Dulceata de macese, inventata de chinezi

Am stat mult sa ma gandesc asupra acestui subiect, respectiv daca reteta aceasta de dulceata de macese a fost sau nu a fost inventata de chinezi. Iar eu cred ca da, a fost. :)))

Pai, altfel, nici nu se explica atractia mea, rezonanta mea puternica fata de aceasta reteta. Si, daca stam sa ne gandim obiectiv, se cam leaga lucrurile. Fiti atenti la urmatorul rationament. :))

Rabdarea mea de chinez, devenita deja antologica, nici nu putea sa nu atraga sine qua non o astfel de reteta, care nici nu incape indoiala ca a fost inventata de chinezi, la cat e de migaloasa, complicata, la cat efort presupune si cat timp consumat. 

Dar, daca nu eu, cine? Daca nu acum, cand? :)))

Asadar, ieri dimineata ma asteptau in frigider cele doua cratite cu cele doua tipuri de macese fierte, respectiv, macesele proaspete, din recolta zilelor trecute, si macesele uscate, din recolta anului trecut, pe care acum le hidratasem si le fiersesem ca si pe celelalte. 

Trebuia sa ma ocup, in continuare, de obtinerea, in primul rand, a pastei de macese, inainte de a face dulceata. 

Pasta de macese se obtine din macesele bine fierte (intre o ora si doua ore, pana se strivesc usor prin apasare), care sunt zdrobite bine cu robotul, apoi pasta respectiva se trece printr-o sita pentru separarea semintelor.  

Extrem de obositor, daca ma intrebati pe mine, dar, acum, daca intrasem in hora, trebuia sa joc pana la sfarsit. Nu ma obligase nimeni, la urma urmei. Fusese strict ideea mea, initiativa mea, deci si munca mea in vederea satisfactiei mele finale, caci numai eu ma voi infrupta din delicatesa asta de dulceata, caci Adrian nu-i cu zaharurile. Asa ca doar eu "ma sacrific" si doar eu consum. :))

Evident, insa, inainte de a ma apuca de treaba mea prin bucatarie, am iesit la plimbarea zilei. 

Dupa ploaia de ieri dupa amiaza (a ploua pana la urma usor, mocaneste, cu ceata deasa si frig), temperaturile au scazut si am trecut din nou de la maneca scurta la jachete. Cu umbrela dupa noi, in caz de nevoie (si da, a fost nevoie), am iesit sa admiram ultimele acorduri colorate ale toamnei montane inainte de primele semne ale urmatorului anotimp.

Pomul din fata ferestrelor noastre si-a injumatatit frunzisul peste noapte si stau cu ochii pe el ca pe butelie (stiti expresia asta, da?) ca sa-i surprind momentul de maxima desfrunzire. Am eu obsesiile mele, ce vreti? Nici un om nu-i perfect! :))))

Din timpul plimbarii de ieri m-am intors numai cu vreo trei selfie-uri, ca sa nu-mi mai sara in cap carcotasii care nu mai vor poze cu toamna. Poze cu selfie-uri vreti? N-aveti incotro, trebuie sa vreti, ca numai asta am din decorul plimbarii de ieri. :))))

Intorsi acasa, am estimat cantitatile ingredientelor necesare pentru dulceata, respectiv zaharul, lamaile si esenta de vanilie, si, cat timp am pregatit eu masa de pranz, Adrian a dat o fuga la magazin si mi le-a cumparat. 

Si a venit si momentul inceperii distractiei. 

Mai intai am pus macesele la fiert. Le-am pus asa cum erau, separate, cele noi separate de cele vechi. V-am zis ca am avut brusc ideea cu cele vechi, uscate, n-am citit nicaieri nimic despre asta, nu m-am documentat daca a mai facut cineva asa ceva, deci nu stiam daca imi va iesi ceva sau nu. 

Este un fel de experiment, daca vreti. Care s-a dovedit unul reusit, daca vreti sa stiti dinainte. Dar sa nu ne grabim cu concluziile.

