plăcere, poate unii chiar au traume, dar asta nu-i scuză să ți le provoace și ție. Poți înțelege traumele unui om și le poți accepta cât timp acesta și le gestionează și încearcă să le rezolve. Când tot ce face e să le arunce asupra ta, nu e un om cu care poți construi ceva.

Și da, poate că ai iubit cum n-ai făcut-o niciodată, dar trebuie să te alegi pe tine.

Dacă ai nevoie să auzi asta astăzi sau... oricând, dă-mi voie să-ți zic ceva.

Ești mai mult decât traumele altcuiva, mai mult decât un pretext pentru cineva să-și arate fricile și nesiguranțele. Ești mai mult decât o piesă într-un joc pe care nu l-ai ales, mai mult decât o monedă de schimb în echilibrul unui ego fragil. Nu ești un obiect pe care cineva îl poate manipula la voia lui, doar pentru a se simți în control, puternic sau validat. Nu ești o extensie a rănilor altuia, nu ești o oglindă în care să-și reflecte propriile slăbiciuni și frici.

Ești mai mult decât un capriciu al destinului. Nu ești doar un refugiu pentru cineva care nu știe cum să se vindece singur. 

Ești mai mult decât un joc de putere, mai mult decât un trofeu sau o minge de ping-pong între joculețele unui narcisist. Nu meriți să fii folosit pentru a întări sentimente de superioritate, să fii redus la un instrument prin care cineva își afirmă autoritatea. Tu nu ești nimic mai puțin decât o ființă umană întreagă, cu demnitatea ta, cu vocea ta, cu dorințele tale, cu lumina ta. Nu poți fi înghițit într-un ciclu de abuz și manipulare, doar pentru că cineva vrea să se simtă puternic.

Iar puterea ta nu vine din supunere, ci din eliberare. Alege-te pe tine.

Alex Andronic

Ca să nu mai permită discuții de genul “Sigur a făcut ea ceva” sau

“Păi dacă umbla cu fusta aia scurtă pe stradă” sau

“Lasă că sigur a vrut și ea, altfel nu ieșea cu el”

Unele țări au schimbat legea violului astfel încât nu mai este nevoie ca procurorii să dovedească actele de agresiune sau amenințare din timpul violului (procedeu extrem de dureros pentru victimă)

E suficient ca victima să nu fi spus DA explicit persoanei cu care a avut relații intime pentru ca agresorul să fie condamnat.

Atât de simplu. Nu a spus DA clar (în scris sau pe video sau în altă formă verificabilă), dar a fost totuși implicată în actul se%ual? Atunci poate reclama viol, iar procurorul nu mai trebuie să dovedească că a fost lovită, legată, amenințată și penetrată cu forța.

Da, există viol în cadrul căsătoriei. Și acolo e nevoie de consimțământ. Da, de fiecare dată.

Vineri, Norvegia a promulgat această lege, după Suedia, Danemarca, Finlanda și Islanda.

Conform noii legi adoptate de parlament, orice persoană care întreține relații se&uale cu cineva care nu a consimțit prin cuvânt sau faptă ar putea fi condamnată pentru viol, chiar și în lipsa altor acte de violență.

Suedia a schimbat definiția legală a violului în 2018 la sex fără consimțământ, o schimbare despre care oficialii au spus că a dus la o creștere cu 75% a condamnărilor pentru viol.

Scopul acestor legi este de a proteja victimele, de a le încuraja să raporteze când sunt agresate și de a pedepsi agresorii rapid și fără milă. Așa arată o societate care are grijă de membrii ei vulnerabili.

Scriu asta în speranța că încet, încet se va schimba și societatea românească, legea și modul în care justiția abordează aceste cazuri.

Până vom ajunge și noi acolo, e important să luăm mereu atitudine în cercul nostru social atunci când o persoană vulnerabilă e agresată (da, inclusive când vedem părinți lovindu-și copiii în parc, vecini înjurându-și nevestele), să cerem legi mai bune și să ne educăm copiii să recunoască rapid un abuz, să nu rămână martori tăcuți, să aibă respect și să înțeleagă de mici ce este consimțământul, să-l ceară și să știe să spună NU atunci când asta e ce doresc.

Printesa urbana

Carmen Grigoras Nitescu:

Femeia nu este datoare să tacă în fața ORICĂRUI bărbat. Tăcerea ei poate fi un act de noblețe, dar numai atunci când are înaintea ei bărbați înțelepți, drepți și ancorați în Adevăr. În prezența unor astfel de suflete, glasul femeii poate deveni tăcere sacră, nu din supunere, ci din recunoașterea unei armonii mai mari (aceea a conștiinței trezite în ambele părți).

Dar în fața bărbaților care vorbesc fără înțelepciune, care poartă mândria în piept și se cred stăpâni acolo unde sunt doar rătăciți, tăcerea femeii este o trădare a luminii. A tăcea în fața prostiei nu e smerenie e o formă de lașitate spirituală.

Iar bărbații care resping înțelepciunea, care disprețuiesc femeia, care trăiesc fără dreaptă judecată și fără legătură cu Dumnezeu, merită în viața lor distrugerea lui Kali.

Kali, zeița din adâncul tradiției hinduse, nu este o simplă figură mitologică. Ea este forța distrugerii iluziei, a ignoranței, a ego-ului. Poartă înfățișarea întunecată pentru că vine să dezrădăcineze ceea ce este fals. Nu e o distrugere oarbă , e purificatoare. Ea rupe vălurile care țin sufletul în întuneric. Îi înghite pe cei care se înalță în minciună și își bat joc de ceea ce e sacru.

Kali nu vrea să distrugă bărbatul, îl vrea drept. Nu distruge viața, distruge ceea ce o corupe. Când apare, nu o face ca să supună, ci ca să înfrângă forțele care blochează evoluția. Bărbații care trăiesc în prostie, care nu învață, care rănesc și domină, o vor simți pe Kali nu ca pe o alegorie, ci ca pe o realitate. În viața lor, în căderile lor, în prăbușirea falsului din ei…

Femeia care vorbește atunci când trebuie, care nu tace în fața nedreptății, devine unealta divină care aduce lumina în întuneric. Iar uneori, lumina arde.

Femeia, ziceți, să tacă? Să-și pună întrebările în șoaptă, acasă, printre perne și vase spălate cu resemnare. Să nu predice, că i se răstoarnă natura. Dar dacă natura ei, tocmai, e să urle? Dacă femeia din ziua de azi a învățat nu din Geneza, ci din viață — și a înțeles că tăcerea n-a salvat-o niciodată?

