Chiar si cand ei nu Te mai vor...

Motto1: „S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...” (Mircea Eliade - Noaptea de Sânziene)

Motto2: „Poezia este unul din cele mai bune moduri de a descatusa o minte rigidă și solidificată. Poezia este o evadare din realitate, o fluidizare și o curățare a minții de o realitate distructivă. Deci, incepe sa citesti poezii.” (Calin Coman)

Sarbatorile pascale se apropie...

Simbolurile energiei hristice incep sa-si amplifice radianta. 

Floriile - cu Intampinarea Domnului in Ierusalim, Saptamana Patimilor, Cina cea de Taina, tradarea lui Iuda, Rastignirea, Invierea, Lumina.

Metafore pentru o lume care nu crede altfel, decat prin metafore.

O astfel de metafora am pus si eu in versurile unui nou poem. 

Este vorba de poemul cu titlul "Chiar si cand ei nu Te mai vor...". 

Este o marturisire a Mariei Magdalena, vazuta prin ochii mei, dintr-o perspectiva noua, diferita.

Cu aceasta insemnare voi intra intr-o mica vacanta de la blog. 

Va fi un fel de post, un fel de retragere in liniste, pentru o imersare totala in energiile sarbatorilor pascale, pentru a intampina in pace Invierea Hristica.

Dupa acest nou poem pe care l-am compus azi, voi adauga si alte poeme ale mele, cele care au legatura cu aceste sarbatori, dupa care, la sfarsit, voi adauga si cateva poeme scrise de alti autori, din acelasi registru. Sper sa va placa. 

Dupa parerea mea, Poezia este, totusi, modul cel mai emotionant de a transmite mesajul sufletului.

Chiar si cand ei nu Te mai vor…

Autor: Liliana Pascanu

Da, eu Te-am vrut si te-am chemat si-atunci cand nimeni nu Te-a vrut,

Cand spatele Ti l-au intors, cand trist si singur ai ramas.

Eu Te-am urmat cand, rand pe rand, de Tine toti s-au lepadat,

Caci Te-am dorit Voce sa-mi fii in lumanarea fara glas.

 

Te-am cautat cand toti dormeau. Si nu stiau ca am plecat

Sa Te intampin pe la porti de viata si de anotimp,

Sa-mi plec genunchii zgariati de spinii drumului, stiind

Ca Adevarul Tau Divin e Calea dincolo de Timp.

Te-am vrut si Te-am aflat tarziu, cand nimeni nu Te astepta,

Cand pe cararile pustii doar pasii Tai mi-erau lumini,

Duceai spre nemurire-un vis si nimeni n-a-nteles. Doar eu

Te-am acceptat si Te-am cerut - parfum in florile-mi de crini.

Azi toti se-nghesuie, pe rand, sa Te slaveasca-n calea lor,

Azi toti Te striga sa le dai ce altadata-au refuzat.

Azi vor din nou sa le vorbesti, vor semne-n frunte sa le faci,

Si vor sa stea in dreapta Ta. Dar Tu-i citesti si n-ai uitat

Cand ranile iti sangerau, cand inima-Ti ardea in piept,

Cand mir si nard, din partea lor, aveai nevoie sa primesti.

Dar n-ai primit. Si-acum ii ierti. Si-i lasi sa stea la masa Ta.

Din Harul Tau nepretuit azi tuturor le daruiesti.

Ii vezi cum se smeresc tarziu c-au alergat dupa arginti,

Asa cum Iuda s-a smerit dupa tradare, in trecut.

Ei sar cu flori si cu finic sa Te primeasca-n casa lor,

Dar, dincolo de-aceste masti, e-acelasi tradator sarut.

Eu Ti-am ramas si iti raman ce nimeni nu a mai putut:

Firida-n gand, etern popas, cuvant soptit, mangaietor,

O Floare-Magdalena si sigiliu peste-al Tau destin.

Deci, orice-ar fi, eu tot Te vreau. Chiar si cand ei nu Te mai vor.

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Eterna Iubire de moarte ne-nvinsă

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

E ziua când vii către Templu smerit,

ştiind că la capăt Te-aşteaptă o cruce.

În cale norodul îţi iese cu flori

şi încă nu ştie că-n moarte Te duce.

Măgarul Te poartă în spate sfios,

Picioarele-ţi sfinte prin colb se îngână.

Te vor ca un rege, dar vii ca sărman,

Tu, Fiul Ceresc, într-o lume păgână.

 

Cetatea-i gătită ca–n mari sărbători,

în cântec şi dans îşi rostesc azi cuvântul,

Dar ştii că-n curând, sub cunună de spini,

în mijlocul lor ţi-o închide mormântul.

Ei cred că eşti Om, dar eşti Sfânt Dumnezeu

Ce-aduce în mijlocul beznei Lumina,

Eşti leac pentru sufletul lor pustiit,

Precum va fi rănilor Tale verbina.

şi eu sunt cetate frumoasă zâmbind

Când văd paşii Tăi că se-ndreaptă spre mine.

Cu flori vin şi eu, şi cu lauri, ca ei,

Dar toate-mi vor fi, în curând, asasine.

Cu pietre mă văd aruncând şi blamând,

Iar biciul din mâna mea crunt Te loveşte.

