marți, 23 februarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (34) - Patul nostru cel de toate zilele




Luna ianuarie s-a încheiat apoteotic: ne-am luat un pat nou pentru dormitor. Dar nu unul oarecare. Nuuuuu!!!.... Di Stefanel. Comandat on-line, pe internet şi livrat acasă prin curier. Bineînţeles, am comandat şi saltea pentru el. Separat, că deh! furnizorii erau alţii. Ceea ce pot să vă spun de la început, fără nici o reţinere, ba chiar cu o nestrămutată convingere, este că el, patul ăsta, ne-a vrut pe noi! Nu noi pe el. Asta să vă fie clar. Noi am tot zis “NU” şi “NU”, dar cu cine să te-nţelegi? Ne-a vrut, domn’ne, cu-o insistenţă de necrezut! Aproape că i-am auzit, în ecou, rugăminţile trimise către noi în eter “vreau la voi...... cumpăraţi-măăăă...... heeeeei, vă rooooog, vreau să fiu al vostruuuu....” Şi se tânguia patul ăsta, cu inima strânsă şi cu sufletul ghem, nu numai către noi, ci, în paralel, şi către Dumnezeu: “hai, Doamne, te rooooog, vreau la ei.....ajută-mă!....” 

Dacă noi i-am rezistat o vreme insistenţelor, doar incluzându-l vre-o două zile în coşul de cumpărături on-line, dar fără a finaliza comanda, El s-a lăsat înduplecat din prima. “Aşa să fie!” a spus El şi imediat ne-a determinat pe noi, cu un nevinovat impuls  (a se citi “ger de crapă pietrele”), să dăm click pe “finalizează comanda”. Apoi, chiar a doua zi, a mai făcut El ce-a făcut şi ne-am trezit pe mail cu confirmarea de livrare, iar pe telefon cu confirmare de adresă şi de beneficiar acasă. Iar ziua următoare ne-am trezit cu patul în curte. Nici nu ne-am dezmeticit bine, că patul era al nostru. Dorinţa i se îndeplinise. După încă o zi a venit şi salteaua. Întregul Univers se pusese în mişcare şi se rotise în aşa fel şi cu o aşa viteză ameţitoare încât se aliniaseră toate astrele necesare pentru ca patul acela să ajungă în casa noastră în doar două zile după ce noi am zis “ok” .

Gerul acela avusese rostul de a ne convinge că aveam nevoie cât mai urgent de un pat mare şi înalt. Cât mai înalt. Căci ăsta este unul din aspectele specifice vieţii la ţară: când camera de dormit este direct pe fundatia casei, trage rece de jos. Aşa că Adrian a ales patul cel mai mare şi cel mai înalt pe care l-a găsit pe net, livrabil în zona noastră. Eu îi dădusem doar dimensiunile minime, lăţime cu lungime: 1:80m cu 2:00m. Aşa ţinusem eu minte că fusese patul nostru imperial din Bucureşti, din apartamentul închiriat. După ce a căutat pe o mulţime de site-uri specializate, a pus ochii pe ăsta, Di Stefanel, 1:60m cu 2:00m. Numele, elitist, nimic de zis. Am cam bombănit eu o vreme, crezând că o să fie prea mic şi înghesuit, că - deh! - eu îl vroiam pe cel mai mare, că cel din Bucureşti, că doar făceam achiziţia asta o singură dată şi gata, nu de mai multe ori, deci că merita să fie aleasă varianta optimă. Am cam stat eu aşa, cu inima îndoită, până ne-am văzut cu coletul în curte. Căci, până la urmă, îmi dădusem acceptul şi pentru 1:60 în loc de 1:80. Îmi spusesem concesivă: măcar era un pat nou, destul de mare şi înalt. Şi prea se materializase patul ăla în casa noastră aproape instant, ca să mai fac şi mofturi. În fine, dacă şi Dumnezeu îşi dăduse aprobarea - gata!  - ăsta era patul.

