Grădina lui Dumnezeu (31) - A sasea zi. Adaptare cu "cântec".

A sasea zi -  sâmbata, 05 decembrie

Afară – crepuscul. Şi un răpăit ca de ploaie torenţială, un zgomot surd, continuu. “Hmmm, plouă.... Azi o să stăm mai mult prin casă. Offf... păcat că n-am apucat să băgam lemnele în magazie... o să se ude...“  Era prea devreme.... De ce m-oi fi trezit? Ema atât aştepta. M-a simtit imediat. Ţop-ţop, din două sărituri ca de ieduţ a fost peste mine, privindu-mă ghiduş printre zulufii zburliţi. Mi-am ferit instictiv nasul.  Cu o zi înainte fusese ţinta atacului ei de dimineaţă. Intrigată, a început să mă latre. M-am întors pe o parte, încercând să adorm înapoi. La un moment dat n-am mai auzit foşnetul acela puternic. Pesemne, am adormit.

Peste un timp ne-am trezit toţi trei. 
-“Cred că plouă afară. Sau a plouat zdravăn. Acum nu se mai aude, dar mai devreme, în zori, m-a trezit ploaia.” îi zic lui Adrian.
-“Nu, nu plouă. Şi nici nu pare să fi plouat.” 
-“Nuuuu??? Ciudat. Puteam să jur că am auzit zgomotul ploii de afară.”

Mic dejun, cafea şi ceai şi treburi cu chef şi spor. Afară era chiar destul de bine, vreo 10 grade, iar soarele strălucea frumos peste curte. Mai mare dragul de lucrat ceva afară. Adrian începuse să sorteze buştenii după mărime şi îi depozita separat prin magazie, astfel încât cei mai mici să fie mai la îndemână pentru foc, iar cei mai mari să ocupe mai puţin spaţiu sub acoperiş, la adăpost de umezeală. Eu aveam pe ordinea de zi curăţatul combinei frigorifice pe care o lăsaseră bunicii chiar în camera în care dormeam. Părea destul de nouă şi înţelesesem că ei o folosiseră până plecaseră. Rafturile, gratarele, sertarele de pe uşa frigiderului şi cutia de legume şi fructe arătau impecabil, ca noi, după ce le-am spălat.  Când am deschis uşa congelatorului, însă, m-am oripilat. Mirosea cumplit a rugină, mucegai şi apă stătută. N-o puteam spăla acolo, în cameră. Mirosea îngrozitor. Aş fi renunţat bucuroasă la supliciul curăţării acelui obiect electrocasnic mizer, dar... dacă tot era acolo şi dacă era funcţional, de ce să nu-l folosim? Aşa că, împreună cu Adrian, am scos-o pe hol. Acolo, însă, era un frig de-mi îngheţa răsuflarea. De mâinile ude nu mai zic. Mi-am luat un lighean cu apă caldă şi detergent lângă mine ca să-mi uşurez efortul şi, din priviri, am căutat un loc unde să-l pun mai la înălţime, ca să nu mă aplec de prea multe ori. Am ales pervazul balconului, dar, din cauza faptului că deja îmi îngheţaseră mâinile acolo, dar şi pentru că gradul de concentrare îmi scăzuse din nou sub cota de avarie din cauza frigului, am calculat greşit azimutul, precum şi traiectoria ligheanului spre pervaz, nimerind direct în zid. Efectul? Am scăpat ligheanul cu apă din mână.

Mai are rost să vă spun ce-am simţit în secunda aia, când am văzut toată apa pe jos şi pe pereţii holului, totul împroşcat cu detergent? Am izbucnit în plâns. Eliberare instant de stres şi descărcare instant de nervi. Le-am lăsat baltă chiar aşa şi am fugit direct spre braţele mângâietoare ale lui Adrian, pe care l-am găsit în grădină, culcând la pământ lujerii uscaţi de roşii care mai rămăseseră. 