În mâinile Tale şi eu cuie bat.

şi nu-s printre-aceia ce moartea-ţi jeleşte.

 

Apoi stau de strajă la Sfântul Mormânt,

Trei zile păzind ignoranţa ce-mi este

şi hrană, şi apă, şi pernă sub cap,

şi haină pe trup, şi a vieţii poveste.

şi nu ştiu când Moartea mă-nvinge târziu,

şi cad în abis, unde-i frig şi-ntuneric.

şi-o lume întreagă-i căzută şi ea.

şi ţipă acum disperată, isteric.

Dar Tu eşti Aici şi Acum, lângă noi!

şi-n braţele Tale ne este salvarea!

Eşti Sfânta Scânteie din fiece trup,

Eşti inima care şopteşte chemarea!

şi-n mine Te simt pâlpâind la-nceput

şi-apoi Te transformi în văpaie aprinsă.

Eşti Viaţa întoarsă în trup, fremătând!

Eterna Iubire de moarte ne-nvinsă!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Maria Magdalena

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

La porţile cetăţii mulţimea se adună.

Sosirea Lui în templu e, parcă, sărbătoare.

Covor îi fac din lauri, din flori îi fac cunună

Şi îl petrec în strigăt ca la însurătoare.

El însă ştie. Crucea-L aşteaptă pe cărare.

Şi-n fiecare zâmbet e-o piatră ce-L loveşte,

În fiecare floare El vede-a lor uitare

Şi simte mâna care deja îl biciuieşte.

 

Din fiecare vorbă ce-acum e bucurie

El gustă picătura pelinului, amară.

Uralele mulţimii se vor sfârşi. El ştie.

S-or transforma în fiere şi-n vorbe de ocară.

El vede înainte. A lor îmbrăţişare

E drumul spre Golgota în chin şi umilinţă.

Norodul îl îmbie spre-a Sa crucificare.

Şi, totuşi, El îl iartă - e numai neştiinţă.

Din toată adunarea ce astăzi îl aclamă

O singură făptură îi va purta solia.

Mariei Magdalena, ascunsă sub maramă,

Îi simte neclintită iubirea, bucuria.

Doar ea îi este-alături mereu pe-această cale,

Ea-l crede, îl urmează, sub Cruce îl jeleşte,

Şi, după ce învinge a Morţii cruntă Vale,

Ea, fără îndoială, e prima ce-L primeşte.

Ea răspândeşte vestea minunii Învierii,

Ea îi aşteaptă-n suflet Cuvântul şi Chemarea,

Ea rupe, prin credinţă, destinul Decăderii,

Ea e dovadă vie - Iubirea e salvarea.

Ea este ucenicul care nu se dezminte.

Ea ştie Adevărul. Ea-L simte. Îl trăieşte.

Ea este cea prin care aducerea aminte

Se-aprinde, luminează şi se desăvârşeşte!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Mireasa Cerului

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

Aş vrea să fiu Floarea de Crin care cântă

În zorii de ziuă, spre Soare dansând,

Să-mi fac din petale o rochie sfântă

De albă de mireasă, aievea visând.

Aş vrea să-I fiu albă, plăcută mireasmă,

Altarul să-mi plângă de dor răscolit,

Prin genele-albastre din catapeteasmă

Să-L văd cum m-aşteaptă Acela dorit.

Aş vrea să fiu Floarea de Crin care ştie

Că toată durerea în veci s-a sfârşit,

Că trupul Luminii de-acum o să-mi fie

Alături de sufletul meu înflorit.

Aş vrea să-I fiu pas peste albe covoare,

Gustând din corolă parfumul de mir,

Curată minune să-I fiu la picioare,

Boboci nesfârşiţi de Iubire pe-un fir.

Aş vrea să-I fiu Floare de Crin la icoana

La care mă-nchin dimineaţa, în zori.

Nectarul din mine să-I fie pomana

La nunta-I finală cu albele-mi flori.

Pe frunte aş vrea o cunună de stele,

Şi-n poală de rochie a Lunii sclipiri

În piept numai raze de Soare, fidele,

Să-mi fie eternele mele zidiri.

 

Aş vrea să fiu Floarea de Crin adorată

De Cel către care, smerită, păşesc,

Să-mi ierte polenul acela de fată

Pierdut printre genele care-L privesc.

Să-mi şteargă trecutul ce încă mă doare,

Nuntirea să-mi fie curatul Hotar,

Senină, deplină şi caldă uitare

Să-mi fie, prin voal de mireasă, un Dar.

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Duminica Floriilor

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

În zi de mare sărbătoare
Venit-ai printre ei smerit,
Pe-un măgăruş, în straie simple
Pregătit.

În cânt de slavă Te-au primit
Cu masă şi cu vin
Şi nu ştiau că, în curând,
Ţi-or da să bei pelin.

Pe cale ai venit tăcut
Ca mielul la tăiere,
Ştiind că, fără Tatăl, ei
Nu au nici o putere.

Covor din frunze de măslin
Ţi-au pus azi la picioare
Uitând, apoi Te-or biciui
În vorbe de ocară.

Azi toţi se-nghesuie în val
Să te atingă, Doamne,
Uitând, apoi n-or pregeta
Să Te condamne.

