Ce, chiar credeati ca n-o sa mai cititi vreodata despre culesul de urzici pe acest blog?? :)))

Iata, ca v-ati inselat! Au trecut trei ani de la acel ultim cules de urzici despre care v-am povestit pe blog in martie 2020 in cele doua insemnari cu acest subiect La cules de urzici pentru proviziile planetare si Completăm stocul de urzici și însămânțăm arpagicul.

Abia incepuse asa-zisa pandemie, eram in izolare impusa, insa noi, spre deosebire de cei de la oras, ne-am petrecut atunci toata izolarea jucandu-ne in gradina de-a gradinaritul. Asa se face ca am redescoperit ca aveam in gradina, pe langa altele, si urzici! Nu radeti! :)

Stiam de ele, desigur, ca doar ne luptasem cu ele in toti cei patru ani anteriori ca sa le imputinam si sa nu ne invadeze culturile noastre de legume. Insa nici n-am vrut sa le eradicam, asa cum facusera toti satenii, vecinii nostri, arand gradinile si dand cu tot felul de ierbicide. Noi am vrut gradina bio si bio am avut-o in cei aproape cinci ani, in total, deci am incercat sa convietuim pasnic si cu urzicile, tinandu-le sub un oarecare control.

Scriam eu atunci cam asa:

„Mi-am zis să-mi fac și eu de lucru cu ceva util pe vreme de pandemie, adică pe vreme cu izolare la domiciliu, în propria grădină, cum ar veni, și ce credeți că am ales din multitudinea de activități propuse de context? Să culeg urzici!!! Păi, da, m-au stârnit prietenele de pe facebook! Adică, noi stăm cu o tonă de urzici în grădină și să ne uităm lung la urzicile de prin pozele celor care și-au vindecat deja anxietățile și au pornit cu curaj și neînfricare la cules?

Singura dată când am cules urzici din grădina noastră, în primăvara lui 2016, mi-a lăsat amintiri extrem de usturătoare, dacă mă înțelegeți. Tocmai din acest motiv m-am enervat cumplit și am refuzat cu încrâncenare să mă mai apropii de urzicile astea în următorii trei ani, 2017, 2018 și 2019. Ba, în plus, de câte ori le vedeam prin grădină, mă făceau să-mi accesez din inconștientul ancestral niște mantre de protecție extrem de eficiente, cu care mă țineam departe de ele. Daaar, n-am cules, n-am mâncat, desigur.

Bine, nici nu le-am simțit lipsa, căci am avut spanac din abundenţă, de nu mai știam ce să facem cu el și cum să-l mai gătim, de ne-am săturat de spanac până peste cap în primăverile anterioare. Anul acesta, însă, tot cu ochii pe pozele cu urzicile prietenelor de pe facebook, m-am decis: gata, este timpul să rup pisica în două. Adică, vrem urzici, trebuie să culeg urzici.”

(...) Pe la țară, oamenii nu prea mai mănâncă salată și nici urzici, ca pe vremuri. Le consideră buruieni. Mai degrabă taie repede un animal, o pasăre, ceva, și gata, au rezolvat cu masa. O brânză, un ou, o cană cu lapte, și nu le mai trebuie nimic altceva. Numai noi, cei mutați de la oraș, ne mai uităm după verzituri.

În cazul urzicilor, nici noi nu prea le-am mai vrut, pe motiv de „înţepături şi usturime”. Ba chiar am încercat să scăpăm de ele cumva, dar, din fericire, nu ne-am dat silința prea tare. Mămăița, care își ară grădina cu tractorul, chiar nu mai are deloc urzici. A scos toate rădăcinile cu grebla și a eradicat tot. În livada ei, la fel, parcă are gazon. E frumos, nimic de zis, dar îi lipsesc bunătățile astea pe care și noi le-am blamat vreo trei ani la rând și pe care le-am redescoperit acum, cu pandemia asta."

Acestea fiind zise, in primavara lui 2020, a cincea primavara pe care o traiam in gradina noastra din Ardeal, care avea sa fie si ultima petrecuta acolo, am redescoperit urzicile. Si am cules atat de multe atunci, de-am mancat din ele pana in iunie, cand am vandut proprietatea si ne-am mutat.

Trei luni am mancat din urzicile puse in congelator! Si ne-ar fi tinut chiar si mai mult, dar am gatit in ritm continuu si accelerat numai din verdeturile adunate in lada frigorifica pentru a o goli pana la momentul mutarii, respectiv, pana la sfarsitul lui iunie 2020.

Mbuuun.... de atunci n-am mai mancat urzici. Nu prea ne vine sa cumparam urzici de pe marginea drumurilor, ca nu prea avem incredere ca sunt culese din locuri curate, necutreierate de animale, daca intelegeti ce vreau sa spun si, da, stiu ca intelegeti.