Spuneți că nu ați găsit nicio femeie dreaptă. Poate ați căutat cu rigla, nu cu inima. Poate ați vrut să prindă sfințenia între contururi drepte și cuminți. Dar sfințenia e o linie frântă, adesea, și străbate neregulat obrajii mamelor, surorilor, femeilor care tac nu din supunere, ci din oboseală.

Fecioria nu se păstrează cu eticheta, domnule Anatol. Iar rușinea nu se moștenește ca o ladă de zestre. Femeia nu e pământ viran, pe care dacă l-a săpat altul, nu mai crește floare curată.

Și cu forța? Spuneți că dacă n-a țipat, înseamnă că a vrut. Asta e logică de piatră, nu de om. Tăcerea, uneori, e frică. Uneori e moartea în stare incipientă. Dacă am aplica regula asta la istorie, sau chiar la religie, am spune că toate popoarele cucerite și-au dorit ocupația, fiindcă n-au strigat destul.

Poate că nu femeia trebuie smerită, ci gândul nostru, cel care se tot înalță cu siguranță pe greșeli străvechi.

Dar nu vă învinovățesc. E greu să te dezveți de o lume care te-a crescut cu bărbatul pe tron și femeia în bucătărie. Doar că între timp, s-a schimbat ceva. Tronul s-a transformat în scaun de birou, iar bucătăria e un spațiu deschis — cu laptop, idei și revoltă.

Și dacă tot ne jucăm de-a Geneza, poate ar fi bine să ne amintim: Dumnezeu a făcut femeia din coasta bărbatului — nu din călcâiul lui.

Ați pus cuvintele rând pe rând, ca niște cărămizi la temelia unei închisori. O lume de ghips moral, din care v-ați croit siguranță. Și femeile – toate – le-ați închis înăuntru, cu o pancartă la intrare: „nu vorbi, nu întreba, nu fi.”

Ziceți că femeia trebuie să tacă. Că dacă n-a țipat, a vrut. Că dacă a fost luată cu forța, atunci să fie luată cu totul, până la capăt, până la moarte, dacă se poate. Vedeți? Așa încep tragediile care nu mai ajung în ziare. Așa se nasc grotele. Cu gânduri „curate” ca cele scrise de dumneavoastră și care nu cred că vă aparțin. Vă jucați cu noi, sper.

Totul la dumneavoastră e aranjat ca o slujbă la lumina lumânărilor. Femeia să se supună, să se spele cu nașteri, să-și ardă păcatul în burți și în tăceri. Așa, poate o mântuiți. Dar nu o înțelegeți.

Căutați femei drepte? Dar unde, domnule? În vitrine? În icoane? Pe unde ați umblat, de-ați pierdut orice urmă de uman în ele? Drepți suntem doar când nu mai avem ce pierde. Restul e fațadă. Inclusiv la bărbați.

Ați rămas blocat într-o lume care nu mai există. Un Ev Mediu târziu, fără armură, dar cu Facebook. Unde femeia nu mai cere voie. Și nici iertare. Pentru nimic.

Nu moralitatea s-a pierdut. S-a pierdut omenia. S-a pierdut rușinea de a mai face atâta caz dintr-o groază de nimicuri, în timp ce oamenii, toți, indiferent de ce poartă între picioare, mor de singurătate, mor de foame de sens, mor de lipsă de dragoste reală.

Asta nu vă deranjează, nu? Vă deranjează doar dacă femeia deschide gura.

Poate că da, s-a rupt ceva în firea lucrurilor. Dar nu când femeia a vorbit. Ci când bărbatul a uitat să asculte fără să creadă că e judecător.

Când lumea se duce de râpă, nu se face ordine cu reguli vechi. Se face cu luciditate. Cu sânge rece. Cu oameni care nu mai înghit dogme ca pe pastilele de somn.

Și da, poate că adevărul doare. Dar nu pe cel care-l spune. Pe cel care îl înțelege.

Valentin Pelerin

Sandra O'Connor:

În ultima perioadă am citit atât de multe postări despre ce ar trebui să facă femeile într-o relație, în societate, pe planetă, despre cum trebuie femeile să se îmbrace, să vorbească, să simtă și să se manifeste încât am să as și eu o listă cu ce are nevoie o femeie de la un partener de viață, că de ceea ce are nevoie de la societate, am scris și voi mai scrie. E o listă deschisă, puteți completa în comentarii.

Practic, o femeie are nevoie să audă și să simtă(ca punct de pornire)următoarele de la un partener:

„Nu te fac să te simți nesigură doar pentru că eu nu știu ce vreau.” Nu îți cer răbdare infinită în timp ce eu fug de propria mea maturizare. Nu îți vorbesc în coduri și nu îți ofer ambiguități ca să-mi protejez libertatea de a fugi. Când îți spun ce simt, e clar, e asumat, nu e o formă de evitare mascată.

„Te fac să te simți iubită și apreciată.” Nu doar când vă este bine, nu doar în public, nu doar când oferă ceva în schimb.

„Împărțim responsabilitățile.” Relația nu e un spațiu în care o femeie muncește dublu și mulțumește că nu i se reproșează ceea ce nu a reușit să facă, e un parteneriat. Rolul unui partener este de implicare zilnică, iar implicarea zilnică nu e o formă de „ajutor”, e asumare de responsabilitate comună. Gătitul, crescutul copiilor, rufele, curățenia din casă, toate sunt responsabilitate comună.

„Te ascult cu adevărat.” Nu doar o auzi vorbind, ci chiar asculți ceea ce spune, cu scopul de a înțelege, nu de a combate sau anula. Îți dai seama că ai făcut asta, când îți amintești ce ți s-a spus.

„Îți ofer sprijin real (emoțional și practic).” Susții partenera de viață fără a o infantiliza. Nu o faci să simtă că trebuie să aleagă între iubire și independență, între carieră și armonie. Ești alături cu gesturi concrete, care o ajută și pe ea să progreseze profesional și academic, nu doar cu „sunt aici dacă ai nevoie”.

„Vreau să fim o echipă, nu o ierarhie.” Nu îți cer să mă urmezi, nu mă pun deasupra, nu îți subminez vocea. Cred în dialog, în decizie împărtășită, în umărul tău lângă al meu, nu cu un pas în spate.

„Respect limitele și independența ta.” Nu o faci să simtă că trebuie să ceară permisiunea ta pentru a avea un spațiu al ei. Nu o controlezi, nu o compari cu mama sau cu fostele, nu o închizi în casă, nu îi alegi hainele cu care iese din casă. Îi respecți timpul personal, prieteniile, libertatea de a fi o persoană întreagă în afara relației.