 


L-am depozitat pe hol, pentru început. El ne fusese expediat în bucăţi dezasamblate şi împachetate în diverse colete, codificate şi numerotate, însoţite de o listă şi instrucţiuni de montaj. Tot ce aveam de făcut era să scoatem patul vechi, al bunicilor, iar, în mijlocul camerei respective, să improvizăm un atelier de mobilă unde noi, experţii, aveam să desluşim marile mistere ale unei meserii captivante. Surprinzător a fost pentru noi când am descoperit că este, totuşi, o meserie înăătoare, spirituală, căci în practicarea ei se folosesc o mulţime de mantre ajutătoare care au un rol, pur şi simplu, impresionant, purificator, descătuşător de energii şi revigorant. Dintre acestea, cele mai reprezentative dintre cele dedicate începătorilor în arta acestei meserii, cărora noi le-am apreciat valoarea, calitatea soft, sonoritatea delicată şi uşurinţa invocării au fost cele cu şi despre şuruburi, piuliţe, dibluri şi piroane. Noi mai ales pe acestea le-am identificat când am accesat memoria universală Akashică, acolo unde este stocată toată cunoasterea necesară tâmplarilor din toată lumea. Pentru avansaţi, ne dăm seama, există altele mult mai evoluate. Daaaar, să ne oprim aici cu exemplificările. Mai adaug doar o constatare din  propria noastră experienţă: oricare ar fi ele, dacă sunt incantate cu muzica lui Deva Premal în fundal, devin mult mai eficiente şi cu rezultate garantate.



Buuun, până să începem noi să facem pe tâmplarii amatori, a stat el patul ăla acolo, pe hol, vreo două zile, în aşteptare. În prima zi după aterizarea lui în curtea noastră nu ne-am putut apuca de el deoarece era programată vizita Marelui Nostru Meşter Universal pe care-l rugasem să vină şi să monteze instantul pentru apa caldă la bucătărie. Ajunsesem la concluzia că nu mai puteam aştepta mobila cea nouă de bucătărie. Aveam nevoie de apă caldă în regim de urgenţă. Dar cum, “urgent” însemna pentru el “joi”, rezulta, aşa cum funcţioneaza lucrurile în sat, joia putea să cadă şi peste două duminici. Fără supărare! De ce? Pentru că ninsese, soţia lui plecase cu maşina la serviciu, după o lungă perioadă fără şoferie, derapase, făcuse accident, iar maşina trebuia reparată. Ziua ce ne fusese repartizată nouă i-a fost realocată service-ului auto. Noi am aflat abia spre seară, deşi ne trezisem cu noaptea-n cap, crezând că omul avea să fie la noi pe la 8 – 8:30, după cum ne spusese. Şi l-am aşteptat... şi l-am aşteptat.... şi a venit prânzul.... apoi a trecut  prânzul.... şi s-a făcut ora 16.... şi pe la 17:30 a început să se lase întunericul, aşa că ne-am dat seama că nu mai vine. Telefon nu ne-a dat să ne anunţe că nu vine. E-adevărat, nici noi nu l-am sunat, că deh! ne-am zis să nu-l stresăm pe bietul om, să nu zică despre noi că “au venit bucureştenii ăia şi vor totul imediat, bătând din palme!” Am  zis să ne adaptăm şi noi la ritmul şi spiritul ardelenesc. Pe seară, Adrian l-a sunat, totuşi, şi l-a întrebat cum rămâne. A rămas pe-a doua zi. M-am trezit din nou cu noaptea-n cap - eu, că, pentru Adrian, aia este ora lui obişnuită de trezire. Daaaa!! Nu mai râdeţi cu gura până la urechi!  Mai devreme de 8, în frig, nici pe găinile vecinilor nu le-aş trezi, darămite pe mine!




