Grădina lui Dumnezeu (33) - După o lună şi jumătate în Grădină. Au trecut şi sărbătorile...

Scriu aceste rânduri la mijlocul lui ianuarie 2015. Suntem în Grădină de o lună şi jumătate.

Dacă în primele două săptămâni după mutare ne-am alimentat motoarele din energia aceea entuziastă a schimbării, mutării şi descoperirii unui loc nou şi cu totul diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă, următoarea lună a servit procesului de adaptare. A fost o lună de coşmar. 

Greu e, frate, să te muţi de la oraş la sat aşa, în pragul iernii, fără o minimă pregătire psihică, psihologică, emoţională, una susţinută, desigur, profesionist, de oameni cu competenţă, experienţă şi apetenţă pentru astfel de cursuri. Ar trebui să se înfiinţeze, dom’ne, o şcoală iniţiatică în acest sens, una care să ţină seminarii de adaptare după o astfel de mutare, în locul mult binecunoscutelor cursuri despre dezvoltare personală, socializare şi armonizare de grup. Poate o să ajungem s-o înfiinţăm chiar noi, că de-acum suntem experţi. Academia Iniţiatică de Adaptare după Mutarea de la Oraş la Sat. Ei? Cum vi se pare? Eventual, putem să abreviem, ca să fie în trend cu tendinţele: AIAMOS. Da, glumesc.

După ce am trecut prin foc şi sabie, ca să bifăm pe listă şi adaptarea asta nesuferită, cu influenţe mari emoţionale şi fizice, după ce m-am enervat şi am dat cu toate chipiurile de pământ (expresia lui Adrian), după ce am plâns (eu, evident) şi am tot plâns (tot eu, desigur), şi apoi am mai plâns o dată, ca să nu-i uit efectul, şi-ncă o dată, mai cu spor, si după ce am plâns din nou, mult mai bine, cu suspine, până n-am mai putut (păi, cine altcineva? tot eu, vedeta plângăcioasă), după ce i-am bombănit şi bodogănit pe bunici pentru toate lucrurile prost făcute, pentru uşile mici, pentru sobele necurăţate, pentru geamurile neetanşeizate şi pentru un milion de milioane de alte motive, după ce am făcut o mulţime de plimbări prin diverse locuri ca să ne eliberăm de energiile crispate care tindeau să ne acapareze, după ce-am acceptat unele aspecte şi ne-am planificat schimbarea altora, lucrurile au început să intre într-o matca mai liniştită, mai blândă şi mai suportabilă.

Cu adevărat, am simţit că şocul de după mutare a început să se atenueze abia după Sfântul Ion, cam după o lună de la mutare. De la o zi la alta constatam că ne adaptam din ce în ce mai bine la condiţiile de aici. Ne-am adaptat nesperat de repede şi de bine chiar şi la frig, mai ales după tratamentul şoc de la început şi nici nu-mi vine să cred că acum (ianuarie) ies afară să hrănesc cei doi câini de pază ai gospodăriei îmbrăcată doar într-un pulover, afară fiind temperaturi negative semnificativ. Nici nu-mi vine să cred că, uneori, chiar şi pe frigul ăsta,  mai folosim uneori wc-ul din curte. Nici nu-mi vine să cred cât efort depune Adrian zi de zi, şi de mai multe ori pe zi, cu adusul lemnelor de afară, din magazie, în casă, pentru aprinsul focului, cu câtă tenacitate urmăreşte să nu se stingă afurisitul ăsta de foc, ori cu câtă sârguinţă degajează zăpada din toată curtea. 