Cat timp au fiert macesele pe aragaz, mi-am pregatit robotul si mezamplasul. :))

Acest robot, caruia i se mai spune si tocator in limbajul comercial on-line, de unde l-am cumparat, eu il mai folosesc si la prepararea humusului sau al pateului de linte. 

Dupa ce s-a stricat robotul anterior, am stat cam un an fara altul si m-am folosit de blender pentru pastele de naut sau linte, insa pentru pasarea maceselor nu a mers. Am incercat, desigur, dar ce credeti ca s-a intamplat? A murit blenderul! Dap. Acum nu mai avem blender. Dar avem robot! E bine si asa. :))))))

Robotul asta nou nu-i cine stie ce utilaj sofisticat, din cine stie ce marca de renume international, de fite, adica. Este un no-name, ceva ieftin, dar foarte practic si functional, simplu de montat, de utilizat, de intretinut si de strans in cutie la final. 

Ne-a fost livrat cu trei sisteme de cutite, nu stiu de ce trei, doua sunt de rezerva, poate ca asta este punctul lui vulnerabil, calcaiul lui Ahile, iar producatorii, stiind, au livrat doua rezerve pentru a minimiza nemultumirile clientilor in caz ca se intampla ceva. 

Sau, poate, sunt ei mai catolici decat papa si au optat, dimpotriva, pe maximizarea satisfactiei clientilor, care, vazand ei ca primesc trei sisteme de cutite, devin dintr-o data cei mai fericiti oameni de pe planeta si cumparatori fideli ai acestor producatori. :))))

Are cutitele dispuse in spirala, pe patru etaje, in jurul axului, iar cuva este din inox, exact cum mi-am dorit, deci, nah, pana una-alta, sa-l stapanim sanatosi, cum se zice, si sa-si faca bine treaba pentru care a fost achizitionat.

Dupa ce au fiert bine de tot macesele (eu le-am lasat cam o ora pe foc) m-am pornit mai intai sa le zdrobesc cu robotul. 

Am facut procedeul acesta in vreo ora, ambele cratite cu macese. Le-am pastrat asa, separate, pana la final, nestiind inca la ce sa ma astept, si pentru ca nu vroiam sa compromit intreaga cantitate daca ceva nu iesea cum imi doream.

Dupa ce m-am vazut cu macesele facute pasta, inainte sa ma apuc de separat semintele prin sita, am facut o mica pauza. Trebuia sa ma pregatesc sufleteste pentru ce urma. :)))

Si ce ma incarca pe mine cel mai mult si mai mult, energetic vorbind, daca nu facutul de poze? :)))

Asa ca am mai facut un calup de poze de la fereastra, ocazie cu care am constatat ca se mai scuturasera intre timp, de dimineata pana la ora aceea, fix 328 de frunze din pom. Atatea au fost, parol! Uitati-va la poze, numarati-le si voi, apoi sa ma contraziceti! :)))

In fine, pe la 17:30 m-am apucat de pasat macesele proaspete si le-am terminat intr-o ora, deci la 18:30.

Apoi am continuat cu macesele de anul trecut inca aproape o ora. Pe la 19:15, deci, dupa doua ore in total, eram gata. Eram gata si cu pasta de macese terminata, eram gata si eu, fara energie, fara chef, fara glas, fara.  :)))

Dar, culmea, eram obosita maxim, dar eram si maxim de multumita. 

Finalizasem cea mai grea etapa din intregul proces de producere a acestei retete! 

Invinsesem! Cucerisem Everestul! :)))

Resturile de seminte pot fi aruncate la gunoi sau, daca va permite conjunctura, le puteti arunca undeva potrivit pentru hrana pasarilor peste iarna sau a diverselor animalute subterane, cum ar fi cartitele. Ele sunt mari amatoare de astfel de "gustari". 

Dupa ce am obtinut pasta de macese mult dorita si asteptata, am comparat inca o data cele doua compozitii si mi-am dat seama ca experimentul meu a reusit pe deplin. O singura diferenta este, respectiv culoarea. 