Acum vin toţi de boli să-i vindeci,
Mulţimea-n faţă plânge,
Curând, o suliţă în coaste
Ţi-or înfinge.

Acum îţi cer cuvânt de suflet,
Iertare cer şi mila Ta,
Iar peste zile, ei oţet
Să bei Ţi-or da.

În hainele de sărbătoare
Primesc ei astăzi Sfântul Har,
Mâine, cămaşa Ţi-o vor rupe.
În joc, la zar.

Azi nu mai ştiu, de bucurie,
Ce să îţi ceară mai întâi,
Curând, nici moartea nu ţi-or plânge-o
La căpătâi.

Azi vin cu miile-nainte
Şi nu ştiu că tot ei, curând,
Te-or părăsi fără suflare
În mormânt.

Şi, totuşi, Tu te rogi la Tatăl
Să-i ierte, că nu ştiu ce fac,
Iubindu-i şi salvând al lor
Sufletul sărac.

Şi noi, asemeni ca aceia,
În fiecare zi greşim.
De două mii de ani aşa
Te răstignim.

Şi-n fiecare an cu flori
Noi te chemăm din nou să vii,
Ca mielul blând, în viaţa noastră,
În ziua de Florii.

Pe cruce Te urcăm, dar Tu
Asupră-Ţi iei povara grea
Şi sufletul ni-l izbăveşti
Prin Învierea Ta.

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

De ziua florilor eu plâng

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

E-o zi în care lumea cu drag sărbătoreşte

Culoarea din petale şi-al florilor parfum.

Eu astăzi plâng... Lumina în mine nu-nfloreşte.

Pe El îl văd cum intră în templu de pe drum.

Se bucură azi lumea, dar mâine îl va vinde,

Iar florile acestea în spini s-or preschimba.

Pe fruntea Lui cunună vor fi şi-L vor cuprinde,

Iar sângele pe pleoape ei i-l vor aşeza.

El vine-n faţa lumii destin să împlinească,

Neascultarea toată s-o ia asupra Sa.

Trecând hotarul Morţii din moarte să-nflorească,

Lumina Nemuririi din chinuri să ne-o dea.

Eu, floarea parfumată, sunt Crinul din poveste

Şi-am fost, atunci, în noaptea când El ni s-a născut.

I-am fost Bună Vestire, căci El Iubire Este!

Şi doar prin Înviere noi toţi L-am cunoscut!

Stau printre flori, cu ele, dar ochii mei în lacrimi

Se tânguie pe calea pe care-L văd venind.

Iert lumii veselia trăită printre patimi.

El vine s-o salveze murind şi înviind...

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Săptămâna Patimilor

Autor: Liliana Pascanu 

E săptămâna cea mai tristă
În care toată lumea plânge,
În faţa crucii, în genunchi,
Se strânge.

Te-au răstignit pe Tine, Doamne,
Şi totuşi nu i-ai osândit,
Ei de la Tine-a Ta iertare
Au primit.

Ispitele din Săptămâna
Cea Mare-a patimilor Tale
Ne amintesc de chinul Tău
Cu jale.

Şi noi suntem ‘ncercaţi de ele
Şi pavăză e-al Tău Cuvânt,
Dar suntem slabi şi ne doboară
La pământ.

Însă iertarea Ta ne saltă.
Ne ceri în schimb să învăţăm,
Să părăsim încrâncenarea
Şi să Te-urmăm.

Să oferim iertarea noastră
Aşa cum ne-ai iertat pe noi,
Spălând păcatele de moarte
Prin ploi.

Să ne purtăm cu-nţelepciune
Şi cu răbdare-n orice ceas,
Blândeţe s-arătăm în fapte
Şi-n glas.

Să picurăm dulceaţă-n gânduri
Şi dragoste să oferim,
În pace şi în armonie
Să trăim.

Căci viaţa noastră înainte
Ofrandă ţie îţi va fi
Şi ne-om primi răsplata-n ceruri
Când vom veni.
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

 

O mie de flori

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

Frumuseţea celor o mie Flori, o mie de Cupe, o mie de Vise,

O mie de Lumi colorate, frumoase, o mie de Porţi către Ceruri deschise...

O mie de feluri de viaţă trăită, o mie de Taine ascunse-n Cuvânt....

O mie de Ochi din petale de Floare, o mie de Versuri adunate-ntr-un Cânt...

O mie de Gânduri ascunse-n Potire, o mie de Paşi Rădăcina-mplinind...

O mie de Mâini ridicate spre ceruri, o mie de Vorbe şoptind şi iubind....

O mie de Zâmbete purtate pe aripi, o mie de Gene atinse de Vânt....

O mie de Frunze-mbrăcându-mi Lumina..... o mie de Flori, Sfântul Graal pe Pământ...

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

 

Floarea Alba de Crin 

(in ziua de Florii)

Autor: Liliana Pascanu 

Sunt Floare de Crin înflorit pe-nserat.

Spre Soare-mi ridic parfumate petale!

Le-nalţ către Ceruri, aripi să-mi desfac,

Din noapte să zbor spre Luminile Sale.

EL ştie ce vreau şi-mi trimite în jur

Iubirea din alte aripi luminoase.

Prin îngerii Săi îmi trezeşte acum

Speranţe în albe petale frumoase.