  

 

 
Nici nu-mi vine să cred că aproape mi-am însuşit grija de a pregăti de două ori pe zi hrana celor doi câini mari, Toni şi Gina. La început mai uitam să fac mămăliga pentru ei, dar atunci le dădeam pâine şi gata. Ceea ce părea a fi o delicatesă, căci o înghiţeau pe nemestecate, ca nişte hulpavi. De fapt, aşa mâncau ei tot timpul. Trebuie să fi flămânzit de multe ori în decursul anilor şi, probabil, de aceea deprinseseră acest fel de a mânca, rapid şi nemestecat, ca animalele salbatice, de parcă ar fi fost într-o luptă continuă şi într-o competiţie acerbă pentru hrană. Din fericire, comportamentul li s-a schimbat radical după interacţiunea cu noi în această lună şi jumătate, acum lăsându-se amândoi mângâiaţi şi bucurându-se ca doi copii, chiar dacă amândoi sunt câini relativ bătrâni, mai ales Toni, cel mare şi negru. Amândoi au în jur de 10 ani. Şi mi-au devenit atât de dragi încât nu mă satur să-i tot alint şi pe ei, ca pe nişte copii. Nici nu-mi vine să cred că am ajuns să  fac câte un ceaun de mămăligă din două în două zile, special pentru ei. N-am făcut atâta mămăligă de când sunt! De când a fost sufletul meu creat de Dumnezeu şi întrupat nu ştiu câte vieţi pe acest pământ! Şi, bineînţeles, tot voi mai face de-acum înainte!

Mai avem multe de făcut şi de schimbat în casă şi în gospodărie până când ne vom simţi cu adevărat confortabil aici. Încă nu este totul roz, bineînţeles, dar va fi. Deocamdată, Cerul de deasupra noastră este roz. Şi visul cu care am pornit pe acest drum. Roz intens, aprins, curat şi pur. El străluceşte în noi ca o flăclie aprinsă.

Sărbătorile au trecut ca un vis. Nici nu ştim când. Zilele au acum, pentru noi, o altă valoare, alte repere, altă dimensiune. Nu prea mai contează dacă este luni sau miercuri, dacă este duminică sau joi, decât dacă avem nevoie să interacţionăm cu lumea, cu sistemul, cu instituţiile statului. Altfel, parcă în curtea noastră timpul s-a oprit în loc. Doar soarele, luna şi stelele, care se rotesc deasupra, ne mai confirmă scurgerea lui, oră după oră, zi după zi. Da, şi câinii, care cer de mâncare dimineaţa şi seara. Poate şi bufniţele, care au cuiburi prin preajmă, şi care se strigă una pe alta, pe înserat, atât de amuzant: “cucuvau! cucuvau!”

De Crăciun am avut colindători-copii, pe la poartă, şi colindători-adulţi, poftiţi în casă. “Noi, aici, ne avem unii pe alţii, dar dumneavoastră n-aveţi pe nimeni şi ne-am gândit să venim să vă colindăm, să nu vă simţiţi singuri de Crăciun.” – ne-au zis Ion şi Maria, alături de părinţii lui Marius, vecinul lor cel tânăr de 22 de ani, cel cu care ne tăiaseră lemnele în curte. Tatal lui Marius este cunoscut în sat drept ’Neai, un fel de dublă prescurtare locală, după ce Mihai devenise M’neai.

Am avut şi un brăduţ împodobit de Crăciun, unul mic de tot, într-un ghiveci de flori, care şi-a primit gătelile tradiţionale (bănuţi, dulciurele şi jucării) pe pervazul unui geam de pe marele hol al casei, unde a lăsat şi Moş Crăciun daruri.

Şi mai avem un brăduţ, unul mai măricel, pe care l-am plantat deja afară, într-o margine a curţii. Pe amândoi i-am scos din pământ cu ocazia unuia din drumurile noastre în staţiunea montană unde avem Cartierul general. Nici pădurea din care-l luasem pe cel mai mic şi nici marginea de bordură a unei case lăturalnice, părăsită, de unde îl scosesem pe cel mai mărişor, n-au suferit nicicum în urma intervenţiile noastre, ba, dimpotrivă. Cei doi puieţi riscau să fie călcaţi în picioare sau să fie striviti de roţile vreunei maşini în locurile în care crescuseră. În curtea noastră le-am oferit un viitor şi abia aşteptăm să-i vedem mai mari şi frumos împodobiţi de Crăciun în anii care vin.