A venit până la urmă omul a doua zi, ne-a montat instantul şi am sărbătorit remarcabilul eveniment (de a avea apă caldă la bucătărie, în sfârşit, după două luni de la mutare) cu un şir de SMS-uri expediate către fiecare membru în parte al familiei noastre din Bucureşti, că doar trebuia să afle toată lumea, direct de la sursă, că am învins, că suntem supravieţuitori şi că putem spăla, în sfârşit, vasele cu apă caldă. Mare lucru, domn’ne, şi apa asta caldă! Când stăteam în capitală, având-o la robinet, ca pe un dat al lumii urbane civilizate, nici nu conştientizasem ce beneficiu extraordinar este, ce importanţă fantastică are în ierarhia facilităţilor locative şi ce impact uriaş are în determinarea unui trend ascendent al calităţii vieţii şi în reechilibrarea psihicului de orăşean proaspăt mutat la sat. Adică, vreau să spun că acolo unde nu-i apă caldă pot fi lacrimi reci şi sărate. Sau amare. Şi degete îngheţate şi amorţite şi umflate. Trebuie să mărturisesc că nu pot înţelege de ce oare, la sate, oamenii nu acordă atenţia cuvenită lucrărilor acestea de îmbunătăţire a condiţiilor caselor în care trăiesc. Nu ştiu dacă este vorba doar de bani. Probabil este, mai degrabă, o chestie de decizie. Probabil există o inerţie a obişnuinţelor lor, moştenite din trecut, din generaţie în generaţie. Doar în familiile în care tinerii au mai plecat pe la oraşe sau în străinătate, la muncă, se mai vede câte o deschidere în acest sens. Oricum, consider că, sub nici un motiv, în nici o casă de om, n-ar trebui să lipsească apa caldă curentă de la bucătărie şi baie.

Ok, dar să revin. De asamblarea patului trebuia să începem dimineaţa devreme, ca să fim siguri că terminăm până seara, ca să avem în ce dormi. Aşa că am lăsat-o pe a doua zi.

A doua zi, după micul dejun, după cafeaua şi ceaiul de rigoare, am purces la treabă. Dezmembrarea patului vechi a fost floare la ureche, că, oricum, tremura din toate încheieturile şi se bălăngăneau toate piesele agăţate de nişte cuie şi piroane ruginite. Când l-am ridicat, însă, ca să-l scoatem afară, am crezut că leşin. O hoardă de lighioane înfiorătoare de păianjeni uriaşi s-a activat brusc şi au năvălit toţi în toate direcţiile, căpiaţi. O nebunie! Ce era să facem? I-am aliniat pe toţi ca la paradă, în flanc, unul după altul şi, aşa încolonaţi, i-am invitat respectuos să părăsească acest plan al realităţii în care Universul ne adunase pe toţi, împreună, deodată, în acelaşi mediu spaţio-temporal. N-a fost nevoie să insist. Şi nici n-au avut de ales. Au înţeles pe loc şi... au plecat. Apoi am parcat patul vechi în grajd. Provizoriu. 



Ca să ne putem apuca de montajul patului cel nou trebuia să facem curăţenie în locul unde fusese patul vechi. După ce, cu ajutorul lui Adrian, am depăşit momentul artistic cu aplauze la scenă deschisă, cel care prevedea ceva bâzâit cu lacrimi, suspine şi aruncat cu mopul cât colo, pe motiv de“Doamne, când, oare, o să mai scăpăm noi de toată mizeria asta???”  (ce să fac dacă ăsta a fost scenariul pentru personajul meu de primadonă-mironosiţă?!?!?)  şi după ce am realizat nişte mutări, permutări, combinări şi eliminări de anumite piese de mobilier, proiectând o nouă configuraţie în care să aibă loc noul pat uriaş, camera era pregătită de lucru.

