Episodul 2
Ieri, 08.12.2024, v-am povestit despre cum i-am descoperit (in 05.12.2024) pe cei patru catelusi, puii lui Egzema (v-am spus ieri si de ce are aceasta porecla) si cum am actionat ulterior (in 06, si 07.12.2012).
Insa povestea a continuat si ieri, duminica 08.12.2024.
Bineinteles ca plimbarea noastra de dimineata a fost direct catre ei. Am pregatit de acasa doua caserole, una cu boabe intregi si una cu boabe sfarmate cu foarfeca, gandindu-ma ca pe acestea din urma le voi inmuia cu un pic de apa pentru puiuti.
Ieri a fost o zi frumoasa, insorita, cu cer senin, albastru, impecabil. Peste noapte ninsese putin, iar statiunea purta un strat subtire si alb de nea, improspatand si infrumusetand decorul montan.
Am pornit voiosi catre catei, dar mai ales curiosi sa vedem ce se va intampla cu ei. Ne intrebam daca trecuse pe acolo domnul bucatar, cel despre care v-am povestit ieri ca l-am intalnit acolo si care spusese ca poate vine sa ia puii.
Cand am ajuns la intrarea pe terenul acela al nimanui, Egzema, catelusa, era acolo, langa bradul batran, ca un gardian al locului. M-am mirat ca statea acolo si nu langa barlog, unde o gasisem zilele precedente. Inima imi batea deja cu ingrijorare....
Am vrut sa scot telefonul din poseta sa-i fac cateva poze, dar stupoare! Il uitasem acasa. In febra pregatirilor boabelor in caserole, inainte de plecare, n-am bagat de seama ca telefonul mi-a ramas pe masa, in bucatarie.
In fine, am intrat pe teren, ne-am dus glont catre barlogul puiutilor si i-am strigat, i-am chemat afara, am facut galagie, dar.... nimic... nici o miscare... nici un scancet... nici un zgomot...
Oare sa fi venit Domnul Bucatar si sa-i fi luat? Am inspectat cu atentie in jur urmele din zapada. Din fericire, zapada depusa peste noapte ne putea oferi indicii importante.
Insa, peste tot se vedeau numai urme mici de catelusi si urme de catei mai mari, cel mai probabil ale lui Egzema. Nici o urma de pantof, nici o urma de om pe acolo.
Atunci.... unde erau puiutii? Unde disparusera? Am incremenit. Ursul,,,,???
M-am uitat la vale, unde era intrarea cea mare, sa vad daca sunt urme mari prin zapada.... urme de urs.... urme de labe mari de urs.... urme de pamant rascolit, urme de lupta... ceva, orice.... nimic!
Nu era nici o alta urma diferita, doar urmele marunte ale catelusilor. Atunci.... unde sunt???? ne-am intrebat amandoi.
Adrian a zis ca el coboara in vale sa se uite prin intrarea cea mare, sub acoperis. Intre timp eu i-am pus boabele lui Egzema intr-o caserola si i-am dat sa manance, insa abia de le-a mirosit. Nu stiam ce sa mai cred.
Adrian m-a strigat si mi-a zis ca acolo nu se vede nimic, ca nu-i nici un pui. Poate ca, totusi, cineva ii luase. Dar cine? Cand? Cum?
Cum Egzema nu vroia sa manance, iar puii nu apareau de nicaieri, Adrian m-a zorit sa plecam, ca nu mai aveam ce face acolo. Mi-a zis ca el are un sentiment pozitiv in legatura cu puii, ca totul e bine cu ei si ca vom afla pana la urma ce s-a intamplat, unde au ajuns. Si ma tot grabea sa plecam....
M-am simtit un pic stresata si presata de aceasta plecare grabita... nu procesasem inca situatia... imi dadea cu virgula ceva si nu stiam ce.... neuronii mei se invarteau cu viteza, incercand descalceasca scenariul... unde disparusera puiutii?
Nu vroiam inca sa plec. Simteam ca nu pot pleca asa de repede de acolo... nu inca... nici nu stiam daca sa ma bucur sau nu. Nu eram pregatita sa accept nimic fara probe...
Dar... am plecat.
Pe drum, amandoi am incercat sa reconstituim scena si sa facem tot felul de supozitii, scenarii si presupuneri. Ceva nu se potrivea in tablou. Ceva ne scapa...
Ne-am intors acasa, am servit masa de pranz, ne-am baut cafelele, dupa care eu mi-am luat poseta (in care m-am asigurat ca am telefonul), inca o caserola de boabe si am pornit inapoi spre barlogul lui Egzema si al puilor. Adrian nu m-a putut insoti din nou, insa n-a fost nici o problema.
Pur si simplu nu aveam stare si nu puteam accepta ca nu inteleg "filmul" .