 

Mai departe despre ce să vă mai povestim? Poate despre cele câteva vizite nocturne, prin cămară, ale nătăfleţului de şoarece Speedy Gonzales cel adevărat, pe care cu nici un chip nu l-am putut convinge să-şi caute o altă locaţie de investigat. După ce m-a trezit în mai multe nopţi şi l-am ascultat pe stimabilul cum ronţăia de zor şi nederanjat doar la vreo doi metri mai încolo, dincolo de uşă, am decis că singura soluţie era să-l bag la închisoare. 

Am pregătit singura capcană din lume care nici nu dă greş la capturare şi nici nu răneşte incriminatul: cea cu castronul sprijinit cu grijă pe o nucă, în care se înfinge o scobitoare, în care, la rândul ei, se înfinge o bucată mică de pâine. Şi l-am prins. Adrian l-a băgat cu tot cu nuca incriminatorie, dovada flagrantului delict, într-o pungă transparentă, apoi am mers împreună mai întâi în grădină unde, în lumina soarelui, reflectorul natural şi strălucitor, am purces la o şedinţă de foto-shooting profesională. “Din faţă.... aşa... acum şi din profil... Mai la dreapta, te rog.... Hai, acum, puţin şi mai la stânga, să nu-ţi bată umbra mustăţilor peste faţă.... Ridică-te un pic, te rog, în două lăbuţe, să-ţi vedem silueta.... Hmmm, ai cam făcut burtă! De azi treci la dietă. No coment! .... Acum, fii amabil, urcă-te şi pe nucă şi zâmbeşte liniştit, fără panică şi fără tentative de suicid.... Aşa... acum coboară încet, mişcând lasciv din şolduri.... Mai încet, nu aşa, disperat! Şi, mişcăţi şoldurile, am zis, nu mustăţile!... Hai, concentrează-te, dragă, fii atent şi mai lasă gândurile de evadare, te rog.....”   

Upsss! Atât mi-a trebuit! Să aduc vorba de evadare! Ce greşeală!! I-am dat idei. După fotografiile de rigoare, în care infractorul în cătuşe (vedetăVIP-ul, deh!) a fost, totuşi, destul de cooperant, deşi dădea semne vizibile de nerăbdare să plece “şefa, cinci minute, te rooooog, la o ţigară scurtă!... ori la un capuchino cu frişcă.... sau la un coctail mediteranean, măcar...  hai, şefu’... un strop numai, că mi s-a uscat gâtlejul...”, am ieşit în stradă, hotărâţi să-l eliberăm cât mai departe de domeniul nostru, pe baza cuvântului de onoare al dumnealui cum că nu va mai avea niciodată nici o tentativă de pătrundere prin efracţie în cămara noastră. Până când am ajuns la marginea uliţei noastre, dincolo de ultima casă, ne-am tot sfătuit cum să procedăm, deoarece eu vroiam să surprind momentul eliberării într-un mic filmuleţ doveditor. Dar, surpriză! Când am ajuns acolo şi am ridicat punga să-i fac o ultimă fotografie, nu ne-a venit să ne credem ochilor: infractarul evadase! Domne’, domne’, nici în Speedy Gonzales Reloaded nu poţi să mai ai încredere în ziua de azi! Nu mai sunt şoarecii cum erau odată, pe vremuri, sinceri, curaţi şi inocenţi! Zici şi tu că faci o glumă nevinovată despre evadare şi, când colo, el o ia de bună şi îşi ia tălpăşiţa într-o fracţiune de secundă de neatenţie, lăsându-te cu ochii în soare şi cu pelicula de film neregizată. Uffff... 

Din păcate, s-a dovedit că fuga i-a fost necugetată, pentru că, se pare, şi-a creat singur karma. Mai bine accepta eliberarea condiţionată propusă de noi decât modul în care şi-a ispăşit pedeapsa până la urmă, prin intervenţia divină ce a urmat.