Si, oricum, dupa o scurta cercetare pe internet, pentru a-mi actualiza lista de preturi la urzici, atat din piete, cat si din supermarketuri, acum, in plina criza economica, dupa atatea scumpiri la orice, am constatat cu stupoare ca nici nu merita sa cumperi de la altii cand poti sa ti le culegi si singur. Urzicile au ajuns mai scumpe decat carnea! :)))

Ca dovada, vreau sa pun aici, pe blog, pentru posteritate, cateva citate luate din mas-media online, referitoare la preturile urzicilor, care au ajuns la 5 lei punguta pentru un pumn de frunze, doar cat sa pui intr-o ciorba. Daca dati click pe titlurile de mai jos, puteti citi cele cateva articole pe care le-am ales. Este plin internetul cu aceasta stire acum, in postul Pastelui.

Românii sunt devastați de prețurile de la tarabe

"Acum câţiva ani toată lumea îşi permitea urzici, ştevie, lobodă, ceapă, cartofi, iar acum uitaţi-vă ce preţuri! Toţi spun că au preţuri mai mari pentru că le-au crescut cheltuielile, dar la noi nu se gândesc, noi nu plătim mai mult la toate, de ce îmi bagă mâna în buzunar, dacă vreau şi eu să mănânc? Înainte ziceai piaţă ziceai produse ieftine şi proaspete, acum zici că eşti la mall”, se plânge amărâtă doamna Aurora.

În faţa ei, tanti Lica din Dâmboviţa chiar că s-a enervat. ”Eu mă scol dimineaţa şi muncesc în solar până mă ia benga... ce tot critici, du-te la ţară, ia pământ, udă. Tot critici şi faci atmosferă aici. Nu te obligă nimeni să cumperi. Eu muncesc cinstit şi vin aici să vând. Trebuie să rămân şi cu ceva, că de aia muncesc, nu să îţi fac dumitale un favor şi eu să plec acasă fluierând a pagubă”, zice înţepată tarabagioaica.”

Urzici la preț de trufandale, în piața din Suceava

"În piețele din municipiul Suceava au apărut la vânzare urzicile. Deocamdată, sunt doar pe câteva tarabe, și asta pentru că timpul rece de până acum nu a permis creșterea urzicilor. Cele care se vând acum au prețuri ridicate și nu foarte multă lume își permite să achite prețul solicitat. Prețul pentru o punguliță de urzici, în care erau în jur de 80-90 de grame, așa cum a arătat la cântărire, era de 5 lei. Un calcul sumar arată că kilogramul de urzici de vinde cu peste 50 de lei, un preț care îi face pe mulți suceveni să se gândească de mai multe ori înainte de a scoate acești bani din buzunar.”

Asadar, cum-necum, dar azi am cules din nou doi saci de urzici! Doi saci! Dupa preturile noi, cam de vreo 100 de lei, asa. Sa fie. :))))

N-a fost usor, nici n-a durat doi timpi si trei miscari, dar merita.

Azi, 27 martie 2023, la fix trei ani dupa acel 27 martie 2020, cand am cules ultima data ultimele urzici, am intrat din nou in actiune, am zis "Motooooor!" si ne-am cules prima transa de urzici montane, din gradina noastra montana, adica de pe la marginea padurii, dintr-un loc unde nici cainii nu intra, nici ursul nu trece. Caci, atatea urzici cate sunt acolo, pe panta aceea, n-am mai vazut nicaieri.

Si m-am pus pe cules... si-am cules.... si-am tot cules.... vreo doua ore incheiate! Doua ore!

Pai, stiu ele, doamnele de la oras, care se asteapta la preturi mici la piata, cata munca este pentru fiecare frunza pe care o gasesc pe taraba, la vanzare? Nu. Nici eu n-am stiut pana cand ne-am mutat la tara si am inceput sa lucram gradina cu mainile noastre, sa stam aplecati de spate, sa ne "bucuram" de dureri de genunchi, de mijloc, de umeri, de maini, sa ne batatorim palmele, sa ne intepam in tot felul de tepi, sa ne muste tot felul de lighioane, sa infruntam toate vitregiile naturii, soarele dogorator, seceta, frigul, ploaia torentiala, vantul naprasnic, ceata patrunzatoare, umezeala grea peste culturi, inghetul, gerul de nesuportat si altele.

Si, dupa ce ai muncit cu lunile in gradina, luptandu-te cu tot felul de alte probleme pe langa vreme, cum ar fi insectele daunatoare, pasarile furacioase, cartitele stricacioase, coropisnitele nesuferite si altele, sa te mai trezesti ca vine si o calamitate, ceva, si iti strica toata munca, de nu te mai alegi cu nimic. Si nici n-ai cui sa te plangi si pe cine sa reclami.

Din fericire, noi n-am avut pierderi de genul acesta, grele, cat timp am locuit la tara, in gradina noastra din Ardeal. Insa munca a fost din plin. Si acum stiu sa apreciez munca celor care inca stau la tara si vin in piete cu diverse produse la vanzare.

