Motto:
“Eu îţi spun cum am greşit.
Tu, om bun, îmi spui că nu e aşa, că poate exagerez, că mă ştii tu bine că nu este aşa...
Eu îţi spun: uită-te la tine şi apoi spune-mi cât exagerez şi cât nu.” Autor: C.
Tu, om bun, îmi spui că nu e aşa, că poate exagerez, că mă ştii tu bine că nu este aşa...
Eu îţi spun: uită-te la tine şi apoi spune-mi cât exagerez şi cât nu.” Autor: C.
Dacă te
referi la principiul oglindirii, şi cred că da, atunci eu îţi voi
spune, totuşi, că nu e aşa, că n-ai greşit. Că ai facut tot ce-ai putut TU şi tot ce-ai crezut TU că
este bine atunci, în conjunctura momentului
respectiv. De ce să crezi că ai greşit?
În oglindă
întreb: de ce să cred că EU am greşit? Atât am putut, atât am ştiut, atât am crezut atunci că
este bine. De ce să-mi spui tu, Om bun şi Oglindă curată, că am greşit? Poate că o astfel de
remarcă mi-ar tăia aripile, m-ar îngenunchia
şi mi-ar pune pe umeri povara vinovăţiei. Oare o fi bine? N-ar fi asta, oare, o greşeală? Nu, n-am greşit. Şi nu-mi spune că am
greşit. Căci Eu nu-ţi voi spune Tie că TU ai
greşit chiar dacă ştiu că TU, acum, cu mintea şi
cu experienţa de acum, crezi că, poate, ai fi făcut
altfel atunci. Există un rost în fiecare alegere, în
fiecare decizie. Există un rost al fiecărui moment de prezent. În prezentul acela ai făcut bine. Binele în care
atunci ai crezut, binele pe care atunci ţi
l-ai dorit.
Nu te mai uita în trecut cu ochi
critici. Eu nu mă mai uit în trecut cu ochi critici, Oglindă dragă! Am greşit? Eu îţi spun că nu. Şi ca exagerezi. N-ai fost în pielea mea să ştii cum mi-a fost mie atunci. Nu am fost în pielea ta să ştiu cum ţi-a fost ţie atunci. Cum aş putea
să te judec? Cum aş putea să te contest?
Cum aş putea să-ţi spun că ai greşit când nu ştiu cât de greu ti-a fost ţie,
ce-ai simţit TU, ce-ai gândit TU, ce dureri şi ce
speranţe ai avut TU atunci? Cum aş putea să-ţi spun EU că TU ai greşit când nu EU am simţit dezamăgirile tale,
frustrările tale, nerăbdările tale de atunci? Nu
EU am plâns în locul tău şi nu EU am fost la capătul
puterilor tale.
Nimeni nu-ţi poate spune că ai greşit. Nimeni nu-mi
poate spune mie că am greşit, Oglindă bună. Pentru că nimeni n-a
trăit în
locul meu. Iar eu ŞTIU bine că n-am greşit.
Doar mi-am trăit alegerile, deciziile, învăţămintele, conştientizările. Doar trecând prin
toate cele de atunci, exact aşa cum au fost, am ajuns să scriu astăzi aceste rânduri. Doar trecând prin
toate cele de atunci, exact aşa cum au fost,
ai ajuns să te uiţi acum mai cu atenţie în Oglindă. Şi este bine
că este aşa. Mai uite-te o dată. Chiar Acum. Ce vezi? :) Te pup!
Da, nu-ţi poate spune nimeni că, şi cât ai greşit - doar tu însuţi îţi poţi da seama cu adevărat. Noi suntem şi oglinda - şi oglinditul, şi numai cu măsura cu care ne măsurăm noi înşine putem să înţelegem dimensiunea reală a unor elemente: unde (punctual) am greşit, cât (din total) am greşit, ce să facem să ne corectăm. Şi tot noi înşine ne putem astfel hotărâ cât să pistonăm asupra corecţiei şi unde să ne oprim.
RăspundețiȘtergereCel puţin asta e părerea mea, aşa mă analizez eu şi dacă se insistă apreciez bunătatea omului, largheţea sufletului lui comparativ cu alte suflete părtinitoare. Dar pot să-i atrag atenţia că nu întotdeauna şi nu oricum vreau să fiu foarte "flexibilă". Are şi flexibilitatea limitele ei.
Să-ţi mai povestesc ceva. M-am supărat pe cineva; eram în conjunctura decesului tatălui meu, prin 1992. Un om deosebit, în compania căruia mă aflam, mi-a spus aşa: "Eşti îndreptăţită să te superi, dar ai grijă să nu te ţină mult."
Îmbrăţişări şi mulţumiri din suflet, Liliana! Viaţa e atât de frumoasă lângă voi!!!
Eu iti multumesc, Cristiana, ca mi-ai oferit, astfel, ocazia unui moment de reflexie. Si de oglindire. Totul este relativ. Atat ideea de greseala, cat si faptul in sine, catalogat de cineva, candva, poate chiar de catre noi insine, ca fiind o greseala. Sa fim optimisti si totul ni se va parea doar lectie si nu greseala. Te pup!
Ștergere