Din macesele proaspete a iesit o culoare mai deschisa, ca a gemului de piersici, in timp ce de la macesele de anul trecut, uscate si rehidratate, a iesit o culoare mai inchisa, mai ciocolatie. 

Am pus in doua pahare mostre din fiecare culoare si intr-un alt pahar le-am combinat 50/50, incercand sa ma decid cum sa fac si dulceata, in doua culori sau sa combin totul si sa-mi iasa o compozitie omogena din toate punctele de vedere, cu o culoare unica. 

Cum vi se par culorile? Voi ce varianta ati alege?

Oricum, pentru ca aseara inca nu m-am putut hotara, eu le-am lasat asa, separate, in frigider pana azi, cand am terminat, in sfarsit, de facut reteta asta chinezeasca de dulceata de macese. 

Azi dimineata, dupa cafea, abia asteptam sa iesim afara! Soarele era din nou stapan peste munti, cerul se curatase total de nori si se limpezise intr-un albastru tourqois minunat, numai bun de plimbare.

N-am mai facut nici azi poze in exterior, insa de la fereastra nu m-am putut abtine sa nu fac, mai ales ca aveam de actualizat inventarul la frunzele scuturate din pomul nostru frumos. :)))

In ritmul asta, in cel mult trei zile o sa vi-l arat golas, pregatit sa infrunte iarna. Pe masura ce crengile lui se elibereaza de frunze, privelistea care ni se deschide in fata ochilor de la fereastra este din ce in ce mai larga, permitandu-ne sa vedem mai mult dincolo de el, mai ales cerul larg, albastru, frumos, luminos.

Umbra de care beneficiam din partea frunzisului acestui copac pe timpul anotimpurilor calde nu ne mai este necesara, dar ne bucuram in schimb de accesul la mai multa lumina pe timpul anotimpurilor reci. Deci, exact cum avem nevoie acum. 

Dupa intoarcere, am trecut la ultima etapa din procesarea acestei retete de pomina. :)))

Am inceput cu lamaile. Am pus in fiecare cratita cu pasta de macese zeama stoarsa de la cate doua lamai, inclusiv cojile taiate in fasii. Am adaugat esenta de vanilie si cate doua pungi cu zahat brut. 

Zaharul acesta brut, fiind mai maroniu, schimba automat culoarea oricarui preparat in care se adauga, deci, implicit, si a dulcetei. 

Acesta a fost factorul hotarator in decizia mea de a le lasa separate, in cele din urma, cele doua tipuri de compozitii. 

Mi-am zis ca astfel diversific produsul final si am mai multe optiuni, ca la magazin. 

Cu alte cuvinte, deschid frigiderul, vreau sa iau dulceata si ma intreb singura, in sinea mea, ca si cum m-ar intreba o vanzatoare din magazin, "Azi de care dulceata doriti sa serviti, doamna? De culoarea gemului de piersici sau de culoarea gemului de gutui?" :)))

Am fiert totul un pic peste o ora. 

Pe la ora patru am oprit focul si am facut o scurta pauza de poze, cat sa verific din nou inventarul la frunze. Aveam eu o problema de rezolvat sau nu aveam? Nici un economist cu experienta si cu profesionalism la cote maxime nu abanoneaza bilantul neinchis. :)))

Apoi, am scos cojile de lamai pe o farfurie care, asa confiate cum sunt, pot fi mancate pur si simplu goale sau pot fi pastrate intr-un borcan la frigider si folosite ulterior in alte retete de dulciuri.

Am ales sa pun dulceata asta obtinuta in sticle de 750 ml in loc de borcane, ca mi s-a parut mai ergonomic sa le tin astfel in frigider. Caci, eu nu le-am fiert pana s-a ingrosat compozitia, ci pana s-a legat bine de tot siropul, deci trebuie pastrat in frigider, nu in camara. 

