Grădina lui Dumnezeu (27) - A doua zi în Grădina lui Dumnezeu

A doua zi : marti, 01 decembrie

Ritualul trezirii: ronţăiala de degete, de bluză de pijama, de pernă, de pilotă, de păr, apoi ţopăiala ca un ied pe deasupra noastră, peste pilotă. Rutina dimineţii cerea ca Ema să-şi facă datoria de ceas deşteptător, programat la ora 8:00, contrar preferinţelor mele. Cum nu putea fi reprogramată ca să ne lase să dormin până pe la ora 10, aşa cum aş fi simţit nevoia, având în vedere că în ultimele trei nopţi (ultima noapte petrecută în Bucureşti şi primele două din Grădină) ne culcaserăm foarte târziu, după ora 1:00, n-am avut încotro şi ne-am trezit, dar am mai lenevit în pat, în căldurica pilotei, încă vreo jumătate de oră.

Apoi ne-am pornit motoarele, le-am ambalat şi am băgat viteză. Mai întâi focul în sobe, cafeaua şi ceaiul, micul dejun şi eram gata de treabă. Mai erau cutii şi saci de despachetat, iar aceste activităţi figurau, la acel moment, ca atribuţii exclusiviste ale lui Adrian. Eu îmi propusesem pentru ziua aceea să înving definitiv în lupta dulapul cel rău, cel bătrân de vremuri, aprig şi duşmănos, acoperit de funigine şi degrabă vărsătoriu de mirosuri îndoielnice şi neatrăgătoare. Nici nu bănuiam eu că fiara avea să se lase îmblânzită abia după trei zile de insistenţă, tenacitate, răbdare, nervi, crize de nervi, plâns de nervi, aruncat pe jos cu tot ce-aveam în mâna de nervi, înjurat ca la uşa cortului de nervi (neeee, aici glumesc! păi, cum, chiar credeaţi?), tendinţe de renunţare, de abandon, de fugă, de părăsire dulap nemernic. Apoi, exact ca-n Matrix Reloaded, reluare, remotivare şi determinare, prin accente de impulsivitate şi agresivitate nevinovată, inocentă, cum ar fi o explozie de furie beligerantă, marcată de o aprigă dorinţă de spart cu toporul şi ars pe rug, mama lui de dulap afurisit, că n-aş fi crezut că avea să mă muncească atât şi să mă scoată din toţi papucii mei calmi, liniştiţi, zen şi... corespunzători. 

În rest, ziua a doua a trecut oarecum fără incidente notabile, fără evenimente noi, fără surprize, indiferent cum ar fi fost acestea. Amândoi trăgeam tare cu treaba. Ne doream să ajungem cât mai repede în stadiul acela de aranjare a casei care să ne permită să ne descurcăm mai uşor, ştiind care era locul fiecărui lucru, fără să mai fie nevoie să ne întrebăm reciproc, din cinci în cinci minute, “ştii cumva unde este “foarfeca?”, “n-ai văzut tu ruleta?”, “am pus pe undeva bricheta, dar nu mai ştiu unde; ai idee pe unde ar putea fi?”, “ştii tu unde este lanterna?” Şi tot aşa... Ne doream să ajungem cât mai repede la stadiul unui interior curat, aranjat, decorat plăcut, ergonomic. Chiar şi în condiţiile acelui mobilier vechi, dar bine întreţinut, care putea fi integrat, cu un oarecare simţ estetic, într-un tablou domestic în care să ne simţim confortabil şi relaxaţi. 

Ne doream să terminam odată cu spălatul, curăţatul, ştersul, mutatul lucrurilor de colo-colo şi cu ciocnitul de tot ce întâlneam în cale. Încă nu ne învăţasem cu geometria, trigonometria, integralele şi cu diferenţialele camerelor, astfel încât deseori ne loveam când de paturi, când de scaune, când de dulapuri, când de bagaje, ori chiar unul de celălalt, în spaţiile înguste unde ni se intersectau paşii. Dar cel mai solicitant lucru, mai ales pentru Adrian, era ciocnirea de pragurile de sus ale acelor uşi care fuseseră proiectate ca pentru păpuşile Barbie. Bunicii, fiind amândoi scunzi, îşi construiseră casa pe dimensiunile lor. Adrian, fiind un bărbat mai înalt decât ei, trebuia să fie foarte atent la trecerea pe sub respectivele praguri, mult prea joase pentru el. 