„Îmi pasă de ceea ce e greu pentru tine, chiar dacă nu te înțeleg pe deplin.” Nu încerci să îi explici că greșește când îți explică faptul că suferă și nu transformi disconfortul tău în negarea durerii ei. Asculți, nu fugi, nu îi negi perspectiva, nu îi spui că e “prea sensibilă” și niciodată nu îi spui că” e nebună”.

„Mă simt bucuros că suntem prezenți unul în viața celuilalt.” Asta se vede prin faptul că o valorifici, nu ascunzi prezența ei, vorbești frumos despre ea și când nu e de față, nu îi minimalizezi realizările, nu îi confiști succesul.

“Vorbesc despre tine cu respect, chiar și în fața altora.” Nu folosești ironiile, glumele pasiv-agresive, poveștile spuse cu condescendență sau generalizările despre „femei” pentru a câștiga admirația celorlalți. Nu o discreditezi, nu râzi de vulnerabilitatea ei și nu o expui fără acordul ei în contexte în care ar trebui să se simtă protejată.

„Nu te fac să concurezi cu trecutul meu.” Nu vorbesc despre foste ca și cum ar fi standardul tău de comparație. Nu îți cer să compensezi pentru ce nu am avut în altă relație. Nu îți rănesc încrederea prin amintiri rostite strategic.

„Când greșesc, vreau să repar, nu să mă apăr și să justific.” Îți asumi responsabilitatea greșelilor personale, nu o transformi în țap ispășitor. Dacă treceți prin ce e dificil, rămâi asumat în procesul reparatoriu.

„Sunt atent la cum te rănesc, chiar și fără intenție.” Nu consideri că intențiile bune scuză totul și nu te agăți de faptul că „nu ai vrut să faci ceva” pentru a evita confruntarea cu efectele comportamentului tău. Îți asumi greutatea cuvintelor și a gesturilor, chiar și atunci când sunt produse ale propriilor dureri neprocesate.

„Lângă mine, nu trebuie să te aperi tot timpul.” Nu o forțezi să fie în gardă, să-și calculeze cuvintele, să anticipeze reacțiile tale, să își tempereze emoțiile de teamă că ai putea ridica vocea, deveni ironic, tăcut sau ostil. Siguranța nu înseamnă doar lipsa violenței fizice, ci absența fricii constante că orice vulnerabilitate va fi penalizată.

„Ești o prezență sigură, nu un factor de instabilitate emoțională.” Nu treci brusc de la tandrețe la distanță, de la „te iubesc” la sarcasm, de la angajament la retragere. Nu o lași să trăiască într-o stare de incertitudine emoțională în care nu știe niciodată ce variantă a ta va primi. Stabilitatea afectivă e una dintre cele mai mari forme de protecție psihologică într-o relație.

„În intimitate, nu te văd ca pe un bun de consum .” Nu transform atingerea în obligație, sexul în validare, dorința în presiune. Îți respect ritmul, disponibilitatea, nevoia de conectare. Îmi pasă de cum se simte corpul tău în prezența mea, nu doar de ce îmi doresc eu.

„Nu te folosesc ca pe un pansament emoțional.” Nu te fac responsabilă pentru părțile mele rănite. Nu mă ascund în relație de ceea ce am de lucrat în mine. Nu îți cer să-mi vindeci neîncrederea, trecutul sau rușinea.

„Am grijă de spațiul dintre noi.” Nu îmi pasă doar de cum mă simt eu, ci de cum se simte relația în sine. Observ când ceva s-a rupt, și caut să repar, nu să neg. Îmi asum responsabilitatea de a nu transforma tăcerea în pedeapsă și distanța în manipulare.

„Nu mă tem de puterea ta, ci o admir.” Nu încerca să faci femeia de lângă tine mai tăcută, mai lipsită de emoție, mai ternă, mai ușor de digerat. Iubește-i așa cum e ea autentic.

„Nu confunzi prezența ta, cu supravegherea.” Ești acolo ca martor și participant în vieța ei(și a voastră împreună), nu ca paznic. Nu ești gelos pe libertatea ei, pe bucuriile ei personale, pe independența ei de gândire sau pe felul în care se simte bine cu prietenii, colegii sau în lumea ei profesională. Nu o izolezi sub pretextul grijii.

„Vreau să cresc emoțional alături de tine.” Nu cauți confortul unei femei care te protejează de propriile tale răni, ci îți dorești o relație în care te lași văzut, învățând și tu să simți, fiind conștient de impactul pe care îl ai asupra celor din jur.

„Te iubesc fără să te condiționez.” Nu o iubești doar când e de acord cu tine, doar când tace, doar când zâmbește. Nu transformi iubirea într-o recompensă pentru conformare. O femeie are nevoie să simtă că e iubită și când e obosită, și când are limite personale activate și când spune lucruri care nu îți plac, și când e în conflict cu tine.

„Iubirea mea nu e un act de putere, ci o formă de vulnerabilitate împărtășită.” Iubirea nu e troc, nu ești generos emoțional ca să îți crești prestigiul relațional, nu dai iubire ca să primești admirație. Nu o faci să simtă că iubirea e un favor pe care îl poate pierde dacă greșește.

„Iubirea mea nu se evaporă când nu mai primește validare imediată.” Nu renunți la implicare doar pentru că nu te simți aplaudat sau înțeles în acel moment. Nu o pedepsești cu absență, umilire sau ironii dacă nu îți răspunde cum ai vrea.

„Îți ofer iubirea așa cum ai nevoie, nu doar cum îmi vine mie mai ușor.” Nu mă ascund în spatele replicii „așa sunt eu”. Mă interesează cum te simți tu, nu doar ce intenții am eu. Îmi pasă de limbajul tău afectiv și fac eforturi reale ca să fiu acolo, unde ai tu nevoie de mine.

„Nu îți cer să îți negi limitele ca să îmi fie mie confortabil.” Nu te presez să spui da când vrei să spui nu. Nu îți cer disponibilitate permanentă. Nu aștept să fii acolo pentru mine, dacă tu ai nevoie de spațiu.

„Nu promit viitorul ca să evit prezentul.” Nu îți vorbesc despre ce vom face peste ani ca să ascund că azi sunt absent. Nu te amețesc cu vise ca să te liniștesc temporar. Îți arăt ce simt și ce construiesc acum.

„Relația cu mine nu te face să pierzi contactul cu tine.” Nu te diluezi în iubirea pe care o ofer. Nu îți cer să renunți la cine ești. Dimpotrivă, sunt acolo să te țin aproape de tine însăți, să îți amintesc cine ești când obosești, să fiu un partener, nu un obstacol în devenirea ta.

„Te privesc cu ochii unui om care vede, nu doar cu cei ai unui bărbat care consumă.” Nu te reduc la ce îmi oferi sau la cum arăți. Te văd în întregul tău.

