Oglinzile Sufletului: Grădina lui Dumnezeu (32) - În a doua săptămână "schimbarea la faţă" continuă

Trecuse o săptămână şi nici nu ştiam când. Ca o clipă. Cu toate acestea, am avut sentimentul că eram în sat de foarte mult timp, de peste o lună. Se întâmplaseră atât de multe în doar o săptămână!

Prima duminică în Grădină a adus şi prima dimineaţă cu ceaţă peste noi. Era grea, umedă, lăptoasă, de s-o tai cu cuţitul. De când se trezise, Adrian încerca să aprindă focul, dar, din cauza ceţii, fumul se întorcea pe horn şi ieşea în interior. Încercam să facem faţă acestui fapt deschizând cât mai des uşa spre afară, pentru a aerisi. Apoi o lua de la capăt cu aprinderea. După ce, în sfârşit, lemnele au luat foc, grea, foarte grea a fost întreţinerea lui.

Eu trebuia să gătesc. Am pus pe plită, la fiert, o oală cu legume pentru ciorbă şi, separat, carnea cu cârnaţii primiţi de la doamna Maria (pentru câini), iar la cuptor am pus la copt o tavă de ciuperci. Cât timp se găteau la foc mic cele de mai sus, mi-am găsit ceva de făcut prin grădina de flori. Din când în când verificam focul şi pe Ema, care rămăsese în bucătărie, pe canapea, legată cu lesa. Nu aveam altă soluţie ca să ne puteam face treburile. Dacă o lăsam liberă pe jos, chiar şi numai prin casă, nu ştiam ce s-ar fi întâmplat cu ea. Rodea orice. Îi făcea o deosebită plăcere să roadă lemnele, iar Adrian era îngrijorat când o vedea făcând asta. Pur şi simplu nu ştiam ce altceva să facem cu ea ca s-o protejăm în timp ce noi trebuia să ne vedem de treburi.

Eu mă simţeam foarte atrasă de lucrul în grădină. Cu o zi înainte, îl rugasem pe Adrian să-mi taie lujerii mai mari de la câţiva trandafiri care crescuseră înalţi cât noi. Doream să fac din ei nişte butaşi cu care să mărginesc aleea care făcea legătura între poartă şi trotuarul din faţa casei. În plus, aşa ştiam că trebuie procedat cu trandafirii, pentru a creşte anul următor în tufe bogate. Deci, m-am apucat de lucru. Mi-am luat lângă mine instrumentele necesare: un târnăcop (ce făcea parte din putinele unelte de grădinărit pe care le cumpărasem noi din Bucureşti), o găletuşă cu apa, un cuţit, o găleată şi un făraş metalic şi o găletuşă cu cartofi, din cei lăsaţi de bunici în pivniţă. Văzusem pe internet o tehnică de butăşire a trandafirilor şi vroiam s-o aplic.

Mai întâi mi-am marcat locurile unde vroiam să plantez butaşii. Am săpat apoi gropi mari cam cât o minge de fotbal şi mi-am adus din grădină, pământ negru şi afânat din muşuroaiele de cârtiţe pe care le văzusem zilele trecute. Apoi am tăiat butaşii la vreo 40 cm şi am înfipt în capătul de jos al fiecăruia câte un cartof pe care l-am găurit un pic, în prealabil, cu cuţitul.

Puneam câte un butaş pregătit astfel într-o groapă, turnam apă, apoi pământ negru, tasam un pic şi completam din nou cu pământ negru până acopeream cam jumătate din înălţimea butaşului. Am procedat astfel până i-am plantat pe toţi. Mi-au încăput în rând 16 butaşi. A doua zi i-am acoperit şi cu pământul pe care-l scosesem prin săparea gropilor, care era plin de pietriş şi bucăţi de ţiglă spartă mărunt, dar şi cu sticle de plastic (cărora le-am tăiat fundul) pentru protecţia împotriva gerului.