Înainte de asta, am uitat să vă spun, pregătisem în bucătărie tot ce-mi trebuia ca să fac o ciorbă de linte şi o mâncare de fasole verde şi cu alte legume, cu sos de roşii şi usturoi, pentru noi. Plus o mămăligă vârtoasă, pentru câini, pentru Toni şi Gina. Lăsasem oalele pe plită, la fiert, iar pentru asta se cerea grijă şi vigilenţă maximă să nu se stingă focul, să nu scoată fum, ori, dimpotrivă, să nu fie focul prea vâlvătaie ca să-mi ardă mâncarea. În plus, în jurul nostru, Ema-boema se smiorcăia într-una pe lângă noi, pe de-o parte enervată că n-o băgam în seamă, iar pe de altă parte, curioasă să ştie cam ce făceam noi dincolo, în cameră, şi de ce râdeam atâta în timp ce pe ea o exilasem în bucătărie, pe canapea. Cam acesta a fost cadrul general al piesei de teatru care avea să se desfăşoare în continuare, până seara, târziu.

 

Şi ne-am apucat de treabă. Mai întâi am desfăcut toate coletele, ca să ne lămurim ce era înăuntru şi să le depozităm conţinutul prin cameră, ca să le avem la îndemână. Se întâmpla ca tocmai ziua aceea să fie ziua cu cel mai năprasnic ger al iernii, cu temperaturi de sub -15 grade. În alte zone ale ţării se ajunsese chiar şi la sub -28 grade, aşa că ne puteam bucura, totuşi, că la noi era chiar bine. Bine, bine, dar totuşi, nu prea bine. Căci, în afară de bucătărie şi de dormitorul nostru, unde făceam focul şi era cald, în restul încăperilor casei gerul făcea insuportabilă staţionarea pentru mai mult de una-două secunde, pe motiv de îngheţ. De aceea am fost nevoiţi să ne aglomerăm în cameră încălzită cu tot ce aveam nevoie pentru montarea patului.

Cum să vă povestesc? Cu ce să încep? Noi doi n-am făcut niciodată, nici o lucrare de acest gen. N-a fost cazul. Deci, înţelegeţi. Noroc că instrucţiunile aveau poze. Şi schiţe. Şi tabele. Cu toate acestea, când am desfăcut cutia în care erau mărunţişuri, şuruburi, feronerie, zdrăngănele şi şurubele, eu am intrat în panică şi m-am pierdut. “Nu terminăm noi patul ăsta singuri nici până poi-marţi!” mă gândeam eu în sinea mea cu optimism maxim, debordant. “Deeeci... pe ce o să dormim la noapte????” Adrian mă încuraja: “Pisoiaş, te rog, până terminăm patul, încearcă să emiţi doar gânduri pozitive, da?”





Am luat-o uşurel. Dezbătând problema cu atenţie, descifrând coduri şi secrete, elucidând mistere şi descâlcind treptat nemernica aia de schiţă făcută pentru tâmplari profesionişti, rostitori de mantre din alea grele, nu pentru amatori inocenţi ca noi, am reuşit să închegăm primul sertar. Pfiuuuu! Ce mândrie, ce succes, ce sentimente înălţătoare!!! Nu ne mai încăpeam în piele de bucurie! Ne simţeam deja calificaţi! Reuşisem să înţelegem la ce foloseau chestiile alea scurte şi rotunde, să deducem pentru ce erau şuruburile alea mici şi grase şi, după ce am încercat mai multe variante, după ce am dezbătut şi am votat democratic,  am descoperit cum se potriveau diblurile alea mici doar în anumite găuri, total diferite - mama lor! - de găurile pentru diblurile celelalte, mari şi lungi. Piroanele alea metalice, uriaşe, erau puţine, aşa că le-am dibuit mai uşor la ce foloseau.



După cel de-al doilea sertar ne simţeam cu mult mai avansaţi. Ajunsesem un fel de meşteri. Vorbeam codificat, în jargoane şi în limbaj specializat.  “Dă-mi te rog, două şuruburi grăsane.” ...“Aici trebuie un diblu pitic.” ...“Dincoace se potriveşte un piron cu plastic verde.”... “Aici şi în gaura aia se pun şurubele d’alea anorexice.” Când am ajuns la al treilea sertar, ultimul, de altfel, eram deja experţi. “Un f35, te rog.”... “Am nevoie de patru r22.” ...“Aici ne trebuie două r22 şi un f35.”... “Pe mijloc, un p14, iar în găurile alea pune câte un f35.” Eeei? Eeeei??? Altă treabă!!