Până seara am tot muncit amândoi de zor. Am mâncat târziu. Apoi, pentru că humusul nostru, făcut în Bucureşti (alimentul nostru preferat ce nu lipseşte aproape niciodata din mesele noastre zilnice) era pe terminate, am pus boabe de năut la înmuiat în apă rece astfel ca, până a doua zi, ele să fie tocmai bune de fiert şi apoi de pregătit ca humus. Nu ştiu dacă toţi cititorii cunosc detaliile nutritive ale acestei legume, năutul. Este foarte indicat mai ales în alimentaţia vegetarienilor deoarece conţinutul de proteine este atât de ridicat încât poate înlocui cu succes proteinele animale conţinute de carne, de produsele lactate, ori de ouă. Alături de alte legume, seminţe, cereale şi anumite fructe minune, noi doi consumăm năutul cu o mare plăcere, preparat mai ales sub formă de humus, pe felii de pâine prăjită şi cu salată. 

Ne-am propus ca dieta noastră să nu fie periclitată în perioada aceea complicată cu mutatul în Grădină, aşa că am luat măsurile potrivite în acest sens, făcându-ne rezerve considerabile din anumite alimente pentru o mai lungă perioada de timp.  Acestea fiind spuse, tot ce-am făcut a fost să scoatem dintr-o cutie o pungă cu năut şi s-o răstorn într-un castron cu apă rece, ca să se înmoaie, urmând ca a doua zi să îl fierb pe sobă, apoi să-l pasez cu blenderul, alături de usturoi, pastă de susan, sare şi ulei de masline.

Retragerea în camera de culcare ne-a făcut să ne amintim şi de computere. Adrian le montase deja pe masă şi făcuse toate conexiunile necesare, inclusiv stick-ul de internet mobil. El a intrat pe internet, iar eu mi-am deschis fisierul word în care începusem să scriu aceste rânduri dedicate Grădinii, reluând firul poveştii de acolo de unde îl lăsasem la plecarea din Bucureşti. 

Aici trebuie să vă fac o mărturisire. După cum  observati, redactarea acestor rânduri este făcută în aşa fel încât să vă sugereze că timpul în care au avut loc evenimentele descrise este un trecut oarecum îndepărtat, de mai multe luni,  faţă de momentul în care voi le citiţi, nu-i aşa? Totuşi, trebuie să vă spun că, uneori, am redactat textul chiar în ziua evenimentelor povestite. Acasă, ori în afara Bucureştiului, pe drumuri, prin pensiuni, ori în “Cartierul general”,  peste tot pe unde am poposit în călătoriile noastre, am avut mereu cu noi şi laptopul. Puteam să scriu oricând, în funcţie de timp, de disponibilitate sau de chef, dar am avut grijă, în permanenţă, să mă proiectez în locul potenţialilor cititori care urmau să citească textul după mai multe luni faţă de derularea efectivă a poveştii (decisesem amândoi să le publicăm abia după ce ne mutam în Grădină) şi scriam în consecinţă.  Dar am scris “la cald”, sub influenţa, nealterată de timp, a tuturor impresiilor noastre proaspete  privind evenimentele şi întreaga noastră experienţă.

În seara aceea am scris despre Marea Mutare şi despre primele impresii în mijlocul Grădinii.  Trebuia s-o fac atunci ca să nu uit nimic, să nu mi se dilueze sentimentele prin efectul obişnuinţei, să pot expune cât mai mult din trăirea aceea unică şi din atmosfera primelor momente ale începutului. Am stins calculatoarele pe la ora 1 noaptea. Nu ne-a venit a crede când ne-am dat seama cât este ceasul. 

Pijamale, încă un lemn pe foc, stins lumina, rugăciunea de seară şi îmbrăţişările în lanţ, Adrian, eu, Ema, şi... la somnic.

Iată, deci, că trecuse şi ziua de 1 decembrie, ziua naţională a Romaniei. Înainte de plecarea din Bucureşti, primisem în dar un steag tricolor de la sora mea, Jeni, şi de la mama, cu rugămintea de a le trimite poze cu el desfăşurat în Grădină. Uitasem şi de sărbătoarea naţională şi de steag. Avusesem prea multe de făcut în ziua aceea.

“Sufleţel, mergem mâine în Grădină?” 

Strângându-mă în braţe, Adrian m-a asigurat: “Pisoiaş, îţi promit. Mâine vom merge în Grădină. Orice-ar fi, mâine vom merge împreună în Grădină”. Am adormit zâmbind mulţumită.

Din Grădina lui Dumnezeu: 06.02.2016

**