Asta își dorește o femeie care a învățat să nu se mai anuleze pentru a primi iubire.

Femeile nu cer prea mult, deși li s-a repetat asta atât de des că fac asta, încât au ajuns, uneori, să-și pună sub semnul întrebării propriile nevoi firești. Nu, femeile nu cer dintr-o relație nici adorație, nici sacrificii spectaculoase, nici garanții imposibile, au nevoie doar de un spațiu în care să poată fi ele însele fără să se teamă că iubirea vine cu prețul serviciilor oferite de către ele și al compromisului constant.

Femeile au nevoie de o relație în care demnitatea lor emoțională să nu fie negociabilă, în care vocea lor să nu fie percepută ca o trăsătură de”femeie dificilă”, iar trăirile lor emoționale să nu fie ridiculizate, sau tratate ca slăbiciune. Cele care au învățat să-și asculte vocea nu se mai pierd în gesturi de conciliere continuă, nu mai justifică absențele celuilalt, nu mai negociază liniștea cu un partener care le cere mereu să ignore ceea ce le doare.

O femeie nu are nevoie să fie completată, ci susținută în drumul ei spre sine, într-o relație în care nu are de ce să lupte pentru a fi văzută, în care nu se confundă profunzimea cu intensitatea, în care e egalul tău, nu un pedagog, în care nu își au spațiu de creștere ambiguitățile emoționale sau comportamentale.

Mă repet, femeile nu cer prea mult, ele cer ceea ce ar trebui să fie firesc într-un spațiu de iubire matură: parteneriat, ascultare, siguranță, reciprocitate, respect, prezență.

Și da, asta se aplică și reciproc, dar postarea asta este despre noi, femeile și nevoile noastre.

FEMININ și MASCULIN

Feminin și masculin NU sunt unul și același lucru cu femeie și bărbat.

Acestea sunt polaritățile pe baza cărora funcționează energia creatoare.

Nici una dintre ele nu este superioară celeilalte.

Ele lucrează în simbioză pentru a produce forma.

Femininul este creația în sine, care se mișcă neîncetat, dar care nu poate lua formă fără implicarea masculinului.

Acțiunea masculinului este cea care dă formă ideii pe care o creează femininul.

Femininul își imaginează că va ajunge pe lună, masculinul este cel care știe concret cum va face asta și va construi racheta.

Femininul trăiește în poezie.

Masculinul se va folosi de structura limbajului pentru a o transpune pe hârtie.

Femininul este efervescență și tumult, masculinul este precizie și direcție.

Femininul se agită pentru a pune în mișcare masculinul stagnant, care nu vrea să se miște de bună voie.

Când, prin identificare, femininul și masculinul au inceput să fie considerate femeie și bărbat a inceput distracția.

Bărbatul a început să-și vadă limitările și pentru a deține controlul, a instituit patriarhatul.

Când a văzut că nu poate face față puterii creative ascunsă în femeie, a decis că aceasta trebuie să i se supună fără crâcnire.

Asta e mintea masculină omenească, care în loc să colaboreze cu femininul, caută soluții să domine, pentru a nu părea insuficient.

La polul opus, când femeia a văzut că trebuie să se supună cu forța, a început să opună rezistență.

Și de aici a început masculinizarea ei.

Dacă fiecare parte ar înțelege că a conviețui nu este despre jocuri de putere, ci despre colaborare, conflictele s-ar stinge natural.

Femeia nu trebuie să se supună bărbatului.

Și nici invers.

Este vorba doar despre a înțelege că nu poți compara mere cu pere și că fiecare au calitățile, și neajunsurile lor.

Ele pot sta împreună în același coș fără să își scoată ochii.

Claudia Janz

Când te iubește un bărbat, lui îi poți spune orice, fără să îți fie teamă că te va judeca, eticheta sau respinge. Vei simți liniștea în cel mai propriu sens.

Când te iubește un bărbat, te va convinge că el are ochi doar pentru tine. Și vei simți că te iubește așa cum n-a mai iubit altă femeie vreodată.

Când te iubește un bărbat, te va face să te simți respectată, înțeleasă, atrasă, puternică, frumoasă. Pe scurt, te va face să simți tot ce nu ai simțit până acum.

Jurnalul unui Adam

„Bărbatul care îți recunoaște sufletul… nu te va căuta în aparență.”

Text de Scholtes Fabian

Există un bărbat…

care nu vine pentru rochia ta.

Nici pentru zâmbetul tău studiat în oglindă.

Nici pentru cuvintele tale atent alese.

El vine pentru ceva ce nu știi că arăți.

Pentru ceva ce nu poți controla.

Vine pentru vibrația ta de dincolo de piele.

Poate nu e primul care te admiră.

Poate nici cel mai seducător.

Dar e singurul care te vede… fără să fie orbit.

Nu de frumusețe.

Ci de energie.

De acel „ceva” care nu poate fi explicat, doar simțit.

Bărbatul care îți recunoaște sufletul…

nu se teme de umbrele tale.

Le privește. Le înțelege. Le ține în palmă, fără să le judece.

Nu caută perfecțiunea.

Caută adevărul.

Caută să te audă în tăcerile dintre vorbe.

Să te țină atunci când spui că nu ai nevoie.

Să rămână… chiar și când tu nu te mai recunoști.

Pentru că el nu se agață de imaginea ta.

Se ancorează în esența ta.

Poți să îmbătrânești, să te schimbi, să te reinventezi.

Dar el… te va iubi în fiecare formă.

Pentru că nu s-a îndrăgostit de fața ta.

S-a îndrăgostit de focul tău.

De aceea, acest bărbat nu vine când îl aștepți.

Nu se conformează idealurilor.

Nu urmează scenarii.

El vine când tu nu te mai ascunzi.

Când sufletul tău e atât de sincer… încât devine chemare.

Și când vine… nu întreabă:

„Cine ești?”

Ci șoptește:

„Te știu.”

Am aflat, nu demult, că în cercul meu mai larg al cunoștințelor, există voci care strecoară printre replici șoptite și conversații obosite ideea că femeile care nu au un bărbat alături sunt de compătimit.

Culmea este că ne compătimesc tocmai cei ce trăiesc în relaţii de compromis, în căsnicii rutinate, şterse de lumină, în poveşti în care au uitat să mai viseze. De la cei care nu ştiu sau au uitat că există mai mult, mai viu, mai adevărat decât ceea ce au ales să accepte. Dar noi ştim. Şi poate tocmai de aceea suntem, deocamdată, singure.