Îmi făcusem griji în privinţa sticlelor de plastic, ştiind că eu aveam doar câteva prin sacii cu care ne mutaserăm. Dar mi-am adus aminte că, în mijlocul evenimentului acela palpitant cu şoarecele, văzusem în cămară o pungă de plastic lăsată de bunici, plină cu sticle de 0,5 l. După ce le-am luat şi am început să le tai fundurile, mi-am dat seama că aceea era rezerva de sticle a bunicului pentru producţia de ţuică. Toate miroseau a ţuică. Mi s-a părut un efort prea mare să le spal pe toate, aşa că le-am pus trandafirilor sticle cu arome bahice. Speram, totuşi, să iasă nişte trandafiri normali la primăvară, neafectati de condiţiile alcoolice impuse.

Apoi, am tăiat şi fundul unor bidoane de apa mai mari, de 5 litri, pe care le aduseseram noi din Bucureşti, şi am acoperit şi butucii maturi ai celor 12 trandafiri mari, bătrâni, din care făcusem butaşii. Şi, uite-aşa, cu lucrând la trandafiri, a trecut o zi întreagă. O zi lumină, adică, până pe la ora 17:30-18. Că după aceea se făcea întuneric şi frig şi nu se mai putea sta afară. Ne retrăgeam în casă, la căldură, la masă, la ceai sau cafea, la odihnă prin somn, ori prin călătorii internautice interesante. Ori scriind poveşti despre Grădina lui Dumnezeu. Fiecare după preferinţe.

În ce-a de-a doua săptămână, preocuparea principală a lui Adrian a constituit-o lemnele. A mai venit doamna Maria să ne mai taie ea din când în când, mai ales buştenii cei mai mari, la care ea avea experienţă, mai încerca şi Adrian să-i spargă pe cei mai potriviţi ca mărime cu toporul cel nou, dar subiectul era de departe nerezolvat. Era îngrijorat când vedea cât de greu se spărgeau butucii ăia uriaşi. Iarna încă nu venise. Gerul cel năprasnic încă nu se instalase. Nici zăpada. Încă era timp bun pentru rezolvat problema asta, a lemnelor.

Aşa că, văzând că lemnele cele multe erau verzi, că ardeau cam greu şi cu fum, că era prea grea tăierea lor cu toporul, indiferent cine ar fi făcut asta, a investigat amănunţit mai multe site-uri de pe internet care vindeau diferite variante de lemne de iarnă, dar şi alternative la acestea, precum brichetele de rumeguş presat. A tras concluzia că ar fi mult mai înţelept să comandăm astfel de brichete pentru iarnă ce venea, iar lemnele cele verzi să le depozităm la adapost, în magazie, cel puţin un an, ca să se usuce şi să ardă mai bine. Zis şi făcut. Ne-am consultat şi ne-am oprit la site-ul firmei Dedeman, de unde am comandat mai mulţi saci de brichete de rumeguş presat, a câte 25 kg fiecare şi pastile de aprins focul. Totodată, am profitat de această ocazie, şi ne-am mai comandat şi alte câteva unelte de grădinărit suplimentare: lopeti, cazmale, o greblă, un târnăcop. Plata era pe sistem ramburs. Deci, aşteptam să le primim prin curierul lor, direct la poartă şi îi plăteam pe loc.

Luni ne-am trezit cu o musafiră: soacra doamnei Maria. Venise să ne aducă un dar: lapte covăsât. “Am înţeles că vă place şi am venit să vă mai aduc.” “Mulţumim, mult, dar nu era nevoie să faceţi drumul până aici pentru atâta lucru.” “Da’ mie mi-o plăcut să vin să văd ce faceţi. Ce lucrati?” – ne-a întrebat ea direct şi cu seninatate. “Şi ce mâncare faceţi?” Am stat cu ea de vorbă vreo oră, lăsând-o să-mi povestească despre familia ei, despre tăiatul porcilor de Crăciun, îndeletnicire care ţinea ocupat tot satul în perioada aceea, la fel ca şi pe feciorul ei şi pe nora, “Că de aceea n-au putut veni azi să vă mai taie lemne. Şi m-au trimis pe mine să vă aduc lapte covăsât, da’ să nu vă supăraţi.” Mi-a zis să-i spun “nana Mina”. Era vorbăreaţă, dar plăcută la cei 78 de ani ai ei. “Mai viu şi altă dată, maică, să vă mai aduc lapte covăsât, dacă vă place.” Şi a plecat zâmbind, mergând agale, aplecată în faţă şi cu cu mâinile la spate.