Prin florile mele de Crin înflorit

Polenul Iubirii din rouă răsare.

Comoară de Bună Vestire-am primit

Şi-o-mprăştii grăbită din floare în floare!

Şi zbor fericită, zâmbind tuturor!

În inima mea a sosit primăvara!

Zăpezile albe de ieri se topesc,

Culori din Iubire se-aprind până seara!

Am soare în suflet! Am dor necuprins!

Şi, iată, Lumina se face aripă!

Vestesc tuturor că bobocii de crin

Nesfârşit înfloresc, Iubirii risipă!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)

Vinerea Mare

(Rastignirea)

Autor: Liliana Pascanu

E Vinerea Mare, Părinte, pe cruce El moare din nou.

De două milenii încoace cu toţii îl tot răstignim.

Ajunge atâta durere cât ducem în spate, cu vină,

Opreşte acest sacrilegiu şi-nvaţă-ne cum să-L primim!

În Vinerea Mare, Părinte, ne-ncearcă din nou amintiri

În care-am lovit fără milă cu biciul acela din spini,

În care dispreţul şi ura ne-au fost lecţii grele de viaţă,

În care-am negat Adevărul ce Tu i L-ai pus în destin.

Doar Vinerea Mare, Părinte, ne-nvaţă să ne-abandonăm

În braţele Tale de care şi El s-a lăsat mângâiat,

Pe crucea aceea e scrisă, nu moartea Lui, ci Învierea,

E scrisă Iubirea cu care din Tine pe toţi ne-ai creat.

E Vinerea Mare, Părinte, în care, noi, Morţii i-L dăm.

Opreşte-ne gândul şi fapta cât încă nu e prea târziu!

Fii, Doamne, în inima noastră, aprinde-ne-n suflet Lumina

Şi-ajută-ne să-L recunoaştem pe-al Tău Dumnezeiesc Fiu.

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

Răstignirea şi Învierea

(Vinerea Mare si Pastele)

Autor: Liliana Pascanu

Ieri am fugit rănită şi m-am ascuns în mine

Şi-am plâns acolo toată însingurarea mea.

Mi-am ridicat privirea în ceruri, către Tine,

Iar mâna-n rugăciune iertare îţi cerea.

M-am reîntors la Tine cu inima în lacrimi

Ca un copil pe care străinii l-au certat.

În braţe ia-mă, Tată, goleşte-mă de patimi,

Salvează-mă de clipa în care Te-am uitat.

Prin Fiul Tău trimite-mi din ceruri izbăvirea

Chiar dacă ştii că-n mine mereu L-am răstignit.

Sunt Crucea Lui, Părinte, iar El îmi e Iubirea

Pe care-o primesc cu sufletul smerit.

Cununa Lui, pe frunte, din spini îmi sângerează,

Iar biciul şi în mine loveşte nemilos.

Îndură-Te, Tu, Doamne, nu-L vezi cum lăcrimează?

E prea amar paharul... e mult prea dureros...

Am aruncat în mine cu-o piatră vinovată,

M-am ţintuit pe cruce şi-acolo am murit.

Îmi ung acuma trupul în smirnă parfumată

Şi-l las trei zile-n grotă, de-un ţol acoperit.

Când Fiul Tău, în ceruri, va fi luat de Tine

Voi răsturna capacul din cripta-n care stau.

Voi tămâia în juru-mi cu fumul din răşine

Şi-n trup, nouă Lumină, din Tine o să-mi iau!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

El va aprinde Lumina Înviind

(Invierea)

Autor: Liliana Pascanu

Când sărbătorile ne vor ajunge

Vom fi rugăciune rostită în gând,

Vom fi doar un suflet în inima lumii

Privind către cer, smerit, aşteptând.

Vom fi, în tăcere,  speranţa purtată

în care, sfioşi, dorim să-L primim,

Vom fi înoptarea-aşternută din stele

Şi pacea aceea în care-L iubim.

Lăsa-vom Lumina în noi să coboare.

Ea Viaţă ne este, prin Ea ni S-a dat

Sfânta, Cereasca, Suprema Scânteie.

Ea este Iubirea ce-atunci ne-a creat.

Prin Ea vom urca trepte spre înălţare,

Dreaptă cărare ce duce la Cer.

Ea-i tot ce rămâne din lumea aceasta.

Ea veşnică este în trup efemer.

Voi fi lângă Tine când Ea va veni

Prin Focul Iubirii din El înviat!

Vei şti  Adevărul, o lume-L va şti!

În flacără vie El e aşteptat.!

Vom fi împreună în vechi lumânări,

În trupuri de ceară scânteia dorind,

Eternă-nviere va fi pentru noi

Când El va aprinde Lumina-nviind.

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

Te-aştept să vii Lumină din Lumină

(Invierea)

Autor: Liliana Pascanu

Te-aştept să vii în noaptea asta sfântă

În lumânarea mea să Te aprinzi,

Lumina Ta în ochi să-mi strălucească, 

Iar ei să-Ţi fie tainice oglinzi,

Iertarea Ta să o primesc în suflet

Prin roşul ou cu sânge-ncondeiat,

Căci mult prea des Te-am ridicat pe cruce,

Printre tâlhari, şi-acolo Te-am uitat.