Da, poate că suntem singure, dar nu însingurate. Poate că n-am fost alese sau poate că n-am ales, dar ce privilegiu, să poți alege! Ce binecuvântare să poți aștepta, cu răbdare senină, un bărbat care nu doar stă lângă tine, ci trăiește cu tine, care simte, care ascultă, care înțelege nu doar cu mintea, ci cu inima.

Nu, nu suntem de compătimit. A fi singură nu înseamnă a fi înfrântă. Înseamnă, uneori, a fi prea întreagă pentru o jumătate de poveste. A fi fără un bărbat nu e o cruce de purtat, ci uneori e o binecuvântare de dus cu pași liberi.

Poate că ne lipsește, din când în când, o mână care să ne țină, dar avem alte mâini: ale prietenilor care ne iubesc fără pretenții, ale părinților, ale propriei noastre ființe, înzestrată cu forță, cu sens și cu dorința de a merge înainte, frumos.

De ce cred unii că suntem de compătimit? Pentru că suntem libere, pentru că ne alegem singure pașii, pentru că ne trăim bucuriile fără măsură impusă din afară? Pentru că avem curajul de a aştepta ceva ce ne va onora sufletul, nu de a ne agăţa de o prezenţă doar de dragul de a o avea? Da, unele dintre noi pot trăi frumos, se pot simți întregi, fără să fie definite de prezenţa unui partener. Fericirea noastră nu se sprijină pe un umăr de bărbat, ci pe coloana noastră interioară, dreaptă, asumată, curajoasă.

Iar dacă unii ne privesc cu milă, să nu ne irosim explicându-ne... să-i privim cu seninătatea celor care înțeleg. Poate că nu și-au întâlnit niciodată acel partener pe care îl visau. Poate că au învățat să se împace cu prea puțin și au numit împăcarea asta... viață.

Nouă nu ni se pare trist că nu avem un partener, nouă ni se pare trist că unii aleg să nu mai spere la mai mult. Că nu-şi mai amintesc cum se simte dragostea adevărată. Noi nu ne-am grăbit, nu ne-am aruncat în braţe ocazionale doar de frica singurătăţii. Am rămas în așteptare din respect faţă de ceea ce suntem şi ceea ce merităm.

Şi ne e bine aşa. E frumos, curat, senin.

Așadar, dacă vreodată veți simți nevoia să ne mai compătimiți, faceți-o doar atunci când ne veți vedea plângând de singurătate, nu atunci când ne trăim viața frumos, cu bucuria și seninătatea celor care şi-au descoperit valoarea în afara validării altora. Păstrați-vă mila pentru poveștile cu adevărat triste, nu pentru cele în care o femeie a avut curajul să aleagă demnitatea în locul convenției, libertatea în locul unui rol jucat, și singurătatea senină în locul unei iubiri reci.

Vă mulțumim pentru grijă, desigur. Dar poate n-ar strica, atunci când simțiți nevoia să compătimiți pe cineva, să vă întrebați sincer dacă nu cumva ceea ce vă tulbură este tocmai faptul că noi suntem bine… fără aprobarea voastră. Poate că, în fond, ceea ce vă neliniștește nu sunt lipsurile noastre, ci absența propriei împliniri, pe care încercați s-o camuflați, cu superioritate morală, sub etichete și aparențe.

Sau, cine știe, poate că ceea ce se ascunde, de fapt, sub compătimirea voastră, nu este mila... ci un soi de neliniște subtilă, născută din comparația cu o viață pe care nu v-ați dat voie să o trăiți.

Irina Binder

,,Când o femeie se îndrăgostește în etapele ulterioare ale vieții sale, nu este dorință fizică, nici un semn de slăbiciune morală. Mai degrabă, este strigătul sufletesc al unui sine care a fost mult timp îngropat sub greutatea responsabilităților, a rolurilor familiale și a așteptărilor sociale. Este o trezire liniștită - a femeii din interior, care a trăit pentru toți ceilalți și care acum, poate pentru prima dată, caută să se întâlnească cu sine.

La această vârstă, o femeie nu tânjește după afecțiune superficială sau romantism trecător. Tânjește după profunzime - după cineva care să o poată privi în ochi și să-i citească epuizarea, care să poată auzi cuvintele nerostite în tăcerea ei. Ceea ce caută nu este tovărășia fizică, ci o conexiune spirituală - una care să-i hrănească sufletul, să-i calmeze mintea și să-i aducă pace.

Dragostea care vine în ultimii ani ai vieții nu este zgomotoasă sau lăudăroasă - este ca o rugăciune: liniștită, sacră și profund divină. O astfel de dragoste reconectează femeia cu esența a ceea ce este ea cu adevărat."

Himmat Singh

O femeie cu o mamă absentă devine propria ei mamă înainte de a fi pregătită să fie copil.

Crește prea repede. Nu pentru că vrea, ci pentru că viața nu-i dă altă alegere. Atingerea cultivantă pe care o merită orice fetiță este ceva la care doar visează. Învață să-și șteargă propriile lacrimi, să-și calmeze propriile temeri și să se adoarmă când coșmarurile o vizitează noaptea.

Ea privește în jur și privește alte fete îmbrățișate, împletite și lăudate de mamele lor. Și undeva înăuntru, se întreabă cu ce a greșit. De ce nu a fost aleasă pentru genul ăsta de iubire? Dar nu o spune cu voce tare... pentru că nimeni nu a învățat-o cum să ceară iubire.

O femeie cu o mamă absentă devine prea responsabilă. Ea devine îngrijitoarea, făcătoarea de pace, cea puternică din cameră. Ea îi pune pe toți ceilalți pe primul loc... pentru că nimeni nu a pus-o pe primul loc. Ea nu știe să primească blândețe. Pare nefamiliar, aproape periculos. Așa că îl îndepărtează, de teamă că va pleca, așa cum a făcut mama ei.

Poate deveni hiper-independentă, refuzând ajutorul chiar și atunci când se îneacă. Sau poate tânjește după atenție în moduri nesănătoase, confundând validarea cu dragostea. Învață să supraviețuiască în extreme... fie complet detașat sau atașat disperat. Oricum ar fi, ea încearcă să simtă mama pe care nu a avut-o niciodată.

Rănile ei apar în prieteniile ei. S-ar putea lupta să aibă încredere în femei, de teamă că o vor abandona și pe ea. Sau s-ar putea agăța strâns de femeile care se simt materne, căutând ceea ce a pierdut. Ea o numește conexiune, dar în adâncul sufletului, este o căutare disperată a casei.

Deseori simte că nu este suficientă. Că trebuie să facă mai mult, să obțină mai mult, să dea mai mult... doar ca să fii iubit. Pentru că asta a învățat de la început: dragostea nu se dăruiește de bună voie, se câștigă. Ea interpretează, perfecționează și mulțumește... sperând că cineva va spune în sfârșit... Te văd pe tine. Nu trebuie să te străduiești atât de mult.