Stiti voi cat muncesc oamenii aia pentru o legatura de loboda? Isi merita banii pe care ii cer. Caci nici ei nu traiesc cu aer. Au si ei facturi de platit, chiar daca stau la tara. Iar pentru mancarea pe care o obtin asa-zis "gratis" ei platesc cu sanatatea lor.

In fine, am ajuns acasa ducand cu mare mandrie cei doi saci plini cu urzicile presate bine, ca sa intre cat mai multe, ca plecasem de acasa doar cu cei doi saci. Iar din privirea mea puteai sa juri ca parea ca duc cu mine o comoara nepretuita! Si, spuneti si voi, nu era chiar asa? :)

Pai, am avut cu mine doua perechi de manusi de unica folosinta, deci patru manusi, pe care le-am pus pe toate, unele peste altele, pe mana dreapta, cea cu care am rupt urzicile, si tot parca n-a fost de ajuns! Am uitat sa-mi iau manusile de gradinarit, cele cu palmele cauciucate. In fine, data viitoare voi fi mai pregatita. Desigur ca va fi o data viitoare! Abia m-am pornit! :)))

Dupa ce am descarcat comoara pe masa din bucatarie, am facut cateva poze urzicilor in pungile in care le-am adunat, apoi le-am descarcat in doua ligheane mari, ca sa le pot procesa.

Dupa ce am incheiat prima sesiune foto, m-am apucat sa le curat de firele de paie, de iarba si de tot felul de alte frunze si muschi de padure, pe care le-am rupt cu tot cu urzicile. Ca n-am mai stat sa le curat acolo, am lucrat rapid, aproape ca Charlie Chaplin pe linia de fabricatie. :)

Aplecata, cautand din priviri smocurile mai bogate, cu frunze mai mari, inlaturand toti lujerii aceia uscati, lemnificati, de la urzicile de anul trecut, ramasi pe teren de toamna trecuta si prabusiti la pamant de ninsoarea bogata a iernii sub stratul de zapada de peste o jumatate de metru, nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul.

Pe la ora 15 ma apucasem de cules si pe la 17 eram acasa cu "recolta". Pe la 17:30 m-am apucat de curatat si dupa o jumatate de ora terminasem prima transa.

Primul castron albastru plin de urzici curate l-am rasturnat pe o tava, ca sa pot aprecia mai bine ce cantitate era acolo. Erau cam vreo 4 pungute mici, asa cum se vand in piata la 5 lei punguta. Deci adunasem pe o tava de cam vreo 20 de lei. :)))

Dupa inca o jumatate de ora, terminasem de curatat inca o tava de urzici. Deci 40 lei, in total. Hopaaa.... parea ca se pune de o mica afacere! Era ora 18:30. :))))

Pe la ora 17:00 am terminat a treia transa de urzici. Deci 60 de lei, in total. Vedeti? Dupa munca si rasplata! :)))

Spre ora 19:30 terminasem transa a patra. Adica 80 de lei. :)))))

Obosisem deja si nu prea mai aveam chef, dar m-am mobilizat cand mi-am dat seama ca urmeaza ultima transa, pe care am incheiat-o spre ora 20:00.

Adunasem urzici in contravaloarea a 100 lei. O avere! Pe care o platisem cu 5 ore din viata mea si cu tot efortul aferent: durerile care vin la pachet cu statul aplecat, dar si intepaturile palmelor de la urzicile alea nesuferite, ca asa mi-am reamintit de ce le ocolisem eu atatia ani, cand locuisem in gradina. Si acum imi zvacneste pielea de pe palme si degete, de parca le-am scos din foc! :)))

Dupa ce le-am terminat de curatat, le-am spalat in cateva ape, le-am lasat sa se scurga bine pe tavi, apoi le-am pus in cinci pungi si le-am bagat la frigider pana maine, cand ma voi ocupa de ele. Se facuse prea tarziu si ma cam saturasem pana peste cap de procesat urzici. :)

Si, in plus, imi doream neaparat sa am timp si pentru a pune pozele si povestea zilei pe blog chiar azi, 27 martie, ca sa marchez aceasta ciclicitate extraordinara, respectiv incheierea celor trei ani in care nici nu stiu cum am supravietuit fara sa mancam deloc, dar absolut deloc, urzici! :)))

Asadar, maine ma voi ocupa de ele. O parte le voi pune in pungi mai mici la congelator, iar o parte o voi gati. Abia astept sa mancam un piure de urzici facut cu smantana si usturoi, si cu cate unu-doua oua ochiuri pe deasupra, asa cum am facut si in urma cu trei ani, dupa cum puteti vedea in insemnarile de pe blog.

Abia astept zilele urmatoare sa merg din nou la cules urmatoarea "recolta" de urzici! Este plina de ele coasta aia de munte! Se vede si in poze.

Deja ma cam ingrijorez ca vor descoperi si altii muntele meu in care este, nu ingropata, ci inverzita, "comoara" mea cea delicioasa, greu de cules, ce-i drept, greu de curatat, care inteapa maxim, dar atat de usor de mancat si atat de buna la gust! :)))))