Până am ajuns la tăblia de la capătul patului fumasem tot. Ajunsesem să fim plafonaţi şi plictisiţi. Tâmplăria nu mai avea secrete pentru noi. Este adevărat că venise şi seara, mâncarea era gata în bucătărie, după un infinit de drumuri dus-întors ca să verific focul, să mai pun una-alta în oale - mirodenii, chestii - foame ne era, Ema ne storsese deja de vlagă, de nervi şi de câteva expresii de apreciere mai puţin ortodoxe (“mantre”, adică!), precum şi de câteva glumiţe la poponeţ şi peste bot. Glumesc, desigur. Ne-a ajutat şi ea cât a putut, sărăcuţa. Ne-a lătrat, s-a miorlăit, a scâncit, s-a împiedicat printre picioarele noastre, ne-a sâcâit, ne-a provocat cu tot felul de jucării de-ale ei, păi, nu? Doar nu era să stea cuminte şi degeaba în coşuleţul ei şi să lenevească, în timp ce noi munceam! A muncit şi ea, cot la cot cu noi. Apoi, după un timp, obosită de-atâta muncă, a adormit. Dar, in schimb, au apărut Toni şi Chichina pe la uşă înfometaţi şi ei.

 



Abia atunci, cred, am ajuns şi noi spre sfârşit, la partea cea mai complicată din tot agrenajul ăla de lemne, beţe, tăblii, panouri, şuruburi, piuliţe, dibluri, roţi şi ce-or mai fi pus ăia de la depozit în cutii: asamblarea capetelor la schelet. Până la urmă am reuşit. Când am terminat de aranjat şi lenjeria pe pat, după restul lucrurilor prin cameră, era deja ora 21:30. Între timp, îmi dădusem seama şi de faptul că patul avea exact aceeaşi dimensiune ca cel din Bucureşti. Nici vorba de 1:80. Nu ştiu de ce-mi rămăsese mie în memorie dimensiunea asta. Bombănisem degeaba. 


În sfârşit, eram împăcată şi mulţumită. Totul arăta impresionant! Aveam un sentiment de bucurie şi împlinire nemaipomenit! Nici boilerul de la baie şi nici instantul de la bucătărie nu avuseseră impactul ăsta. Poziţionasem patul perpendicular pe peretele cu fereastra, chiar în dreptul ei. Era o poziţie modernă, emancipată, aşa cum numai prin filmele americane mai văzusem. M-am urcat în vârful patului şi, stând în poziţie de lotus, mă simţeam ca o regină pe tron. Imaginea încăperii mi se desfăşura în faţa mea, de la stânga la dreapta, precum cea a unei săli de ceremonii. Eram, pur şi simplu, fericită şi-mi venea să chiţăi şi eu, mai ceva ca Ema! Dar eram epuizaţi amândoi. Ne dureau toate cele. Nici să vorbim nu mai aveam chef. 

Cu toate acestea, se pare, efortul ăla nu ne-a fost de-ajuns. Pentru că, a doua zi am luat-o de la capăt. De ce? Păi, am constatat, după o noapte de dormit în patul astfel aşezat, că fereastra şi peretele respectiv emanau un aer foarte rece exact spre capetele noastre. Era periculos să dormim a. Motiv pentru care am efectuat, din nou, alte mutări, permutări, combinări şi eliminări de alte piese de mobilier ce mai rămăseseră prin cameră, proiectând o nouă configuraţie, astfel încât să putem roti patul şi să-l poziţionăm pe un alt perete. 