Și când devine ea însăși mamă, e și frumos și înfricoșător. Vrea să-i ofere copilului ei tot ce nu a primit niciodată... dar e speriată. Speriată să nu devină ceea ce a rănit-o. Speriată că nu știe să mă mamă, că nimeni nu i-a făcut mamă. Așa că gândește prea mult, iartă prea mult, își cere scuze... frică de repetarea istoriei.

Dar iată adevărul... o femeie cu o mamă absentă nu este distrusă. E tandră. Ea este puternică. Ea încearcă. Și încercând, ea devine ceva sacru... un întrerupător de ciclu. Ea devine mama de care avea nevoie, nu doar pentru copiii ei, ci și pentru fata din interiorul ei care nu a ajuns niciodată să fie unul.

Uneori, stă singură și plânge... nu pentru că e slabă, ci pentru că s-a săturat să care atâtea. În acele momente, ea se ține. Ea șoptește cuvinte pe care nu le-a auzit niciodată de la mama ei... Te iubesc. Te iubesc. Sunt mândră de tine. Ești în siguranță cu mine.

Vindecarea nu este liniară pentru ea. Este o revoluție liniștită. Una în care învață să ierte, să simtă, să se înmoaie din nou. Este nevoie de timp. Este nevoie de grație. Dar ea o face... pas cu pas. Și asta, în sine, este un fel de mamă.

Exact la asta lucrăm în programul meu de coaching unu la unu, unu la unu, unu la unu, deep Healing Hands-Holding.

Le eliberăm, recablăm sistemul nervos și reconstruim încrederea feminină.

Dacă ai simțit asta în oasele tale... Ăsta e semnul tău.

Nu ești singur. Nu eşti distrus.

Esti gata.

Abhikesh 

Un lucru nu știi despre tine și despre care nu se vorbește. Pentru că puțini înțeleg impresia că acest moment, care începe ca o bunătate, o nevoie, un cadru de societate, are asupra activității creierului tău, și aduce viață în crize devastatoare care la o vârstă înaintată nu știi cine ești și totul pornește de la 0.

Recent am avut un ritual de saună în care viața se destramă pentru o femeie cu un partener de căsnicie lung și stabil, carieră bună, viață bună.. cam ca ..

Toată viața este dedicată carierei, copiilor, soțului, cuibului comun... alergând, punând nevoile altora înaintea propriilor ei, mamă, soție grozavă, inteligentă, deșteaptă, arătoasă, ascultând mereu de alții.

Copiii cresc, pleacă, căsnicia se prăbușește, iar ea rămâne singură - cu remușcarea că nu înțelege cum să fie ea însăși, cine este, pentru că de-a lungul vieții a fost mereu cineva pentru cineva - dar nu ea însăși - pentru SINE.

Și din exterior totul sclipitor - totul se face corect, conform standardelor - ca după manual.

Deci, de ce există acest gol acum și... depresie...?

Pentru ca, atunci cand incet incet incet incepe sa nu ne auzim, ci sa ne umplem viata de nevoile altora, doar asa incepe creierul sa gandeasca, sa isi asume responsabilitatea pentru durerile, nevoile celorlalti, dar uita invatand sa nu ne auzim pe noi insine. Începe cu puțin - studii, apoi întâlniri, studii și nunți, muncă și familie, tot acasă.. și pe tot parcursul cercului dans unde focusul este afară, nu înăuntru. Unde a fi este constantă cu cineva, undeva, cu alții.

Și eu - nu sunt cariera mea profesională, nu sunt copiii mei, nu sunt soțul și casa mea.. face parte din mine, dar nu sunt eu.

Pentru că atunci când se termină, pentru că toată lumea are alegeri și cicluri naturale, se dovedește - ajung și eu..

Și despre asta nu se vorbește prea mult - despre cum aceste elemente "corecte" ale vieții ne pot conduce într-o mlaștină peste ani, din care este foarte greu să ieși mai târziu, pentru că pentru a fi - TU ÎNSUȚI, pentru tine - ai de învățat de la 0. Nu imposibil, dar foarte greu atunci când standardul este să auzi mai întâi nevoile celorlalți... De la o parte totul ar trebui sa fie altfel, sa fie bine, deci de ce goliciune, disperare, singuratate?

Studiază acum, pentru că odată cu vârsta devine cauza depresiei, pentru că creierul nu mai cunoaște sensul dacă nu mai sunt alții care aleg să nu mai fie centrul vieții tale..

Învață din timp să știi ce vrei, găsește timp, loc, finanțe pentru asta, altfel rămâi la pista bătută. Doare că pleacă soțul, pleacă copiii?

Nu.

Mă doare că am dezvoltat doar un darnic în mine. Există o lume bogată cu alții, dar tu nu ești cu adevărat în ea.

Nu, doare pentru că au stat în fața auzului, separându-se de ei înșiși.. dar dintr-o parte - totul pare corect, devotament, slujire femeie, mamă, soție, incontestabil, puternic.. până când beneficiarii premiului pentru obraznicie nu mai au nevoie de acea năzdrăvanie pentru că merg pe drumul lor..

Ăsta e un preț scump, foarte scump..

Liene Pētersone

Despre femeile frumoase și bărbații leneși

Discernământul este un aspect feminin esențial care trebuie cultivat dacă o femeie vrea să fie întâlnită cu adevărat de masculin.

Eu o numesc polaritatea întunecată a încrederii.

Pentru că face o femeie de încredere

Și evocă încredere în oameni.

(Recipalul acestui lucru la bărbați este izolarea, capacitatea de a-și păstra propria energie, în special energia sexuală și emoțională - mai mult despre asta altă dată).

Partea grea la întâlnirile cu femei este că un bărbat leneș va face totul pentru a o face să simtă că este prezent și iubitor la începutul unei conexiuni, dar apoi, odată ce se apropie, încetează să mai încerce.

Este acest arhetip al bărbatului împotriva căruia cred că femeile se înfurie colectiv.

Dezamăgirea perpetuă în feminin de a spera la iubire și crezând că au găsit-o doar pentru a descoperi un bărbat care devine apatic sau abuziv odată ce ce cedează avansurilor sale, este imensă.

Este valabil să fii incredibil de frustrat de asta.

Femininul vrea iubire, vrea comuniune, vrea sa fie intalnit in aceasta calatorie in intimitate profunda. Ea tânjește după ea. Ea tânjește după ea. Ea speră și își dorește și se roagă pentru asta.

Și apoi apare el pare că el va fi cel care va merge acolo cu ea... doar ca să o dezamăgesc.

