Pantofii mei stiletto, Darul lui Dumnezeu

Azi am decis sa ma joc putin cu rimele si versurile, daca tot am vorbit despre asta ieri.

Intentia mea a fost sa compun ceva despre toamna, insa inspiratia m-a purtat intr-o cu totul alta directie. :))

Asa am compus poemul de mai jos, ca un fel de continuare a povestilor incepute in 2019, respectiv: 

27.09.2019 - Sosonii de gradina si Stiletto si 

15.11.2019 -  Pantofii stiletto si sosonii de gradina deapana povesti

Este un poem alegorie. O parabola cu talc. O fabula.  

Un joc in versuri, aparent usor umoristic, dar profund in esenta lui. 

Are 14 strofe duble, deci sunt 28 de catrene, in total. :))

Intentionasem sa compun ceva lejer, vesel, de toamna, cateva strofe, trei-patru, dar cuvintele au inceput sa-mi curga in torent, ca si cum as fi rupt un zagaz si ar fi navalit peste mine o cascada. 

Cand fluxul s-a terminat si m-am uitat in urma, nici nu mi-a venit sa cred cand am numarat cele 14 strofe duble! Cred ca am fost in transa. :)))

Sper sa va placa si sa va aduca un zambet. :)

Pantofii mei stiletto, Darul lui Dumnezeu

1.

Demult, demult, la inceput de lume,

Cand Dumnezeu din El m-a intrupat,

Mi-a dat, din toate, numai cele bune

Si in pantofi stiletto m-a-ncaltat.

Ei mi-au deschis cararea vietii mele

In miez de burg, unde m-am invatat

Pe tocuri cui sa-mi port desavarsirea

Spre care Dumnezeu m-a inaltat.

2.

Si-asa, zi dupa zi, in Paradisul

Ce capitala imi parea a fi

M-am copt treptat, ca marul, interzisul,

In Pomul Lumii, cautand a sti.

Si-am adunat pe tocuri neuitarea,

Si mi-am batut in cuie amintiri,

Iar pasii mei m-au invatat iertarea

Trecutelor si-abandonatelor zidiri.

3.

Cand, mai tarziu, visand la o Gradina,

Sperand s-o fac un Rai dumnezeiesc,

Pantofii mei stiletto, fara vina,

Mi-au spus de-asa ceva sa ma feresc,

Ca nu-i de mine pasul prin tarana,

Ca n-am sa pot, pe tocuri, sa ma port,

Ca voi purta sosoni, ciorapi de lana,

Ca voi lucra pamantul, ca pe-un tort.

4.

Nu i-am crezut si, c-a sa nu m-abata

Din calea visului ce m-ametea cu flori,

I-am pus, inchisi, intr-un dulap de fata,

Organizati dupa-anotimpuri si culori.

Si-n locul lor, sosonii de gradina

Au preluat stafeta si m-au dus

Spre alte teritorii, plini de tina,

Privind mai mult in jos, decat in sus.

5.

Noroiul mi-a parut o gluma buna,

Iar ploile si vantul, un poem.

Rastalmacind uratul din furtuna

Faceam, din pasul meu, unul boem.

Dar, in sosoni, pierdusem eleganta

Ce tocurile cui mi-o investeau.

Pierdusem aparenta din prestanta

Ce doar pantofii mei mi-o confereau.

6.

Imi era dor de ei si de parfumul

Pe care odinioara-l inspiram.

Si ma vedeam din nou pornind pe drumul

In care de sosoni ma desparteam.

I-am daruit atunci unor pasi vrednici

De mersul prin pamant dumnezeiesc,

De vesnicia satului, cucernici,

De florile ce-n manastire cresc.

7.

Mi-am cautat pantofii prin bagaje,

Dar Cineva m-a intrerupt soptit.

Ce alte vise, ce alte miraje

Prin pasii mei deodata s-au ivit?

Aveam oare sa merg din nou pe tocuri?

Din nou pe trotuare si alei?

Ce alte strazi pavate si ce locuri

Ma asteptam sa vad cu ochii mei?

8.

Venise timpul altor anotimpuri,

Venise timpul noilor povesti,

In care nici pantofii, nici sosonii,

Nu aveau rost in filele ceresti.

Se prorocise-acolo, Sus, in Ceruri,

Ca doar bocancii si adidasii vor fi

Izbavitorii, Forta si Puterea,

Cand pe carari de munte voi pasi.

9.

Si, iata, prorocirea-i implinita!

Iar Muntelui ii dau ofranda mea:

Pantofii mei stiletto, din cutie,

Inchisi, tot in dulap, vor ramanea.

Caci, mai demult, la inceput de lume,

Cand Dumnezeu din El m-a intrupat,

Desi, cu tocuri m-a-ncaltat, pe bune,

Sa merg si in bocanci, m-a invatat.

10.

Sa merg oricum, sa merg tot inainte,

Sa merg oricat de mult imi va parea,

Sa nu-mi opresc nici pasii din cuvinte,

Nici cautarile de „orice altceva”.

Sa merg oriunde visul meu ma poarta,

Caci langa mine merge Dumnezeu.

Si-mi stie drumul desenat pe harta,

Fiindu-mi bratul ce ma sprijina mereu.

11.

Dar nu stiam atunci acestea toate

Si n-as fi acceptat de la-nceput

Sa imi las pasii liberi de constrangeri,

Sa nu m-avant in tarina de lut.

N-as fi-nteles povestea niciodata,

Nici al sosonilor inoroiat destin,

Mergand numai pe tocuri, coafata,

Neprafuita catusi de putin.

12.

Am invatat s-apreciez cararea

Ce m-a purtat spre munte, pas cu pas.

Si, stiu acum, chiar si lasand pantofii

Pe-n raft ascuns, EU insami am ramas.

Sosonii si bocancii sunt pretexte

Doar de-a trai si-a invata sa cresc.

Caci, iata, azi, chiar daca-s in cutie,

Pantofilor cu toc le multumesc.

13.

Ei mi-au format curajul si tinuta,

In ei mi-am regasit si vocea, dar si glasul,

Cu ei mi-am potrivit mersul cu altii,

Si-n tocul lor mi-am potrivit si pasul.

Iar cand asfaltul neted de pe strada

A disparut, si,’n locul lui, noroiul 

Mi-a aratat ca pot sa merg ’nainte,

Nimic n-a mai contat. Deci nici gunoiul

14.

Acestei lumi, prin care, prea adesea,

Fara sa vrem, fara sa stim, calcam.

Fiind nevoie chiar masuri extreme:

In cizmele de cauciuc sa ne-ncaltam.

De voi purta din nou, cumva, vreodata,

Pantofii mei stiletto din dulap,

Nu stiu. Dar nici nu mai conteaza.

De tocul lor inalt nu vreau sa scap.

15. Morala

Caci Dumnezeu, prin Darul Lui, mi-a spus

Ca tot mai Sus mi-e Calea, tot mai Sus!

Autor: Liliana Pascanu, 17.10.2024

17.10.2024