N-am mai făcut nimic apoi. Pauză de revenire post-traumatică. Cu dezmierdări, cu îmbrăţişări liniştitoare, cu cuvinte de alint, cu glume şi cu o cafea binefăcătoare. Atunci nu ştiam, dar acum ştiu că împiedicatul, ciocnitul de tot felul de lucruri, scăpatul din mâini, căutatul obiectelor în carul cu fân, plânsul, înjuratul (sic!), datul cu pumnul în masă şi în alte lucruri neînsufleţite, deteriorabile sau nu, după caz, precum şi stările de tristeţe, amărăciune, nervi, furie, disperare, exasperare, exagerare, amplificare, deznădejde şi dezamăgire, care le generau pe toate celelalte enumerate anterior, erau doar acţiuni, metode şi tehnici elevate, complexe şi profesioniste, menite să mă ajute în procesul adaptării după schimbarea pe care o făcusem. 

Şi că sunt naturale. Fireşti. Implicite. Şi că fac bine organismului. Şi psihicului. Mai ales. Călesc. Întăresc. Deblochează nişte chestii. Dezvoltă nişte abilităţi. Ajută la evoluţie. Declanşează nişte unele, alea, alea... Păi, da, nu-i aşa? Păi, cum altfel?! E numai de bine, desigur.

 

Adevărul este că situaţia n-a fost prea roz pentru mine la început . Şi nici pentru Adrian, chiar dacă el n-o arăta. Tot ce aveam de făcut mi se părea că mă solicita mult mai mult decât de obicei, atât fizic, cât, mai ales, psihic. Cel mai nesemnificativ gest mi se părea că presupunea un mare efort suplimentar şi un timp semnificativ mai mare până la finalizare. Mi se părea că se derulau toate cu încetinitorul, simţeam înfrânare, încordare, înţepenire. Parcă aveam două mâini stângi. Sau mâinile unor mecanisme nefolosite de prea multă vreme, nefuncţionale la capacitate maximă, neunse şi, pe alocuri, poate ruginite. Frigul era principalul factor de perturbare, dar şi topografia casei, care avea serioase imperfecţiuni ergonometrice. Mi se părea suprasolicitant efortul necesar pentru a spăla, curăţa şi ordona cât de cât casa şi gospodăria întreagă, pentru a sparge lemnele, pentru a face focurile, pentru a le menţine aprinse. Mi se părea că erau atât de multe de făcut, încât uneori mă învârteam în loc neştiind de care să mă ocup mai întâi. Le-aş fi făcut pe toate odată, dacă aş fi putut. 

Uneori abandonam totul în lacrimi. Spuneam “stop joc” şi nu mai făceam nimic. Pur şi simplu. Mi se părea mult prea mult faţă de cât puteam suporta. În plus, din cauza frigului, eram nevoiţi să ne înfrânăm de la anumite schimbări care se cereau cu prioritate, iar asta îmi creea nişte frustrări majore. Nu mi-a fost uşor, emoţional. Îmi aminteam de confortul la care renunţaserăm şi, când vedeam ce condiţii eram nevoiţi să îndurăm (până puteam să ne punem în aplicare planurile noastre de îmbunătăţire a acestora), simţeam că nu mai pot, că nu mai vreau, că e prea mult, că e prea greu. Deşi, din fericire, nici pe departe nu era aşa. Şocul schimbării îşi cerea, însă, drepturile, manifestările şi timpul necesar depăşirii lui.

Noroc că Adrian şi-a păstrat cumpătul şi m-a ajutat adeseori să-mi revin pe linia de plutire şi să depăşesc astfel de momente critice. Care momente, după ce erau depăşite, îmi păreau de-a dreptul penibile. Ridicol de penibile. Deşi aveau la bază nişte motive absolut banale, nişte fleacuri, în momentele acelea (cele critice, desigur) importanţa lor era exacerbată brusc şi neaşteptat, revărsându-mi-se dincolo de cota de avarie a puterilor mele de suportabilitate, escaladându-mi-se în valuri de furie, nervi şi revoltă. Cum s-a întâmplat în cazul  boabelor de năut răsturnate pe jos, ori cu apa din lighean, când am vrut să spăl frigiderul. Noroc că aceste valuri tsunami se topeau aproape instantaneu după câteva lacrimi şi o îmbrăţişare mângâietoare. Ori după anumite gesturi inoportune de descărcare instant. Numai uşa dulapului acela verzuliu de bucătărie ştie de câte ori am dat în ea cu piciorul. Cu consideraţie, bineînţeles. De fapt, şi alte anumite obiecte, care, deşi nevinovate, s-au aflat, totuşi, în momentul şi în locul nepotrivit, respectiv în mâinile mele. N-am să vă descriu amănunţit ce-au păţit unele dintre ele, dar nu pot să vă garantez că toate acele “alte anumite obiecte” mai au acelaşi nivel de integritate pe care îl aveau la momentul mutării noastre în Grădină. Pot să vă garantez, însă, că prezenţa lor în proximitatea mea imediată a avut un rol extrem de benefic, terapeutic, aş putea spune.