În săptamâna aceea, marţi si miercuri, am făcut şi un drum până la “Cartierul nostru general” de unde ne-am luat cea mai mare parte a florilor. Acolo, în cele două zile, ne-am bucurat din nou de confortul condiţiilor de bloc: apă caldă curentă, căldură de la centrală, aragaz. Abia aşteptam să ajungem acolo ca să facem o baie.

Mă simţeam de parcă eram veniţi direct din tranşee. Baia a fost excepţională! Mirobolantă! Eclatantă!! Apa caldă la duş mi se părut atunci minunea-minunilor, invenţia cea mai de preţ a confortului urban modern, idealul absolut al civilizaţiei umane post-post... post-orice! Răsfăţul maxim posibil! După baia aceea, lumea întreagă a devenit brusc mult mai bună, mult mai luminoasă, mult mai curată, mult mai puţin poluată, iar problemele privind tăierile pădurilor, infracţionalitatea mondială, sărăcia lumii a treia, lipsa infrastructurii în România, ori drepturile omului se rezolvaseră ca prin farmec. Lumea întreagă se colorase în roz, devenise frumoasă, bună şi caldă. Cel puţin pentru mine. Cel puţin atunci. Părul meu era din nou curat şi mătăsos, manichiura îmi era din nou îngrijită după agresiunea extremă din zilele precedente, pielea îmi era din nou parfumată şi fină de la crema nelipsită de după baie, iar trupul întreg mi se relaxase deplin după o oră de stat în apa caldă şi înspumată. Apoi, pentru încă o oră, i-am dat de lucru şi maşinii automate de spălat rufe. Ei bine, aceste condiţii (apa caldă curentă şi maşina de spălat automată) încă îmi lipseau în Grădină. Mie mi se păreau indispensabile, dar.... asta era. Deocamdată. Ulterior aveam să rezolvăm şi problemele astea. Nu erau multe şi nici grele lucrările care se impuneau. Apa curentă era deja trasă în casă, în baie şi în bucătărie. Restul păreau doar chestiuni de timp. De vreme caldă, adică.

Drumul înapoi spre Grădină, din staţiunea montană de pe Valea Prahovei, unde ne era “Cartierul general”, a avut loc într-o zi în care fuseseră anunţate avertismente de ceaţă pentru Podisul Transilvaniei. A fost un drum impresionant. Am plecat de acolo pe timp frumos, cu cer senin şi soare strălucitor şi, după ce am trecut munţii, am intrat într-un strat gros şi dens de ceaţă de nu se vedea mai departe de 20 m. Pe vârfurile unor dealuri, vegetaţia era încărcată cu chiciură, copacii, mai ales, fiind foarte frumos decoraţi în alb. Ceaţa înconjura totul între cer şi pământ. Parcă treceam printr-un alt tărâm, unul fantomatic, ori mistic. Am făcut multe fotografii atunci, mai mult curioasă de efectul fotogenic al acelui fenomen meteorologic care genera un efect uimitor şi impresionant într-un decor din care nu se vedea mare lucru cu ochii liberi.