Bineînţeles că noaptea următoare mustăciosul ăla s-a reînfiinţat la noi, în cămară, la furat şi la ronţăit oareşice pungi goale, că altceva nu avea ce. Noi, gazde primitoare, l-am primit aşa cum se cuvine, cu capcana deschisă şi cu nuca frăgezită, ca tot omul pregătit de oaspeţi. Metoda - infailibilă 100% în materie de chiţcani. El, da, bineînţeles, s-a lăsat prins din nou. Nici nu se putea altfel. Numai că, de data asta, natura divină şi sufletul colectiv al chiţcanilor din zonă au decis că se produseseră suficiente hoţii în casa noastră şi au decis, de comun acord, să-i ia sufletul din trupul acela vicios, pofticios, hoţoman şi degrabă spărgătoriu notoriu la categoria “prin efracţie” şi să i-l ducă, cine ştie unde, poate în alt trup, poate în altă parte, poate într-o altă ţară mai caldă şi mult mai îndepărtată de locul ispitei. Cert este că dimineaţă i-am găsit trupul neînsufleţit în cămară, sub castron. Ni s-a făcut milă de el. Era al doilea şoarece căzut la datorie, probabil tot din cauza frigului. Speram însă să fie şi ultimul. L-am scos în drum şi i l-am dăruit Mamei Naturi, în iarba acoperită de chiciură, pentru continuarea ciclurilor ei specifice. Cele câteva bufniţe din zonă l-au luat în vizor imediat, cu siguranţă, şi l-au transformat, probabil, într-un motiv de dispută trecătoare, căci - nu-i aşa? – o masă gratis, mai rar.

Buuuun.....Tot în ultima săptămână a anului ne-am activat şi unele deprinderi de viitori grădinari şi am început cu pregătirea pământului agricol pentru iarnă. Cum fân aveam din belşug în şură, rămas la uscat de la bunici pentru nepotul lor, domnul Ion, căruia îi dăduseră oile în grijă, am purces la acoperirea terenului cu un strat potrivit de fân (mulcire). Îi spusesem domnului Ion şi doamnei Maria ce intenţionam şi primisem acordul lor de a lua o parte din fânul acela, care, oricum, era mai mult decât necesar. Aşa că am făcut-o pe agricultorii harnici şi am acoperit jumătatea stângă a părţii terenului care se întinde până la prima vie, aceea fiind suprafaţa dedicată legumelor. La final, aproximativ 250 metri pătraţi arătau frumos acoperiţi cu o pătură moale şi aurie de fân uscat. 

După ce am terminat amândoi cu fânul, în zilele următoare m-am apucat să mai plantez şi alţi butaşi de trandafiri. În grădină, pe marginea gardului dinspre vecini, am pus butaşi din tufe mici de trandafiri roşii, iar în curtea interioară am plantat butaşi de trandafiri agăţători, roşii, care, la primăvara, se vor întinde pe un spalier pe care l-am improvizat ad-hoc pe peretele dinspre răsărit al şurii. 

Tocmai la timp, căci imediat după revelion au coborât şi peste satul nostru acele geruri năprasnice, cu temperaturi foarte joase, de sub -9 grade, care se abătuseră peste toată ţara la începutul anului 2016. Doar primăvara ne va confirma (sau nu) dacă butaşii aceia rezistaseră perioadelor de îngheţ. Sper că da, pentru că, de dragul lor, săpasem aproape 40 de gropi, cărasem peste 50 de găleţi de pământ adunat din muşuroaiele de cârtiţe şi dobândisem, spre final, nişte minuni de dureri de mijloc şi nişte emoţionante dureri de umeri, câteva frenetice dureri de încheieturi ale mâinilor şi mai multe lacrimogene dureri de spate, dar şi, era să uit, nişte superbe dureri de genunchi, de glezne şi de încă-nu-mai-ştiu-ce-sper-că-le-am-enumerat-pe-toate! Păi, nu? Mă durea pe mine cam tot ce doare, dar ce conta?! Sufletul îmi era fericit! Iar dacă în gerurile iernii aveau să-mi degere butaşii, primeam o nouă şansă! Puteam s-o iau de la capăt şi să mă bucur din nou, la primăvară, de efectele curative, benefice şi transcedentale ale extraordinarelor dureri mai sus amintite şi, cu puţin noroc, poate şi ale altora în plus. Că nu se ştie niciodată ce dureri mai poţi căpăta cu un pic de insistenţă, efort şi dedicare.