Daca va intrebati ce-i cu inimioarele de pe lingura din pozele de mai jos, sa stiti ca este testul pe care l-am facut pentru a vedea daca siropul este legat si pot opri fierberea. Daca forma pe unde trece degetul pe lingura se pastreaza, este ok. Daca nu este ok, veti vedea ca siropul tinde sa acopere urmele degetului, semn ca este prea moale si ca mai trebuie fiert. 

In stadiul acesta, dulceata asta are o consistenta de nectar. De fapt, consistenta asta se pastreaza si mai tarziu, foarte putin se mai ingroasa. Cine vrea sa obtina o consistenta de dulceata tartinabila, trebuie sa fiarba mai mult compozitia si sa scada lichidul mai mult. Eu n-am vrut sa o fierb excesiv.

Intr-un final, mi-au iesit 4 sticle de nectar din macese noi (cu culoare deschisa, ca a gemului de piersici - si chiar cu acelasi gust, fara nici o exagerare!) si 3  sticle de nectar din macesele uscate (cu o culoare ciocolatie, dar tot cu gustul celeilalte, respectiv, de dulceata de piersici).

Adrian mi-a zis ca ar trebui sa-mi ajunga vreo doi-trei ani atata dulceata cat am facut si cu cata am umplut frigiderul pana acum (dulceata din fructe de soc si cea din macese, ambele facute in august, verificati, plus cea de macese de acum). :)))

Deci, acum poate sa vina si sfarsitul lumii, ca dulceata avem pentru toata planeta, ca sa stiti, problema glicemiei este rezolvata, in caz ca se temea cineva ca o sa-i scada si nu va avea solutii medicale. :))))

Am obtinut si un pic de sirop pentru servit in pahare, atat cat sa ciocnim aceasta reusita extraordinara, pe care nu cred ca o voi mai reedita atat de curand. 

"Chinezii" astia cu rabdarea cat Casa Poporului, care s-au mutat ei la Predeal, vezi doamne, de unde isi pot culege tot ce mintea lor isi imagineaza si inima lor le pofteste, sa-si mai puna pofta in cui, caci mainile lor sufera zgariate, intepate, inflamate si obosite, si sa se orienteze si catre alte retete, unele mai occidentale, eventual unele fara efort, fara munca, fara zgarieturi pe maini, fara alte consecinte de productie si fara timp consumat in bucatarie, poate unele la care doar sa ne gandim si ele sa se materializeze instant in fata noastra. :)))

Va tin la curent, oricum, daca identificam o astfel de reteta minune! :) 

Pardon, am vrut sa spun... nu "daca",  ci "cand"..... 

Sunt decisa! :))))

PS.1. Am uitat ceva: aviz amatorilor! Daca doriti sa faceti aceasta reteta, sa stiti ca produsul final este marfa foarte rara, extrem de pretioasa. Poate fi folosita, in caz de nevoie, si ca moneda de schimb in vremuri de restriste. :)))

Valoreaza cat greutatea ei in aur. :)))

Voi realizati acum cate lingouri de aur avem noi in frigider? :))))

Trebuie sa cautam de maine un sistem antiefractie super-performant pentru frigider. Recomandari, ceva?  :)))

PS.2 Am revenit sa pun un citat pe care chiar acum l-am descoperit, scris de Ioana Macoveiciuc alias Printesa Urbana. Este un fel de motto pentru tot blogul meu! Inspirational!

"Ce gândești, ce simți, e real doar pentru tine și doar pentru câteva secunde.

Ce scrii, ce pui pe hârtie, devine real pentru tine pentru totdeauna, și poate și pentru alții. Un prim pas spre împlinirea unui vis, care vis poate fi acela de a te cunoaște pe tine, sau poate fi acela de a-ți schimba viața, de a salva lumea, nu știu, orice.

Din nimic, dintr-un gând, creezi cu mâna ta ceva care există, chiar dacă doar 2D deocamdată: cuvinte adevărate pe o foaie.

Cuvintele fac apoi propoziții, care fac la rândul lor o poveste.

Mai multe povești fac viața însăși, cea pe care tu o construiești despre și pentru tine." (Ioana Macoveiciuc alias Printesa Urbana)

13.10.2024