Ajunşi înapoi acasă, pe la ora 16, după o absenţă de două zile în care nu se făcuse focul în casă, am intrat în interior ca într-un frigider, ca într-o uriaşă cameră frigorifică cu 10 grade. Am făcut imediat focurile şi am aşteptat nerăbdători să crească temperatura în interiorr, cu un ochi la lemnele ce începuseră să trosnească voiniceşte în sobe şi cu altul la termometru. “A crescut! Sunt 11 grade!” – a exclamat Adrian victorios după vreo două ore de aşteptat. “Sunt 11,05! Evrika!” – a consemnat din nou creşterea, plin de încredere, după încă vre-o oră. “Pisoiaş, sunt 11,7! Trebuie să sărbătorim când ajungem la 12!” După ce am depăşit pragul critic de 12 grade eram deja mult mai optimişti. 13... 13,5... 13,7... 14... 14,6... Inimile ne băteau cu putere în piepturi, gata să le spargă, tensiunea arteriala crescuse la cote îngrijorătoare, ochii clipeau des, cu lacrimi de emoţie pe gene, mâinile fremătau nerăbdătoare şi nu mai aveam stare să stăm în aşteptare. Apogeul bucuriei a fost atins la ora 21 când, în sfârşit, ajunsesem la nivelul nesperat de mare de 15 grade! Era momentul să ne dezbrăcăm de geci şi să pregătim ceva să mâncăm.

Cât timp ne rugasem să se întâmple o minune care să ridice rapid nivelul termometrului măcar până la 18-19 grade, băgasem în cuptorul sobei din bucătărie o tavă cu ciuperci. Cu mujdei de uşturoi, cu paine prăjită pe plită şi cu salată din grădină în mix cu varză, tot din grădină, asezonată cu ceai fierbinte de soc, cu lămâie şi miere, am avut o cină delicioasă. În cele din urmă, căldura a început să radieze confortabil din sobe, ajungând şi la mult dorita temperatură de 20 de grade până când am stins lumina şi ne-am culcat. Adică până pe la ora 12:00.

Pentru a doua zi, joi, între 10 si 12 fusese programată vizita echipei tehnice de la Romtelecom pentru instalarea receverului de televiziune şi a modemului pentru internet. Au venit, de fapt, două echipe, pe rând. Pe la ora 10:30 a venit omul de la cablul să ne conecteze tv-ul. A fost conectat în 10 minute. După vreo oră abia a venit celălalt om de la celălalt cablu să ne conecteze la internet. Într-o jumătate de oră şi-a încheiat şi acela misiunea. Eram reconectaţi la lume. Deşi, oarecum, fugisem din lume, aveam încă nevoie să menţinem o minimă legătură cu ea. Măcar “on-line”.

Tot joi, după ce-au plecat toţi oamenii de la toate cablurile de prin curtea noastră, ne-am gândit că ar fi un moment bun să mâncăm şi noi ceva pe ziua aceea. Se făcuse ora 13. O oră tocmai bună de muncă ar spune unii. Precum doamna Maria care s-a gândit că ne-ar prinde bine nişte lemne proaspăt tăiate. Dânsa - bine intenţionată. Şi cu bucurie primită de noi. Aşa că, nişte cafea, ceai şi ceva fructe ne-au mai astâmpărat foamea până spre ora 15 când am rămas singuri şi am putut pregăti masa să mâncăm şi noi prima dată pe ziua aceea.

Vineri, aşa cum stabiliserăm cu o zi înainte, doamna Maria a revenit pe la ora 10 la spart lemne. Ştiind din timp de acest program, ne-am trezit şi noi mai devreme şi am servit micul dejun în linişte, relaxaţi. Cât timp s-au ocupat ei doi, Adrian şi cu doamna Maria, de tăiat şi aranjat lemnele în magazie, eu am pus la fiert legume şi am făcut iar o ciorba. Până pe la ora 13 a fost gata. Tocmai la timp pentru pauză de masă generală. Cred că aflase cel puţin jumătate de sat că eu gătisem ciorbă în ziua aceea, aşa de puternică şi apetisantă era aroma ce se simţea ieşind din bucătărie. Doamna Maria devenise foarte curioasă de gustul acesteia, având în vedere că îi spusesem că noi nu mâncăm carne şi că tot ceea ce vom servi împreună era vegetarian. Pusesem în ciorbă şi vreo patru ciuperci feliate, care îi dăduse o aromă deosebită, alături de pătrunjel şi leuştean. Pentru că mai aveam o jumătate de cutie mare de ciuperci, le-am băgat pe toate în cuptor şi le-am servit cu mujdei de usturoi frecat cu ulei, ca o maioneză şi cu lapte covăsât, primit în dar de la nana Mina, soacra doamnei Maria.