În paralel cu activitatea mea artistico-creativă  de plantat butaşi de trandafiri, Adrian a demarat şi el operaţiunea tehnico-inginerească de concepţie mentală şi de manifestare fizică a unei lăzi cu compost. Deja de ceva vreme separam gunoiul în “gunoi bio-degradabil” (care este bun pentru compost) şi “gunoi menajer”, pe care-l depozitam în sacii menajeri care erau ridicaţi, din două în două săptămâni, de maşinile de salubrizare ale primăriei. Cum orice construcţie are nevoie de un proiect arhitectural, Adrian a început cu o schiţă în mărime naturală, scala 1:1, aşezând mai întâi vreo trei scânduri lângă un gard, sub un acoperiş făcut de bunici, care părea să fi fost al vreunui şopron pentru păsări, marcând totodată şi locul unde avea să se ridice măreaţa şi impunătoarea ladă cu compost. După vreo două tentative eşuate, din cauza materiilor prime inadecvate, dar şi a condiţiilor improprii de lucru, a decis să adopte soluţia optimă: o ladă din placaj deja existentă, dimensiuni 50cm/50cm/100cm, găsită prin şura bunicilor, căreia i-a detaşat fundul şi capacul. A instalat-o sub acoperişul respectiv şi, după ce a răsturnat în ea gunoiul bio-degradabil adunat de noi până în acel moment, l-a acoperit cu un strat subţire de frunze uscate, adunate din livadă, vreo câţiva pumni de pământ din grădină, rumeguş şi vreo doi litri de apă. De atunci până astăzi, când consemnez această iniţiativă, au trecut vreo trei săptămâni, timp în care el a amestecat de vreo două ori, temeinic, cu o furcă, ingredientele din interior, completate constant cu producţia noastră zilnică de materie primă menajeră, cu frunze uscate, cu pământ şi cu ce-o-mai-pune-el-acolo. Proiectul s-a dovedit un real succes. Mai departe trebuie să intervină şi asociatele noastre, râmele, să-şi facă şi ele partea lor de treabă. Vom vedea la primăvară/vară cum va fi compostul ce se va produce în interior. 

 
Să mergem mai departe. Revelionul. Ei bine, revelionul a fost atât de liniştit şi în pace încât nu ne venea să credem că ne eliberasem de tot iureşul acela specific al pregătirilor tradiţionale. Ne-am făcut şi noi anumite cumpărături mai speciale, ocazionate de acest moment, dar nici vorbă de cratiţe şi oale întregi cu mâncare, de stat ore nesfârşite în bucătărie, de zăpăceala, nebunia şi frenezia aia legată de “masa de revelion”. Am resimţit în suflete şi în trupuri atâta tihnă şi relaxare cum nici nu cred că am simţit vreodată de când sunt în preajma unei asemenea sărbători.

Am ciocnit şi noi, ca toată lumea, paharul cu vin roşu la miezul nopţii şi ne-am sărutat la trecerea dintre ani, îmbrăţişându-ne şi amuzându-ne, ca de fiecare dată, de chicoteala Emei, care devine geloasă instant în astfel de împrejurări romantice, şi am intrat în 2016 bucurându-ne din plin de căldura sobelor încinse, în care trosneau, vrednice, lemnele cuprinse de flăcări, aşezate pe un pat gros şi dogoritor de jar. Diferitele arome ale fructelor şi cafelei au completat ambientul acela cuminte şi plăcut al unei nopţi dincolo de pragul căreia o lume întreagă trecea în anul următor plină de speranţe de mai bine. Chiar în noaptea anului nou a început şi prima ninsoare peste Grădină. Cernea liniştit şi frumos peste sat şi am ieşit afară să ne bucurăm de jocul fulgilor în lumina caldă şi aurie ce răzbătea în curte prin geamul ferestrelor. 