Cand am ajuns la terenul cu pricina, am gasit-o pe Egzema tot la intrare, langa brad. Mi s-a parut bucuroasa ca ma vede. Dadea din coada si se invartea in jurul meu privindu-ma intens, recunoscandu-ma, in timp ce eu o filmam si o tot intrebam repetitiv: "Unde sunt puiutii tai, Fetita? Unde sunt?"
Acasa, abia azi, analizand mai cu atentie filmele, am observat ca, dupa fiecare intrebare de-a mea despre puiuti, privirea ei se indrepta catre barlog, de parca mi-ar fi spus cu ochii: "Acolo sunt."
Dar eu n-am vazut aceste detalii atunci. Nici nu le-as fi inteles, poate, in felul acesta, caci interpretarea mea, bazata pe temeri, presupuneri si pe necunoasterea detaliilor, ma ducea cu gandul catre ceva trist, dureros, dramatic. Puii nu erau si basta! Unde erau? Nu intelegeam!
Apoi m-am gandit ca poate Egzema vrea totusi sa manance, daca dimineata nu vrusese. I-am scos boabele mari si i le-am dat. Le-a mancat cu mare pofta, fata pauze, aproape pe nemestecate. Am filmat-o in mai multe calupuri, pana a terminat tot de mancat.
20241208_145413 prea mare ZZZZ_1 - neincarcat
Apoi mi-am amintit si de caserola cu boabele sfarmate, cele pe care le aveam pregatite pentru puiuti.
Am chemat-o sa i le dau tot ei insa n-a mai vrut. Se saturase. La un moment dat, am observat-o cum ramane atenta, in alerta, cu ochii catre barlog. Eu am crezut atunci ca i-a atras atentia galagia de copii care se auzea de pe partie, de pe derdelus.
De acolo se auzea si ceva muzica din niste boxe mari, asa cum se aude mereu in aceasta zona, atunci cand sunt turisti multi veniti in vacanta, fie pentru sporturi de iarna, fie pentru diverse alte sporturi montane (alergari, biciclism, atletism, volei, tenis de camp, etc - este si un teren de tenis acolo, langa Hotelul Fulg de nea).
Acasa, ulterior, am vizionat de nenumarate ori acel filmulet in care ea s-a oprit cu urechile ciulite, atenta, cu cohii privind inspre barlog. O fi auzit ea ceva acolo? ma intrebam.
In loc de alt raspuns, Egzema s-a indreptat agale, linistita, inapoi spre intrarea pe teren, langa brad.
... mama este atenta la barlog... nu se aude nici o miscare... nici un zgomot...
M-am hotarat sa verific singura, cu ochii mei, ce este acolo, sub acoperisul ala prabusit. Am coborat usor, cu mare grija, pe terenul acela in panta, la vale, spre gura de intrare din spate, am scos telefonul si am filmat mai intai imprejurimile, apoi inauntru.
Mai intai am vazut cateva caserole aruncate pe jos, semn ca cineva le daduse mancare direct acolo, inauntru. Asta era un lucru bun.
Apoi am dat cu ochii de el...........
Era unul din pui.......
Am strigat la el, am facut zgomot..... nimic.... nu s-a miscat..... am incremenit..... nu mai traia, era clar.....
Abia atunci mi-am eliberat toata tensiunea acumulata si nu m-am mai retinut nici un pic.... am plans cu hohote, cu suspine.... nu ma vedea nimeni, nu ma auzea nimeni... eram acolo doar eu si Egzema....
Nu mai aveam ce face... aflasem ceva.... inca un pui mort.... probabil ca ramasesera cumva doar trei, dar nu stiam ce se intamplase si cu ei.... unde erau? cine ii luase?
Am inspectat din nou zona. Nu erau decat pasii nostri de dimineata si urmele cateilor peste tot, puzderie de urme de catei. Dar ei nu erau nicaieri. Doar inca unul mort, dar ceilalti trei?
Ma gadeam ca poate erau si ei morti pe sub acoperisul ala prabusit, sub care nu puteam vedea bine. Era prea intuneric si cu ceva gauri in spate de tot.... poate intrasera acolo si ramasesera acolo definitiv.....
Am plans pana am ramas fara lacrimi....
Dupa ce m-am linistit, m-am gandit ca este timpul sa plec. Nu mai aveam ce face.
M-am indreptat spre iesire. Acolo era Egzema, statea linistita pe pamant, langa brad.
Si totusi nu puteam pleca. Nu inca.....
M-am intors dupa caserola cu boabele pregatite pentru pui si i-am dus-o ei, langa brad. I-am lasat-o acolo, s-o aiba aproape mai tarziu. Apoi am plecat incet spre casa....
Simteam ca parca am pietre de moara legate de picioare.... plangeam si imi curgeau lacrimile pe obraji, pe sub ochelarii de soare, pe care ii port mereu la ochi, indiferent de vreme, chiar si seara.