După masă, Adrian şi cu doamna Maria s-au întors la activităţile de spargere, crăpare, cărare, depozitare şi stivuire lemne în magazie.

“Nu ne laudă şi pe noi nimeni pentru cât de harnici suntem!” – o aud glumind, cu glas ridicat în mod ostentativ, pe musafira noastră, la un moment dat, când m-a văzut ieşind pe afară.

“Ce harnici sunteţi!” i-am răspuns promt la provocare.

“Ce harnici suntem!” a completat şi Adrian din mers, zâmbind, în timp ce tocmai intra în magazie cu un braţ plin de lemne.

Iar voioşia şi munca au continuat încă vreo oră, timp în care eu m-am ocupat cu schimbarea perdelelor de la geamurile de la bucătărie şi de la camera în care dormeam. De câteva zile Adrian îmi tot amintea să căutăm draperiile noastre mov, cele pe care le avusesem la geamuri în apartamentul din Bucureşti, dar tot nu mai apucam să-mi fac timp pentru asta. Cu o seară înainte, îi promisesem că, orice-ar fi, a doua zi schimbam perdelele. Ceea ce am şi făcut. Am spălat repede şi mai superficial geamurile şi uşile, urmând ca în curând, cu ocazia unei curăţenii mai detaliate, să revin asupra lor să le spăl aşa cum trebuia. Pentru moment, rezolvasem o problemă care era mult mai importantă decât temeinicia curăţării lemnăriei casei. Una emoţionala. A mea. Ei bine, nu mi-a venit să cred cât de mult s-a schimbat atmosfera după ce am terminat! Dintr-o dată, doar prin prezenţa şi culorile acelor perdele, cele două încăperi au primit o amprentă evidentă de aer urban, modern şi sofisticat. De afară doamna Maria vedea ce fac la geamuri şi, după ce am terminat, nu mai contenea să ne admire draperiile şi perdeluţele mov de mare efect.

Cu ocazia aceea am identificat, scos, numărat şi fotografiat un număr remarcabil de cuie ce fuseseră bătute de bunici peste tot: în geamuri, pereţi, uşi, mobilă. Subiectul a fost de domeniul “să vezi şi să nu crezi!” Din bucătărie am adunat 21 de cuie de diferite calibre, iar din camera noastră, nici mai mult, nici mai puţin de 70 cuie!!!. Le-am fotografiat, da, căci prea era de necrezut. Vopsite, ruginite, drepte sau încovoiate, cu resturi de sfori pe ele, toate avuseseră la timpul lor un rost. Cuiul fusese soluţia ideală, practică, rapidă şi ieftină pentru orice. Panaceul universal. Ai nevoie de un cuier? Poftim, cuiul uriaş. Ai nevoie de un suport de prosop? Ia, de-aici, un cui mediu. Ai nevoie de un suport pentru perdeluţe la uşi? Uite, cuie mici. Câte vrei. Fără număr, fără număr. Nu se închide o uşă? No problem. Cuiul îndoit închide orice. Ai vreo poartă fără clanţă? Ia, la tata, cuiul cu lanţ. Simplu. Ce atâtea modernisme scumpe şi complicate. Odă cuiului a-toate-folositor, din vechime! Cuiul dacic.

Cui, cui, cui... cui arătos,

Încrezut, lăudăros,

Cui puternic, cui iubit,

Cui de-neamu-ntreg slăvit.

Cui bătrân, bolnav, bărbos,

Cui de cui afară scos.

Cui vopsit, cui oropsit,

Cui încocârjat, cui îmbârligat,

Cui prea-răsucit, cui prea-ruginit,

Cui agăţător, demult salvator,

Cui de fier în lut, amintirea cui te-a vrut

Cui urât şi răpciugos, laudă cui azi te-a scos.

Cui nevinovat, de ciocan trădat,

De destin lovit şi înţepenit

În uşi şi ferestre

Cui vechi din poveste.