Până şi Toni a ieşit la alergat prin ninsoare, lăsându-şi gol culcuşul amenajat de noi în magazia de lemne, într-un coş de nuiele uriaş, căptuşit cu o blăniţă de miel găsită abandonată afară, pe o sârmă. Aşa cum i-am amenajat apoi şi Ginei (sau Chichinei – în varianta lui Adrian), care s-a mutat până la urmă înapoi în curtea noastră, cu tot calabalacul ei de purici proprietate personală. Nu ştim de ce. Fie ne-o fi considerat un cuplu foarte simpatic, care merită să fie apărat de hoardele de lighioane periculoase (a se citi "oi") care par a se vântura de colo-colo, tot timpul, pe lângă porţile noastre, fie i se făcea cam des dor de Toni şi nu suporta să stea la o aşa mare distanţă de el prea mult timp, fie o fi tras ea concluzia că la noi se mănâncă mult şi des, mai bine şi mai diversificat şi, în plus, mai ieftin. Doar câteva lătrături, acolo, de formă, să se ştie că e cineva prin curte care face scandal când i-e foame şi gata. Din punctul meu de vedere, totuşi, ea ne răsfaţă cu mult prea multe lătrături şi o considerăm pe Ginuţa o scandalagioacă de zile mari, care schelălăie şi latră ascuţit şi enervant nu numai la oamenii şi la câinii care trec pe drum  şi dealuri, la toţi cei care-i sunt în raza privirilor, ci şi la păsări, la copaci, la garduri, la vânt şi la cine mai ştie ce prezenţe nevăzute care i se năzăresc ei c-ar trece prin proximitatea curţii noastre. Curte pentru care ea – nu-i aşa? – şi-a autoasumat datoria sfântă şi bine plătită cu mâncare, de a o apăra. Alături de Toni, bineînţeles. Exces de zel, nu? Totuşi, mi-e tare dragă! Eu bănuiesc, de fapt, că întoarcerea ei se datorează, mai degrabă, mângâierilor, drăgănelilor şi giugiulelilor cu care este servită la noi în porţii nesfârşite, fără număr, fără număr. Păi, pe bune, unde mai primeşte ea aşa "delicatesuri" şi "fineţuri" ca la noi?!

Când le dau mâncare, trebuie stau între ei până termină de mâncat şi Gina, care, spre deosebire de hulpavul cel mare de Toni, îşi mestecă hrana, n-o înghite întreagă şi, astfel, îi ia mai mult timp până mănâncă tot. La început, Toni înghiţea în doi timpi şi trei mişcări tot ce avea în vasul lui şi fugea repede şi la vasul Ginei, alungând-o şi mâncând şi ce mai avea ea acolo. Ştiu, funcţiona o lege nescrisă a animalelor, potrivit căreia masculul dominant, şeful haitei, are dreptul de a se sătura el mai întâi. Aşadar, Gina, săraca, se îndepărta umilă şi supusă, lăsându-l pe el să se îndestuleze. “Incorect!” am zis eu indignată şi revoltată, când am văzut o aşa nedreptate chiar sub ochii mei. De-aia este atât de mică şi slabă, c-a fost nevoită mereu să-i cedeze lui Toni o mare parte din porţia ei de mâncare. Nu-i corect! Aşa că am început să stau între ei şi, după ce Toni îşi termina porţia lui pe nerăsuflate, îl temperam şi îl opream din drum, până când vedeam că şi Gina şi-a terminat-o pe a ei. O fi ea gălăgioasă, dar e cu intenţii bune, mititica. Şi are şi ea drepturi egale la mâncare, ca orice fiinţă creată de Dumnezeu din lumea asta. Să mă scutească pe mine cu legea asta a lor, cu privilegii îndreptăţite automat “celui mai puternic, celui mai mare, şefului de haită”! N-aveam eu suflet să suport aşa ceva! La noi în curte funcţionează egalitatea în drepturi! Să fie clar! - le-am spus. O fi el Toni mare şi puternic, şi şef de haită, şi, ştiu, curtea asta, cu siguranţă, n-o apără nimeni mai bine decât el, totuşi, are şi Gina meritul ei special. Chiar şi degeaba dac-ar sta, piticania, tot şi-ar merita o porţie egală cu a lui Toni. Că parcă şi Toni zâmbeşte mai frumos şi e mai fericit de când este din nou cu ea, alături. Iar asta este extraordinar! Nu-i aşa? Păi, spuneţi şi voi! Până în prezent  şi-au învăţat şi şi-au asumat regula egalităţii. Toni nu se mai repede la vasul Ginei, iar Gina mănâncă şi ea liniştită. Amândoi ştiu că primesc mâncare destulă, aproape la oră fixă, deci nu mai trebuie să se îngrijoreze pentru hrana lor şi nici să fie în competiţie unul cu altul pentru ea.