Acum, când intrăm în cameră nu prea mai vedem şi altceva în afara patului ăsta uriaş care umple toată camera, dar nouă ne place. După ce vom schimba ferestrele şi uşile cu altele din termopan, probabil o să-l mutăm din nou la fereastră. Prea bine arătase în prima poziţie! Ca într-o cameră princiară. În fine, toată distracţia din cea de-a doua zi ne-a ţinut ocupaţi până pe la ora 16. Cu toate dezmembrările şi reasamblările necesare, putem considera că ne-am luat şi masteratul plus doctoratul în tâmplărie. 2 în 1. Cu toate acestea am decis: meseria asta nu-i de noi. Nu cred că ne dorim să repetăm vreodată experienţa asta (poate cu excepţia zilei în care vom repoziţiona patul la geam - dacă o vom face). Am cam zăcut de dureri şi febră musculară câteva zile după aceea, motiv pentru care am tăiat-o de pe lista preferinţelor noastre. Până ne-am revenit, tot ce-am mai putut face a fost doar să medităm la nemurirea sufletului. Ocupaţia noastră preferată, de altfel.


Din Grădina lui Dumnezeu: 23.02.2016

***













5 comentarii:

  1. Ha!! Îmi imaginez prin ce ați trecut voi cu ditamai patul, dacă mie mi-a luat mai bine de o oră ca să asamblez prima dată o nemernicuță de cutie de carton înșurubat de la Ikea... Credeam că am un limbaj de economist de uzină... dar totuși economist!!! dar am observat cu stupoare că îmi ieșeau din gâtlej numai ”de uzină”, economistul se împrăștiase în toate ”colțurile” universului :))
    Dar ceea ce ”mantrăm” la un moment dat, devine (așa este, ai dreptate) floare la ureche când prindem experiență !!!
    Vă îmbrățișez cu tot dragul !!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Si azi am avut parte de o lectura savuroasa !!!
    Multumesc !
    Florica

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce m-ai amuzat, Cristiana! "Limbaj de economista" in tamplarie? Pai si eu detin un astfel de limbaj. Nu mi-a folosit la nimic. Noroc ca "limbajul de inginer" a lui Adrian a avut o influenta notabila pozitiva, desi tamplaria este destul de departe de inginerie, dupa parerea mea. Tamplaria este o stiinta oculta, incurcata si teribil de periculoasa, prin tenebrele careia numai oameni curajosi ca noi pot patrunde si iesi la liman vii si nevatamati. :)))) Dar si cand ai iesit, nu-ti incapi in piele de mandrie! Asta, da, experienta purificatoare si evolutiva! :))))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Yeeesssssss!!!!!!
      Era să vă întreb de ce nu le-au montat ei, dar mi-am adus aminte ce chin a fost pe cei care mi-au adus acum 2 ani paturile noi... până la urmă au dat alte găuri sau le-au lărgit pe cele cu care au venit, ca să nu mai spun că eu cerusem ceva, o anumită formă și când au montat patul cu șmecheria cerută, bineînțeles că nu era nici pe departe ce cerusem eu... iar răspunsul a fost : ”Da' ce cucoană, cine a mai văzut așa ceva, am văzut schița da'era o prostie și am îndreptat io lucrurile ...” Am tăcut... nu avea sens să mă iau cu el la trântă, dar dacă nu eram presată de aducerea mamei de la spital i le puneam frumușel în brațe și ceream din nou comanda mea, că d-aia făcusem de comandă, nu de florile mărului :)))
      Așa că ... mnooo... aista-i treaba...
      V-am pupat din nou, ca de fiecare dată !!!
      PS: Data trecută am văzut dealurile albe de promoroacă... le aștept pe cele verzi... le-oi aștepta apoi pe cele roș-cărămizii pe toamnă...

      Ștergere
  4. Florica, ma bucur ca ai simtit din text savoarea extraordinara a scenei atat de picanta traita de noi cu ocazia reasamblarii patului. Totusi, uneori, savoarea textului fata de realitate, este ca o acuarela fata de o pictura in ulei. Aceeasi imagine, aceeasi frumusete, dar cu o alta intensitate. Recunosc ca, dupa ce am trecut prin focul picturii in ulei, si noi ne delectam acum redactand aceste acuarele pastelate. Cu drag, Liliana si Adrian.

    RăspundețiȘtergere

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)