"Bine ca am ochelarii, sa nu ma vada lumea de pe strada plangand." ma gandeam....
20241208_151302 la plecare, Egzema langa brad, prea mareZZZZ.2 - neincarcat
Trecusem inapoi peste calea ferata si aproape ca ajunsesem la DN1, de unde mai aveam cinci minute si ajungeam acasa, cand m-am oprit in loc. Nu mai puteam....
Trebuia sa ma intorc. Ceva parca ma chema inapoi si pur si simplu nu ma puteam impotrivi. Trebuia sa ma intorc! Era o forta mai presus de mine care ma obliga sa ma intorc, sa mai verific o data. Trebuia!
Am facut cale intoarsa spre Egzema, am intrat direct spre barlogul ei si am ascultat din nou atenta.
Nici o miscare. Nici un zgomot. Nimic.
Am filmat din nou, sperand sa surprind pe film un indiciu, ceva ce ochii si urechile mele ar fi ignorat acolo, pe loc. N-am descoperit nimic in plus.
Am inceput din nou sa plang, deznadajduita.... nu stiam ce sa mai fac... Egzema aproape ca m-a ignorat complet de data asta. Dormea incolacita langa bradul de la intrarea pe teren. Mi s-a parut ca este comportamentul animalelor care isi pierd puii.... adica sunt in "doliu" o scurta perioada, apoi isi vad de viata.....
Si, cum stateam eu acolo singura, printre copacii aia inghetati, plangand si nemaistiind ce sa fac, am auzit miscare undeva in jur si un tusit infundat, barbatesc.
Pe terenul alaturat este un fel de mic hangar, un loc de inchiriat ATV-uri pentru turistii dornici de astfel de excursii montane motorizate. Acolo era un barbat care fuma, cel care administra locul.
Pesemne ca ma auzise plangand si iesise afara din hangar sa vada despre ce este vorba.
M-am linistit, mi-am sters ochii de lacrimi si m-am hotarat sa-l abordez cu intrebari despre catelusi. El era acolo toata ziua, cu ATV-urile, poate stia ceva, poate vazuse ceva. Trebuia sa incerc, trebuia sa aflu ceva. Si m-am dus direct la el.
"Buna ziua, ma scuzati, vreau sa va intreb ceva: stiti de catelusa asta de alaturi si de puii ei?"
Atat a fost de ajuns, ca omul a si inceput sa-mi povesteasca toata istoria lui Egzema. Era la al nu-stiu-cate-lea rand de pui. Anul trecut facuse doua randuri de pui. Cate cinci de fiecare data. Din primul rand, doi pui fusesera adoptati: un pui il luase chiar el, iar un pui il luase un prieten de-al lui, ca sa-i pazeasca o casa pe care o avea atunci in constructie. Pare-se ca Egzema facuse acel rand de pui cu un caine ciobanesc, iar ei, stiind cine era tatal, au vrut puii, stiindu-i cumva "de rasa", "rai", "buni de paznici". Ceilalti trei nu se stie ce s-a intamplat cu ei.
Din al doilea rand de pui de anul trecut n-a mai ramas nici unul.... au fost otraviti....
"E rea lumea, doamna, e rea de tot! I-a otravit o femeie, le-a adus noaptea de mancare, ca nu vine ziua, sa o vada lumea si sa o alunge, vine noaptea. S-a inrait lumea, doamna!"
Am simtit ca-mi vine rau.....
I-am povestit ce-mi spusese Domnul Bucatar cu o zi in urma despre urs si ca mi-a zis ca o sa vina sa salveze puii.... l-am intrebat daca a venit cineva, daca a vazut pe cineva pe teren, luand puii.... nu stia nimic, nu vazuse nimic....
"Doamna, eu am venit azi pe la ora 11 dimineata. De atunci sunt numai aici. Daca o fi fost noaptea, nu stiu....."
I-am multumit si am plecat cu ochii si cu sufletul in lacrimi pana acasa....
I-am povestit lui Adrian... mi-a spus ca il vazuse pe puiul de sub acoperis, dar ca a vrut sa ma protejeze de suferinta si de aceea m-a zorit sa plecam, ca sa nu-l vad si eu acolo.... Intelesesem asta si eu, oricum.... privind retrospectiv filmul...
Azi, luni, 09.12.2024, am luat ultimele boabe pe care le mai aveam ramase de asta vara, de la Bobita cel negricios, de la partie (care, apropos, are stapan si casa lui acum, este "Omul de la Poarta de Om Bun", daca va mai amintiti, Doamna aceea.... cititi in arhiva povestea aceea cu pantofii fermecati....) si ne-am indreptat spre Egzema.