Te-aştept să vii din nou în  întuneric,

Spre zorii zilei iar să mă îndrumi,

Căci am pierdut cărarea Ta cea dreaptă

Mergând prin labirintu-acestei lumi.

În trup frumos de ceară, coborâtă,

M-am rătăcit de focul Tău etern

Şi-aştept acum scânteia Ta în mine

S-o simt cum mă ridică din infern.

Te-aştept să vii Lumină din Lumină,

Cu Harul Tău pe creştet să m-atingi,

Să mă întorci la viaţă din mormânturi,

Căci moartea numai Tu poţi s-o învingi.

Minunea Învierii Tale, Doamne,

Îmi aminteşte iar că n-ai plecat,

Că eşti în mine flacără aprinsă

Şi că de răstignire m-ai iertat!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

Lumină din Lumină…

(Invierea)

Autor: Liliana Pascanu

În seara asta toţi ne-om aduna
În faţa Sfântului Mormânt
Să-ntâmpinăm minunea Învierii
Din Duhul Sfânt.

Îl aşteptăm să ni se-arate iară,
Cu inima smerită şi creştină,
Învăluit în Taina necuprinsă:
În Lumină.

Când lumânarea se va înmulţi
Cu flacăra ei Viaţa anunţând,
Tu vei intra în fiecare suflet
Înviind.

Şi buzele vor spune Adevărul,
Cu sufletul se vor fi înălţat
Când vor mărturisi pe cale:
- Hristos a înviat!

- Adevarat a înviat! – va răsuna
Ecoul dulce pe orice cărare,
Lumină din Lumină împărţind
În depărtare.

Şi râuri de lumină se vor scurge,
În noaptea sfântă vor sclipi frumos
Scântei de Viaţă sfântă revenită
În Hristos.

Vor duce către case Învierea
În lumânări, în inimi şi-n Cuvânt,
Cu lacrimi şi iubire îşi vor spune
În cânt:

- Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pe moarte călcând,
Iar celor din morminte Viaţă
Dăruind!

Să fie veşnic Hristos în voi!

În inimi, în suflete, în gânduri, în trup!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

Hristos a înviat!

(Invierea)

Autor: Liliana Pascanu

El n-a venit aici să schimbe Legea, ci doar ca s-o-mplinească-ntr-un destin.

S-a făcut Om, şi-n trup şi-n suferinţă, venind smerit din Adevăr divin,

A pătimit în Săptămâna-aceea să pună-n faptă rostul din Cuvânt,

Să ne deschidă Calea spre-nălţare, învingând Moartea lumii pe pământ.

Chiar dac-a fost vândut şi pus pe cruce, credinţa Lui în Tatăl n-a pierit,

A făcut Voia Sa până la capăt, n-a plâns şi nu a deznădăjduit,

N-a blestemat şi n-a dat în aceia ce l-au încununat, râzând, cu spini,

Nu i-a certat pe-acei, ce-n neştiinţă, erau numai cu numele creştini.

I-a binecuvântat cu-a Lui iubire şi a cerut iertarea pentru ei,

A rupt pe veci pecetea-aceea veche ce-i închidea în iad pe farisei,

Pe-Adam şi Eva, ’ncarceraţi de dogme, i-a ridicat, din nou, cu El, în Rai.

Şi te-a chemat alături şi pe tine. Ce mai aştepţi aici? De ce mai stai?

El a aprins Lumina-n fiecare, doar trebuie s-alegem s-o urmăm!

Ea ne va duce înapoi, în stele, să fim deplin ce astăzi doar visăm!

Toţi am murit deja pe cruci prea multe şi, în trecut, prea des ne-am îngropat.

De azi ne înălţăm în veşnicie, căci, azi, în noi, Hristos a înviat!

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

Priveşte-Te, Doamne, în oglindă!

Autor: Liliana Pascanu

 

Doamne, eşti în toate mănăstirile şi clopotniţele lumii

din care ne trimitem rugăciunile,

în colbul uscat de pe marginea drumurilor,

în ciulinii împrăştiaţi de vânt,

în omătul pur, acoperitor de pământ, de piatră şi de om,

în licuriciul miezului de vară

şi în răşina brazilor crescuţi în stâncă.

 

Eşti în urmele tuturor tălpilor lumii,

în frumuseţea deltei, în scorburile protectoare,

în care păsările şi-au făcut cuiburi,

în palmele fragede ale pruncilor abia născuţi,

în ascuţişul timpului,

în clipocitul peşterilor,

în tic-tac-ul ceasurilor vechi

şi în sărutul îndrăgostiţilor.

 

Eşti în crengi, în gânduri, în vise, în adâncurile apelor.

Eşti malul de unde îţi aştepţi liniştirea valurilor

şi muşuroiul din mijlocul căruia Te ridici şi Te îmbraci în lemn de icoană.

 

Eşti nerăbdarea din paşii nostri pe treptele lumii, căutători de cer,

eşti cântecul inimii noastre, glasul fericirii, dragostea izbăvitoare, pacea

şi încrederea deplină, absolută, nestrămutată.

 

Tu eşti „Acasă”spre care ne întoarcem,

uşa deschisă din care ne întâmpini,

pragul peste care ne treci,

Lumina în care intrăm.

 

Priveşte-Te, Doamne, în oglindă!

Ne vezi?