Se transformă într-un nemernic.

Sau încearcă să o convingă că are nevoie de alte femei.

Sau nu mai încearcă deloc.

... pastila greu de înghițit aici este că în adâncul sufletului ea a știut întotdeauna că așa este el, dar îl lasă să scape basma curată punându-și speranțele în „potențialul” lui (și luându-l ca pe un proiect pe care poate îl poate repara prin dragostea ei).

Dar la fel de mult ca femeile nu sunt obiecte.

Bărbații nu sunt proiecte.

Nu poți aranja un bărbat în ceea ce ai vrea tu să fie.

Lucrul care face această furie feminină colectivă atât de dureroasă de experimentat ca bărbat care o urmărește, este lipsa de responsabilitate din partea ei.

Pentru că nu există victime pur nevinovate când vine vorba de relație. Doar dacă una a fost răpită și închisă într-o casă (hahaha, filmul ăla 365 de zile, de exemplu)... întotdeauna există o alegere care a fost făcută.

Și există întotdeauna acțiuni care au fost luate.

Ceea ce știu femeile care sparg acest cod și reușesc să găsească un bărbat vrednic - este acea parte a unei femei care inspiră este puterea discernământului.

Fără discernământ o femeie comunică că este disponibilă oricărui bărbat care poate pune un front bun... și asta nu e de fapt inspirație pentru un om profund.

Oricât de mult își dorește o femeie un bărbat care să-și stăpânească propria energie sexuală... Un bărbat își dorește o femeie cu discernământ înalt cu cine lasă să intre în inima și trupul ei.

Acest lucru este atractiv.

Iată de ce în unele culturi există un astfel de premiu în jurul virginității feminine.

Nu spun că cineva trebuie să fie virgin sau mironosiță sexuală.

Nu spun că dacă ai avut parteneri sexuali în trecut asta te face nedemn.

Deloc, nu e vorba de asta.

Este că energia discernământului la o femeie este magnetică.

Indiferent de trecutul ei sexual - discernământul ei contează acum în acest moment.

Există o piesă de sine într-o femeie de aici care este esențială pentru întruchiparea discernământului, ceea ce o face atât de atractivă.

Ea trebuie să știe că merită să fie întâmpinată în acest mod profund, pentru a putea lua atitudine.

Și nu poate face asta până când nu întruchipează cu adevărat convingerea că merită. (Din păcate, nu putem afirma pozitivă pentru a intra în aceasta).

Acest lucru nu este, totuși, pentru a lăsa bărbații să scape prin orice mijloace.

Bărbații trebuie să-și facă treaba.

Mai urgent ca niciodată.

Dar se spune că atunci când o femeie își menține standardele înalte, trăiește cu marginea ascuțită a discernământului, și se dezvoltă în întregime, radiant de frumoasă, atunci devine disponibilă doar bărbaților de cea mai bună calitate.

Aşa merge treaba.

Partea frumoasă la asta este că puterea discernământului, de a comunica prin corpul ei că nu este dispusă să tolereze nimic mai puțin decât un bărbat dispus să apară cu adevărat alături de ea... ea începe să contribuie la evoluția colectivă a masculinității pe planetă.

Dacă bărbatul ei actual este un om decent, acesta VA apărea ca răspuns la întruchiparea acestui discernământ iubitor.

Sau viitorul ei bărbat va auzi acel semnal ca un ecou dintr-un viitor frumos care așteaptă să se întâmple.

Dacă fiecare femeie ar începe să dețină acest standard, nu ar mai dura mult până când majoritatea bărbaților se vor ridica să o întâlnească acolo.

Așa merge și asta.

Oricât de enervant ar fi, ea începe aici.

Ea conduce evoluția cu puterea care trăiește în pântecele ei.

Ea este păstrătoarea moștenirii.

Și bărbații răspund la asta.

Este frustrant uneori să simți mânia femeilor pentru bărbații care nu apar atunci când ea nu își asumă responsabilitatea pentru rolul ei în a permite perpetuarea acesteia.

Dacă un om leneș și slab care are doar potențial gol (adică promisiuni fără acțiune) poate intra în ea... ce inspirație există pentru omul care face munca?

Ei bine, vă spun eu ce inspirație există pentru omul care face munca... o femeie care inspiră!!

Pentru că bărbatul leneș, din păcate, merge mână în mână cu femeia care îl lasă să scape (oricum își justifică ea însăși... sperând în potențialul său, spunându-și că este ok să fie tratat în acest fel, sau orice gimnastică emoțională și mentală prin care se supune pentru a o tolera).

Cu toate acestea, soluția acestei situații neplăcute nu este și nici nu a fost vreodată critică.

Pur şi simplu. Nu are. Muncă.

Leneșul se micșorează sub greutatea criticilor, sau se furie împotriva lui... pentru că sincer este deja plin de rușine de propria sa impotență în viață. Criticile ei doar îl afectează cât de inutil se simte de fapt.

Cu cât un bărbat învață să se prețuiască mai mult, cu atât este mai puțin dispus să răspundă criticilor sau să tolereze o femeie critică.

Nu scoate tot ce are mai bun.

Niciodată nu a făcut-o, niciodată nu va fi.

Singura soluție care funcționează este să fie atât inspirată (prin a fi o femeie radiantă, discernătoare, deschisă, cultivată în contact cu dorința ei sexuală) cât și să-l inspiri (prin a striga cu dragoste tot ce este mai bun în el prin puterea vulnerabilității ei autentice).

Munca lui este aceea de a fi un om care inspiră (prin a fi un om prezent, cuprins, binevoitor în contact cu expresia marginii sale întunecate sănătoase) și de a o inspira (iubind-o pe toată pe măsură ce crește și învață).

Doar prin această reciprocitate... inițiată de discernământul ei în primul rând, acea iubire va prospera și va evolua.

Oricât de enervant ar fi, ea trebuie să meargă prima aici.

Pentru că bărbații care fac și au făcut treaba... caută femeia care a mers prima să-l inspire să o facă în primul rând.

Asa merge treaba.

Îmi pare rău, dar este.

Nu mai da vina pe bărbați.

Începe să trăiești ca o inspirație

Și cultivă acea margine întunecată a discernământului.

Nu trebuie și nu va mai trebui să tolerezi bărbații leneși în viața ta dacă întruchipezi acest principiu.