În zilele următoare, după revelion, vremea s-a răcit treptat, iar, de Bobotează, cu ceva ger şi multă măiestrie, Dumnezeu ne-a decorat splendid ferestrele cu o dantelărie impresionantă de flori de gheaţă. Am petrecut minute în şir în frigul ăla terminator din balcon tot fotografiind picturile acelea minunate ce ne-au fost dăruite spre a ne încânta privirile şi sufletele dornice de frumuseţe. Am făcut o mulţime de fotografii şi am stat până când mi s-au congelat mâinile pe aparat, iar degetele înroşite şi înţepenite de frig n-au mai putut procesa comenzile de apăsare pe declanşatorul fotografic. Superbe flori de gheaţă! Şi superbe degetele îngheţate! Şi aproape superbissimă răceala pe care am fost gata-gata să mi-o însuşesc! Vă daţi seama? Ce strănuturi superbe aş fi procesat! Cu ce nas înfundat inedit de superb m-aş fi procopsit! Offf, dar n-a fost să fie! Ghinion de neşansă! O răceala din aia meseriaşă mi-ar fi pus capac, probabil. M-ar fi potolit să mai stau şi altădată atâta în frig. Sau nu.

A nins fin, liniştit şi curat toată ziua Bobotezei şi, apoi, toată noaptea, iar dimineaţa, de Sfântul Ion, peste tot era aştenută o păturică albă, de vreo 15 cm de zăpadă. Minunat! Şi suficient pentru o ambiţioasă ca mine! După prânz, mi-am pregătit ustensilele necesare, mi-am adunat recuzita potrivită, mi-am luat aparatul foto şi..... fuga în Grădină! După vreo oră şi ceva de trudă am consemnat, lângă gardul nostru, prezenţa a trei personaje suspecte. “Ghici-ghicitoarea mea, ştie oare cineva, cine-s ele şi ce... vrea?” Ceeee??!! n-am găsit altă rimă! Mai departe, am mai stat încă vreo oră pentru şedinţa foto. Muncă temeinică, nu glumă. Ştiţi deja procedura. Doar lucrez profesional, nu superficial: “...mai la dreapta... mai la stânga.. ridică-ţi puţin eşarfa peste umeri.... hai, şi din faţă, şi din profil... zâmbeşte, te rog, că-mi pari cam crispată... iar tu, dragule, fii amabil şi priveşte mai relaxat, nu sta aşa ţeapăn... draga mea, pari cam rigidă  şi rece, ce naiba! fii un pic mai degajată, te rog, mai ....”  