(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor) 

..................................

 

Și tot Te pleci...

Autor: Brândușa Vrânceanu

Ca spicul grâului, în vânt de vară,

ca soarele, sub munți, la ceas de seară,

ca lemnul, sub tăișul unei tesle,

Te-ai aplecat... ca să Te naști în iesle.

Și Te-ai plecat, să crești ca orișicare

copil sărac. În lipsă de mâncare,

desculț, pe drumurile prăfuite

ale-unei țări sărace și-nrobite.

Când ai crescut, Te-ai aplecat mai tare,

să-l scoți pe Petru, scufundat în mare,

să bei și să mănânci cu păcătoșii,

să vindeci rănile a toți leproșii...

Te-ai aplecat, să-i mângâi pe copii,

Te-ai aplecat, apoi, în colb să scrii

misterioasă șoaptă de iertare

pentru femeia prinsă în trădare...

Te-ai aplecat, să-i speli pe ucenici,

Te-ai aplecat sub lovituri de bici,

sub cruce, sub blesteme și sudalme,

când Ți-au bătut piroanele în palme.

Și Te-ai plecat îndeajuns de mult,

să poată să Te pună în mormânt

pe Tine, Viața lumii și a mea,

în noapte-aceea-nfricoșat de grea!

Dar cel mai greu și-adânc Te-ai aplecat,

să-i scoți pe cei întemnițați în iad.

O, Doamne, Tu, prin orice viață treci,

la fel de des și de firesc te pleci:

Să vindeci, să ridici, să ierți, să-nvii,

să speli, să mângâi, ori în colb să scrii,

să porți poveri și să Te răstignești,

ca-n urmă, cu Preț Sfânt, să mântuiești!

Lumina lina

Autor: Nicolae Matei

Lumina lină cutreieră pământul,

Se-aşterne linişte în sufletul curat,

Pustiu şi gol se vede-acum mormântul,

E miezul nopţii... Hristos a înviat!

Credinţa se aprinde în sfintele făclii,

Un licăr cald ne pâlpâie în bucurie,

În sfântă pace smerite suflete învii

Şi se trezesc cei adormiţi pentru vecie.

Vestea-nvierii s-a dus în zări departe,

Se vede, se cunoaşte locul unde-ai stat,

Învingător ai fost călcând pe moarte:

Ai biruit!... Ai înviat!... E-adevărat!

 

Cand tot ce vad e-atat de viu

Autor: Traian Dorz

Când tot ce văd e-atât de viu

şi toate numai Tu le ştii,

când totul este, este, este,

– Tu oare numai să nu fii?!

Când tot ce simt e-atât de sfânt

şi în părinţi, şi-n fraţi, şi-n fii,

Tu, Care ni le-ai dat pe toate,

– Tu oare numai să nu fii?!

Când cerul şi pământul sunt

în tot frumseţi şi armonii,

Tu, Cel din Care-s toate-acestea,

– Tu oare numai să nu fii?!

Când bucuria Ta mi-e gând

şi har al rugăciunii vii

şi-a-ntregilor virtuţi preascumpe,

– Tu oare numai să nu fii?!

Când tot ce văd sau n-am văzut,

a formelor nespuse mii,

din Tine-s – şi se ţin prin Tine,

– Tu oare numai să nu fii?!

Când toate sunt din Mâna Ta,

când Tu le mori şi Tu le-nvii,

când tot ce e prin Tine este,

– Tu oare numai să nu fii?!

Vegheaza

Autor: Ilie Belciu

Ţi-e dat o vreme pe pământ,

Să poţi alege ce vei face,

Poţi să trăieşti curat şi sfânt,

Cu Dumnezeu în Legământ

Să fii un ,,Făcător de pace”

S-au poţi alege calea rea,

Cu bucurii şi desfătare,

Dar nici o clipă nu uita,

Că deşi mulţi azi merg pe ea,

Te duce sigur la pierzare!

Veghează deci la viaţa ta,

Şi nu mai sta în nepăsare!

Căci orice gând sau faptă rea,

Odată te vor condamna,

La judecata viitoare,

Şi celor ce te vor urma,

Drept moştenire vei lăsa,

Blestem sau binecuvântare!

Tu poţi fi robul credincios,

Ce nu se teme de furtună,

Nu caută propriul lui folos,

Şi-n Holda sfântă-a Lui Hristos.

Nu risipeşte ci adună.

Sau poţi alege să trăiesti

În lăcomie şi-mbuibare,

Tot ce-ai primit să risipeşti

Uitând c-aici nimic nu eşti,

Şi că viaţa-i terecătoare.

Poţi fi pe înălţimi un far,

Ce luminează-n depărtare,

Să dai din ce-ai primit în dar,

Vestind al,,Mântuirii har”

Ca cei ce merg înspre pierzare,

Privind la traiul tău frumos,

În lumea-aceasta trecătoare,

Trăindu-şi viaţa cu folos,

Să-l proslăveacsă pe Hristos,

Şi să-i aducă închinare.”

Învaţă

Autor: Traian Dorz

Învaţă de la apă să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.

Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie să apui,

Învaţă de la piatră, cât trebuie să spui.

Învaţă de la vântul ce adie pe poteci,

Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,

Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.

Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,

Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,

Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.

Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,

Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,

Şi du-te la furnică să vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingas ca ea,

Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

 

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,

Învaţă de la toate, că totu-i trecător.”

Nu-mi pune aripi

Virgil Carianopol

Nu-mi pune aripi! – am strigat

spre îngerul ce mă ţinea

când îmi vâra aripi cu sila

şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!

Dar el, cu o răbdare

pe care numai îngerii o au

Nu mă lăsa, deşi din ele,

Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.

Tocmai cu mine?

Nu fi aşa ne-ndurător!

Nu le strica, le pui zadarnic.

Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.

Dar el tot mai aprins lucra.

Ştia că voi avea nevoie

Ştia c-odata voi zbura! …..

Langa crucea parasita

Autor: Eliana Popa

La o margine de codru, pe-o colina însorită

Lângă potecuta-ngustă, stă o cruce părăsită

Răstignit in patru cuie, prăfuit de ani și vreme

Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paste turma de mioare

Se oprește să se-nchine, și se-ntreaba cu mirare:

,, - Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,

Nu Ți-e frica de-ntuneric când se-asterne-n codru noaptea?

Nu Ți-e foame, nu Ti-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,

Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?

Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colt de pâine,

Cel ce e stăpân pe turmă...azi îmi dă...dar nu știu, mâine!

Ți-am adus un colt de pâine, e mai veche dar e bună

Sunt prea mic...nu pot ajunge, să-ți dau jos acea cunună

Și să-Ti scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns

Cum sa fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?

Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete

Ei Ți-au dat oțet și fiere,da' zic: Dumnezeu să-i ierte!

Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,

Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece

Dar îți las a mea cămașă, că nu știu când 'oi mai trece

N-am mai multe că aș vrea ,să-ți mai las să ai de schimb

Dar, ce vad ? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo...nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine

Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai tine !"

,, -Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,

Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.

Și eu sunt Păstor la oi,mi-am dat viata pentru ele,

Multe au plecat din statul, eu le caut cu durere

Și le-astept sa se întoarcă, să le mân către păsune

Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s

C-ai întins un colt de pâine si-ai dat apă lui Iisus

Și-ti voi da, când va fi vremea, apa vie și merinde

Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ti fierbinte!"

Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,

Si-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui

Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece,

S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece !

A fost la mine Domnul

Sorin Dumitrache

Să știți c-atunci când ne cuprinde somnul

și ațipim pe pernă visători

în suflete ni se coboară Domnul,

ne pupă pe sprâncene uneori,

eu nu știam că nu mai poartă plete

dar azi spre dimineață l-am surprins

lângă dulap când se-ncheia la ghete

și i-am șoptit cu dragoste... ,,Te-am prins"...

-Bei o cafea cu mine-n astă noapte?

El mi-a zâmbit și-a dat din cap că daaa,

-Fă una simplă, tare și cu lapte,

n-am mai băut de-atâta timp cafea,

Vezi că ți-am pus în inimă iubire

s-o-mparți și tu pe unde nu apuc.

-Păstrez și eu puțin ,,ca amintire".

-Nuuu... lasă... dă-o toată...mai aduc...

Acuma plec, mai am de câte toate

de rezolvat că nu sunt gata... Știu...

și m-a bătut cu dragoste pe spate.

-Te duuu...că spăl eu ceașca mai târziu...

și-am ațipit... m-a luat în brațe somnul,

e-atât de cald și bine-aici în casă

și nici n-aș știi c-a fost la mine Domnul

de n-aș privi la ceașca Lui... pe masă...

Urmez agenda lui Hristos

Autor: Liliana Trif

„Calea lui Hristos este crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a suit vreodată la cer prin comoditate.” (Sfântul Isaac Sirul)

Îmi place mult agenda ta, Hrisoase,

și calea strâmtă unde-abia-mi încap

pașii răniți de-al lumii handicap,

durerea ce-mi alunecă prin oase,

dar fiica lumii nu mai vreau să fiu,

ci mă cuminec azi cu cer și soare,

în lanțuri amândoi, în închisoare,

am stat destul. De-aceea azi îți scriu

cu untdelemnul candelei ce arde

lângă icoana Maicii, ne-ncetat,

și-ți mulțumesc că Tu m-ai vindecat

iubindu-mă. Ale luminii coarde

le-ai așezat în sufletul străpuns

de vanitatea vremurilor duse,

și m-ai primit la masa Ta, Iisuse,

iar eu cu mir picioarele ți-am uns

și le-am spălat cu lacrimi, Domnul meu,

de praful unui drum plin de păcate,

când pe Golgota mea, cu crucea-n spate

urcam să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

A lui Hristos

Autor: Liliana Trif

"Dacă taci, să taci din iubire; dacă vorbeşti, să vorbeşti din iubire; dacă cerţi, să cerţi din iubire; dacă ierţi, să ierţi din iubire." (Sfântul Augustin)

M-am nevoit și eu pe drumul crucii

purtând cămașa alb-a lui Hristos,

am fost un pui orfan, pe care cucii

l-au pus în alte cuiburi, dar frumos

a fost destinul meu. Cu câtă trudă

te-ai aplecat, Iisuse, peste veac,

să-mi ștergi de neputință fruntea udă

și tulburării mele să-i fii leac.