~ Damien Bohler

Este nevoie de o femeie cu foc în vene și oțel în coloană vertebrală pentru a aprinde lumea - nu cu violență, ci cu îndrăzneala liniștită de a trăi viața după propriile ei termeni. Ea nu intră pur și simplu într-o cameră - ea sosește ca o furtună în formă umană. Ochii ei poartă scânteia sfidării, prezența ei cere atenție, iar chiar și cei care își doresc să o poată ignora se găsesc incapabili să se uite în altă parte. Ea radiază un fel de încredere care nu poate fi învățată - se câștigă, se trăiește și se simte profund. Știe exact cine este și își poartă adevărul ca pe o armură, niciodată nu își cere scuze pentru spațiul pe care îl pretinde.

Există o energie care se schimbă atunci când ea este aproape - o electricitate palpabilă care îi descurajează pe cei fricoși și îi aprinde pe cei curajoși. Nu e doar o femeie. Ea este un fenomen. Un testament viu, respirator, că o femeie poate fi atât o capodoperă, cât și o lucrare în curs, atât blândă, cât și neîmblânzită, atât sanctuar cât

Ea nu a avut niciodată nevoie de permisiune pentru a exista pe deplin. Râsul ei nu cere liniște; urlă, răsună, eliberează. Vocea ei nu tremură ca să se potrivească; stă înaltă ca să fie auzită. Cuvintele ei sunt deliberate, sinceritatea ei ascuțită și opiniile ei făurite în foc. Ea nu se îmbracă în politețe pentru a alina ego-urile fragile. Nu-și diluează strălucirea pentru a fi digerabilă. Preferă să fie prea mult decât prea puțin — mai degrabă să fie amintită pentru îndrăzneala ei decât uitată pentru respectarea ei.

Da, oamenii vorbesc. Șoptesc în colțuri, își dau ochii peste cap și o strigă. Prea tare. Prea mândru. Prea îndrăzneț. Și ea le aude pe toate. Pur și simplu nu-i pasă. De fapt, ea zâmbește la disconfortul lor, pentru că știe că atunci când însăși existența ta provoacă status quo-ul, faci ceva bine. I se spune „prea mult”, dar ea știe - ea este suficientă pentru tot ceea ce este menit să devină.

Ea a gustat amărăciunea de a fi îndoită, înțepătura de a fi concediată - și a transformat-o în combustibil. Fiecare încercare de a o reţine a învăţat-o doar cum să ardă mai tare. Fiecare cutie în care au încercat să o pună acum se află în cenușă în spatele ei. Ea nu caută validare. Ea este propria ei dovadă. Propria ei muză. Propria ei revoluție. Ea aplaudă cel mai tare pentru ea și își sărbătorește victoriile - mari sau mici - cu grația unei regine și curajul unui războinic.

Și da, enervează oamenii. Ea le provoacă confortul, așteptările, iluziile. Dar ea poartă dezaprobarea lor ca pe o coroană, pentru că reginele nu se închină în fața zgomotului. Ea nu este aici pentru a fi plăcută - ea este aici pentru a fi legendară. Refuză să-și diminueze lumina doar pentru a calma nesiguranța altcuiva. Ea nu este o umbră. Ea este lumina soarelui dantelat cu tunete.

Ea nu este aici pentru a fi povestea ta moralizată sau povestea ta controlată. Ea este focul și farul. Cea care dansează desculță sub clar de lună pentru că simte ritmul vieții în oase. Ea va spune da la ceea ce face sufletul ei să prindă viață și nu la orice încearcă să-l conțină. Preferă să meargă singură în adevăr decât să fie înconjurată de prefăcătorie. Pentru că ea știe: atunci când te abandonezi pentru confortul altcuiva, devii o fantomă în propria poveste.

Lumea a încercat mult timp să micșoreze femeile - fă-le mai mici, mai liniștite, mai ușor de gestionat. Dar nu ea. Ea sparge fiecare matriță, întoarce fiecare scenariu și își scrie propria legendă cu cerneală făcută din curaj și praf de stele. Sălbăticia ei nu este un defect. Este o forță. Una care le amintește celorlalți că pot fi mai mult decât li s-a spus.

Ea este înflăcărată, da - dar acel foc a fost făurit în greutăți. Ea a câștigat fiecare scânteie. Fiecare cicatrice este o victorie. Fiecare bucată ruptă, o lecție. Ea a luptat lupte pe care nimeni nu le-a văzut și a înviat din cenușă pe care nu și-au imaginat că va supravieț Mersul ei este constant pentru că spiritul ei este incasabil. Își asfaltează propriul drum, își plantează propriile steaguri și continuă să meargă înainte indiferent cine se îndoiește de ea.

Ea ocupă spațiu fără scuze - fizic, emoțional, spiritual. Nu se teme să vrea mai mult, să viseze mai tare sau să iubească mai profund. Nu se teme să plece de la nimic ce o face mai mică. Și dacă asta o face personajul negativ în povestea fragilă a altcuiva, așa să fie. Ea ar prefera să fie eroina în propria ei.

Energia ei este magnetică. Oamenii sunt atrași de ea chiar dacă nu înțeleg de ce. Ea inspiră femeile să se ridice, să revendice, să-și amintească că sunt demne de a-și lua fiecare centimetru din propria viață. Ea este o permisiune vie pentru visători, rebeli, războinicii tăcuți cărora li s-a spus să tacă. Ea le arată - doar prin prezență - că este posibil să fii sălbatic și înțelept, plin de compasiune și feroce, romantic și revoluționar.

Cicatricile ei nu sunt rușine - sunt semnătura ei. Fiecare spune o poveste despre rezistență, rezistență și renaștere. Ea nu țintește perfecțiunea - ea țintește adevărul. Nu încearcă să fie perfectă. Ea vrea să fie reală. Și nu există nimic mai puternic, nimic mai magnetic, decât o femeie care se îmbrățișează complet.

Râsul ei este o rebeliune. Tăcerea ei, o furtună. Bucuria ei este radicală. Trăiește cu intensitate, iubește cu intenție și are încredere în ea chiar și atunci când lumea încearcă să-i zdruncine temelia. Ea este focul și libertatea. Haosul și claritatea. Muza și creatorul.

Atunci lasă-i să vorbească. Lasă-i să se micșoreze în fața enormității ei. Lasă-i să ardă de disconfortul autenticității ei. Ea va continua să meargă, va continua să strălucească, va continua să aprindă inimi doar fiind ceea ce este. Va continua să încalce reguli și să facă istorie - nu încercând să fie totul pentru toți, ci fiind în întregime ea însăși.

Ea este revoluția. Ea este flacăra care refuză să se stingă. Ea este dovada că o femeie care trăiește fără frică de ea însăși este o femeie pe care lumea nu o poate închide niciodată.

Și dacă asta aprinde lumea, așa să fie.

Ea va dansa în foc, va zâmbi stelelor și va scrie viitorul în propriul ei scris frumos și sălbatic.

Amintiti-va.

Ramona Iacob

10.06.2025