Aşa m-a prins seara. Înainte de a intra în casă, mi-am recuperat recuzita de la cele trei VIP-uri din grădină, mai mult de teamă să nu dea câinii iama peste ele şi să-mi găsesc a doua zi eşarfele numai franjuri-franjuri-hot-couture, iar şapca lui Adrian să nu ajungă preschimbată în resturi neidentificabile de albastru-zdrenţuit-rocambolesc.  Din văzduhul cenuşiu şi înserat încă ningea lin. Încet, încet, norul acela încărcat cu zăpadă a adus după el, prematur, şi întunericul nopţii.  Joaca mea în zăpadă şi fotografiile făcute au fost cadoul potrivit pentru toţi copiii care ştiu încă a se bucura de aceste “jucării” ale vieţii. Pentru mine, în primul rând, apoi pentru Adrian, care mi-a admirat capodopera la final, dar şi pentru copiii din familie cărora le-am trimis pozele prin mail. Aşa, de Bobotează şi de Sfântul Ion.

Spre uimirea noastră, a doua zi după Sfântul Ion, ne-am trezit cu ochii într-un  senin atât de senin şi de însorit cum nu ne venea să ne credem ochilor! Zăpada strălucea fantastic în razele orbitoare ale soarelui, fapt care ne-a îmbiat spre o excursie de grup prin Grădină chiar la primele ore ale dimineţii, imediat după micul dejun.  Terenul nostru, viile, livada, bisericile din capăt, mănăstirea, dealurile, totul era învăluit într-o aură strălucitoare de soare şi zăpadă, de bucurie şi ger, de frumuseţe şi nemişcare luminoasă. Ce putea fi mai frumos decât toate astea?

Am alergat prin zăpadă dintr-un capăt spre altul al terenului, am făcut poze, ne-am alergat, am glumit şi ne-am amuzat de Ema, care părea ea însăşi un bulgăre pufos de zăpadă, unul care îşi tot aduna, din mers, alţi bulgăraşi îngrămădiţi în câlţii ăia ai ei, albi şi zdrenţuroşi, de la lăbuţe şi de sub botic! Mirosea tot timpul frenetic şi curioasă în zăpadă, dar imediat pufnea brusc, enervată când simţea rece şi umed în nări. Apoi scutura capul în toate direcţiile ca o morişcă şi o lua de la capăt cu mirositul, pufnitul şi scuturatul. Deh, prima zăpadă din viaţa ei, domne’! Trebuia studiată atent, analizată, mirosită, gustată, pipăită, adunată grămăjoare-grămăjoare în cârlionţii ei de blăniţă, apoi scuturată bine de pe mustăţi, bătătorită prin grădină cu picioruşele şi marcată eficient cu marcatorul ei canin, galben şi intens mirositor. Aşa, să se ştie cine-i şefa! 

La întoarcerea în curte l-am găsit pe Toni cocoţat în coşer (aşa cum i se spune prin partea locului acelei structuri de lemn în care se depozitează ştiuleţii de porum peste iarnă), lenevind la soare. Au urmat pozele de rigoare făcute şi peisajului de dincolo de poarta noastră, de dincolo de drum, şi, astfel, am încheiat plimbarea zilei prin zăpada îngheţată şi lucitoare. Apoi, Adrian a aprins focurile pe jarul bine păstrat în cenuşa bogată din sobe şi ne-am răsfaţat amândoi la căldură, cu căni de cafea şi ceai în mâini, stând unul lângă altul, ascultând armoniile plăcute ale melodiilor noastre preferate şi cu Ema sărind zvăpăiată în jurul nostru.

Zilele următoare am început să ne preocupăm mai mult de aspectele gospodăreşti, repunând pe tapet lista celor pe care le aveam de făcut pentru îmbunătăţirea condiţiilor noastre de trai în casă. Sărbătorile de iarnă trecuseră şi ne puteam continua demersurile de modernizare a casei, foarte importante şi atât de necesare pentru confortul trupurile noastre, cât şi pentru starea noastră de spirit.

Din Grădina lui Dumnezeu: 20.02.2016

***