Golgota mea a fost înșelătoare

și am căzut sub cruce-adeseori,

l-am achitat pe Iuda de trădare,

de-acel sărut, că Tu mi-ai pus comori

în inimă, așa încât răsplata

a fost de mii de ori pe cât speram.

Deci, lasă-i, Doamne, lumii judecata,

pe mine fă-mă floare pe un ram.

În ziua de Florii să-ți ies în cale

înveșmântată-n rouă și să-Ți strig

c-am ars și eu pe calea crucii Tale

să nu-mi mai fie niciodată frig.

Te doare trădarea

Autor: Liliana Trif

"Dacă trădarea s-ar putea ierta, Diavolul ar sta la dreapta lui Dumnezeu..."

Azi stai numărând toți arginții și-ți pare

că-s mult mai puțini decât ieri, nu-i așa?

Treizeci meritau mișeleasca trădare,

îți sunt de ajuns cât să-ți poți cumpăra

o funie rece și-o țarină unde

nimic n-o să crească? Vei fi condamnat

să nu afli loc și-ndurare niciunde,

sărutul fățarnic să-ți fie legat

în ștreang pentru sângele jertfei iubirii.

Te-ntrebi cât de orb ai putut să pășești

pe Calea deschisă de Domnul Zidirii.

Treizeci de arginți... însă nu stăpânești

nimic din nimicul ce-ți umple ființa.

Nu știi Adevărul, nici Viața n-o știi,

cândva o să minți, să-ți adormi conștiința,

dar crucea în noapte, târziu îți va fi

și armă, și scut. De te doare trădarea

în lacrima crinilor vino să-ți speli

păcatul suprem și urmează chemarea

de-a nu repeta toate-aceste greșeli.

*

Spălarea picioarelor

Autor: Liliana Trif

"Nu sunt decât o altă Marie la picioarele Domnului meu."

Cu undelemn îți curăț praful, Doamne,

de pe picioare. Talpa o să-ți șterg

cu părul lung și-apoi să mă condamne

toți fariseii. Lângă Tine merg

oriunde-o să mă chemi, căci nicio cruce

nu mă-nspăimântă-acum, când știu că Tu

de roaba ta, aminte-Ți vei aduce,

acolo-n rai. Întâmpină-mă cu

Lumină din Lumina Învierii,

că am urcat desculță pe Tabor

și am simțit piroanele durerii

intrându-mi până-n suflet. N-o să mor.

Călătoria mea de-aici începe,

din sângele ce mi-a răscumpărat

căderea în păcat să pot pricepe

cât mă iubești, Iisuse! Mi-ai iertat

și rătăciri pe care nu le iartă

a lumii lege, de-aia voi veghea

să țin deschis-a sufletului poartă

și să mă-nvrednicesc a-ți curăța

picioarele cu mir de colbul serii

pe care-ai străbătut-o să-mi aduci

Lumina și speranța Învierii

și lacrima din ochi să mi-o usuci.

Pilda semănătorului

Autor: Liliana Trif

"Iată, semănătorul a ieşit să semene!"

Azi am ieșit în câmp de dimineață

cu pumnii plini de rouă și lumină

să caut cer aducător de viață

și-n el să prind deodată rădăcină,

dar în pământul reavăn talpa udă

s-a afundat și mi-am simțit călcâiul

cum crapă de neliniște și trudă,

mi-am așezat pe brazdă căpătâiul

oricărui gând și-am murmurat un cântec

din șezătoarea dalbă a prunciei

și mi-a crescut un spic de grâu din pântec

bogat de rodul greu al veșniciei.

M-au secerat apoi culegătorii

și-am stat tăcută în hambare pline

ca mai târziu să cad sub piatra morii

să poposesc în mâinile străine

ce m-au trecut prin sitele tristeții,

m-au frământat și-au rotunjit o pâine,

dar eu eram un bob din pâinea vieții

care hrănește ziua ta de mâine.

Așa că, iat-am împlinit porunca,

te-am vindecat de foame și durere,

nimic n-a fost zadarnic, fiindcă munca

de-a te jertfi se face în tăcere.

Ghetsemani

Autor: Zorica Lațcu

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii

Se frânseră. Sub raza divinei milostenii

Iisus căzu în rugă, cu fața-nsângerată,

Și greu, în pacea nopții, rosti cuvântul: Tată,

 

Îți simt durerea sfântă și grija părintească,

Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,

Mă tulbură iubirea și jalea de Părinte.

Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,

Când urletul mulțimii va cere de la Tine

Să osândești pe Domnul luminilor depline,

Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,

Când Fiul Tău cădea-va, sub bici, fără putere,

Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de țară

Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,

Părinte-al meu, în milă să nu-ți uiți legământul,

Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.

Să nu-ți aduni blestemul și fulgerele toate,

Ca să oprești mânia neputincioasei gloate;

Nu-i pedepsi pre dânșii cu ploaie de pucioasă,

În marea Ta Iubire mă uită și mă lasă,

Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ți mai simt Iubirea,

Să știu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.

Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele

Cu bucuria sfântă a Învierii mele.

Ca să nu știu cât suferi în lumile-ți senine,

Părinte, fă să treacă paharul de la mine.

Iisus ridică fruntea și-ncepe să coboare.

O aripă de înger 'l-atinse cu răcoare.

07.04.2025