Cand am ajuns la teren, am constatat ca ea nu era nicaieri. Egzema disparuse si ea. Insa, peste tot erau tot felul de caserole in care primise mancare: pui shanghai de la supermarket, dar si carne de pui fripta, plus ceva resturi de peste, niste sira spinarii de peste am vazut....
In rest... nimic.... nimeni... liniste.... pustiu....
Adrian a coborat din nou la vale, spre intrarea din spate si s-a uitat din nou inauntru. Luase o lanterna de acasa si a intrat un pic inauntru sa vada mai bine pana in capat. Eu il asteptam sus, la gura intrarii de sus in barlog. Eram ca pe ace...
"Puiut, sunt aici!!!" il aud deodata. Sunt trei!!! Ba nu, sunt patru! Sunt toti! Sunt aici toti!"
Parca nu-mi venea sa cred ce auzeam. Parea ca din alt film.
Am decis sa vad cu ochii mei. Sa fotografiez, sa filmez, sa am dovada ca nu halucinam amandoi. :)
Primele poze le-am facut la plesneala, pentru ca eu nu vedeam nimic inauntru. Apoi mi-am dat seama ca nu am blitz-ul pornit la telefon. L-am pornit si am mai facut cateva poze tot la plesneala, fara o directie precisa, caci eu nu-i vedeam nicaieri, era o bezna totala inauntru, nu distingeam nimic clar.
Deodata am auzit scancet. Un scartait mic, un scancet de catelus deranjat de blitz. Evrikaaaa!!!!
Nu-i vedeam, dar ii auzeam. Deja se miscau inauntru.
Adrian m-a asigurat ca i-a vazut pe toti patru, sa stau linistita, ca sunt toti. Puiul pe care il vazusem eu culcat cu o zi inainte, pe care il crezusem mort, de fapt era primul pui, al cincilea, pe care catelusa il tarase de afara inapoi in barlog. Din instinctul ei matern, il adusese si pe el la adapost....
Am mai facut cateva poze si am decis ca nu mai aveam ce face acolo. Puii dormeau linistiti. Poate ca abia ce ii alaptase mama lor si, dupa ce aceasta plecase pe strazi, cine stie unde si de ce, puii adormisera. Ca si ieri. Pur si simplu nu ne-au auzit. Dar ei fusesera tot timpul acolo. Egzema i-a stiut acolo si poate ca ea i-a auzit miscandu-se imperceptibil, de aceea fusese atenta cu ochii spre barlog, dar eu n-am inteles atunci.
Ajunsi acasa, am descarcat pozele si m-am linistit. Patru perechi de ochisori sclipind in intuneric de la blitz ma priveau nedumeriti din bezna barlogului. Sunt vreo doua sau trei poze in care apar toate cele patru perechi de ochisori, ca niste mici beculete aprinse, doi cate doi. Si-au schimbat si locul intre timp, cat am fotografiat eu atunci, Adrian chiar ma avertizase ca se misca, dar eu eram prea entuziasmata de schimbarea de situatie ca sa receptez si sa procesez atunci, pe loc, informatia.
Acasa, insa, m-am lamurit si m-am linistit. Sunt toti patru in regula.
Asa am rezolvat si misterul lipsei de pasi umani peste zapada proaspat depusa peste noapte: nu venise nimeni. erau doar urme de catelusi peste tot, semn ca ei iesisera din barlog in dimineata aceea, pana sa ajungem noi acolo, in jur de ora 12.
Iar faptul ca am gasit-o pe Egzema stand la intrare, sub bradul batran, se explica acum la fel de simplu: era singurul loc uscat, unde zapada nu se asternuse din cauza crengilor dese ale bradului. Era si singurul lor de unde putea supraveghea orice aparitie straina. Logic. :)))
M-am linistit acum. Nu stiu ce va urma.
Poate Domnul Bucatar va veni la ei, poate ii va lua el. Nu stiu...
Vom mai trece pe la ei zilnic. Sau aproape. Este clar ca cineva le aduce mancare zilnic. Mancare buna, carne. Ma voi ruga pentru ca ei sa supravietuiasca tuturor pericolelor acestei lumi, sa creasca mari, sanatosi, vigurosi, fericiti.
Iar Egzema ar trebui castrata.... nu se poate asa ceva.... cate doua randuri de pui pe an?.... chin si pentru ea, chin si pentru oamenii care o cunosc si o iubesc....
... ii vedet?... sunt doua perechi de ochi in dreapta si doua umbre (sunt cu ochii inchisi) in stanga...
... doi in dreapta...
... aici se vad toti patru: doi in stanga (de la unul i se vede doar un ochi stralucind, aproape de tavan) si doi in dreapta...
...doi in dreapta...
... aici se vad toti patru...si-au schimbat pozitiile, unul s-a mutat din stanga in dreapta... ii vedeto astfel: unul in stanga si trei in centru...
09.12.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)