Şi ce dacă te puteai lovi, zgâria, juli, răni şi suferi din pricina cuielor alea afurisite? Cine le pusese acolo era obişnuit cu ele, desigur, şi le evitase instinctiv. Noi, nu. Soluţia noastră? Sfinţia Sa Patentul şi Măria Sa Cleştele.

Revenind la poveste, vă voi spune că, după cafeaua servită după masă, doamna Maria a plecat, dar s-a reîntors cam după vreo oră ca să ia frigiderul de la noi, cel rămas de la bunici. A revenit împreună cu socrul ei şi cu vecinul lor mai tânăr, cel care îl ajutase pe domnul Ion să ne taie lemnele cu drujba în primele zile. Frigiderul acela, se pare, însemna pentru ei destul de mult. Îi vedeam cum se bucurau de acest dar ca după o încheiere foarte avantajoasă a unei mari afaceri, în timp ce şi noi ne bucuram că eliberasem locul de un obiect care nu ne folosea.

Seara cobora uşor peste curtea noastră, peste satul întreg şi peste toată tara. Era 17:30. Cu două luni în urmă, pe 13 octombrie, îmi dădusem demisia de la corporaţia multinaţională în care lucrasem. Ora 17:30 era ora la care instituţia îşi închidea uşile şi oprea lucrul cu publicul. Angajaţii mai stăteau încă vreo jumătate de oră, iar uneori, în zilele cu şedintă, încă vreo două-trei ore. Eu ajungeam atunci acasă, de obicei, abia pe la 19, după mai mult de 10 ore, iar în zilele cu şedinţă se mai adăugau încă vreo două-trei ore (după măsura nivelului de exces de zel al directorului care prezida adunarea, existând o diferenţă semnificativă de la o ierarhie la alta şi din acest punct de vedere – cu cât directorul era mai mic şi/sau mai incompetent, cu atât sedinţa era mai lungă). În decembrie 2015 orarul acelei institutii rămăsese acelaşi, însă eu, din fericire, nu mai aveam de-a face cu el. Eram deja acasă. Tot timpul. În Grădină.

O Grădină care încă nu arăta ca în visele noastre, dar care avea să arate astfel în curând, cel mai târziu până în toamna viitoare, după ce vom fi făcut toate îmbunătăţirile legate de confort şi hrană, de relaxare şi divertisment.

O Grădină care ne-a solicitat destul de mult pe amândoi la început, până ne-am obişnuit cu ritmul ei, cu rostul ei, cu nevoile şi legile ei, dar una pe care aveam s-o modificăm după dorinţele şi nevoile noastre, construind, demolând, adaptând, remodelând, înţelegând din ce în ce mai mult, învăţând şi investind în ea răbdare, încredere, iubire şi drag de viaţă în mijlocul ei.

O Grădină care ni se arătase de la început rodnică şi plină de sacralitate şi care promitea să fie tot astfel în anii pe care aveam să ni-i petrecem în interiorul ei, descoperindu-i posibilităţile şi diversitatea, asprimile şi frumuseţea, cerinţele şi generozitatea.

O Grădină în al cărei văzduh se auzeau cântecele şi zbaterea de aripi a nenumărate păsări: vrăbii, guguştiuci, porumbei, coţofene, ciori, stăncuţe, ciocănitori, bufniţe şi altele pe care nu ştim a le recunoaste şi, totodată, o grădină pe al cărei pământ vieţuiau tot felul de fiinţe văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, ajutătoare, păzitoare şi iubitoarei.

O Grădină de deasupra căreia lumina şi strălucirea aurie a Soarelui radiază impresionant către noi, alternând cu solemnitatea idilică a lunii şi cu feeria de necuprins a miliardelor de stele a căror frumuseţe din nopţile senine este imposibil de cuprins în cuvinte, daruri nepreţuite venite către noi din imensitatea Cerului. A aceluiaşi Cer de peste tot. Un Cer al nostru, precum al tuturor. Cerul spre care mulţi îşi îndreptau ochii şi rugăciunile, devenise Cerul în care noi, privind ca printr-o fereastră (spre exterior), dar şi ca într-o oglindă (spre interior), redescopeream Raiul Dumnezeiesc. Grădina lui Dumnezeu.