În privinţa incidentului cu frigiderul bunicilor, oricum, mai bine că s-a întâmplat aşa. Ulterior, uitându-ne mai bine la frigiderul ăla, am ajuns la concluzia că nu ne doream să-l folosim. Nu ştiam cât de împregnate cu mucegai erau cauciucurile izolante de la uşi si nici dacă rugina aceea putea fi stopată pe termen lung. Aşa că ne-am hotărât s-o întrebăm pe doamna Maria dacă ştie pe cineva în sat care şi-l doreşte.

Treptat, treptat, ziua se apropia de sfârşit. Culorile cerului prefigurau un apus memorabil. Adrian a propus să mergem împreună în grădina să ne bucurăm de frumuseţea aceea oferită nouă în mod grandios din înaltul cel mai înalt. Am luat-o pe Ema şi aparatul foto şi am pornit în excursie spre capătul grădinii. 

Pe măsură ce ne apropiam de vecinătatea cu mănăstirea, cerul se înroşea spectaculos, iar bisericile se profilau negre din depărtare, ca două siluete elegante, gătite de paradă, cu turle, cruci şi păduri desfrunzite în exterior, cu icoane şi odoare sfinte prin interioarele pustii şi întunecate la ora aceea. Nu mă mai săturam privind culorile acelea desfăşurate pe deasupra dealurilor şi peste văile ce coborau domol înspre apus. Am făcut atunci o galerie impresionantă de fotografii. A fost magic!
 

Apusul acela de soare ne-a învigorat, ca şi mişcarea făcută prin grădină. Trecerea de-a lungul ei, până în capăt, chiar a părut ca o mică excursie, aşa că revenirea în casă a fost, de asemenea, ca o întoarcere din excursie: cu entuziasm şi bujori în obraji. După ora 17:30 culorile s-au stins şi peste sat a coborât întunericul nopţii. Nu ne venea să credem cât de devreme s-a înnoptat. Până pe 22 decembrie, când avea să fie solstiţiul de iarnă, zilele tot mai aveau să scadă, după care aveau să crească treptat. Aşadar, treburi pe afară nu puteam face decât până spre cel mai târziu 18. 

Eram în bucătărie când, deodată, am auzit din nou, de afară, zgomotul surd, continuu, al ploii. Răpăiala de torenţială. Deschid repede uşa. Hmmmmm...... Nu ploua. Afară, linişte şi noapte. Am închis uşa. Ploaia curgea de undeva, de aproape. Măi să fie! Ploua dinspre dulapul de bucătărie! “Cum adică, afurisitul ăla verde îşi bătea în continuare joc de mine după ce mă chinuise deja trei zile?” 

Misterul a fost elucidat după ce Adrian a descoperit că vinovatul era lanterna/radioul/ceas cu celulă solară, pe care o ţineam la îndemână pentru ieşiri în decor, pe întuneric. Avea şi funcţie de alarmă programabilă, iar unul din noi, cine ştie când, apăsase pe butonul de programare a alarmei. Nefiind selectat de noi un anumit tipar muzical pentru declanşare, se activase un zgomot nedefinit, selectat prin default. Ploaia. Răpăitul torenţial. 

Spre seară ne-am delectat puţin pe calculatoare. Cum internet pe cablu urma să avem abia de luni, aşa cum fuseserăm programaţi telefonic (după ce-i contactase Adrian pe cei de la Romtelecom singurul operator care deservea zona noastră), ne rămânea la dispoziţie doar unuia dintre noi, pe rând, modemul mobil pe stick Orange. Eu am preferat să redactez povestea aceasta pe care tocmai o citiţi. Am avut o satisfacţie deosebită să retrăiesc evenimentele zilei dintr-o altă perspectivă, aceea a observatorului detaşat, cel care văzuse deja filmul şi îi înţelegea deja şi rostul şi senzaţiile. 

Ulterior, odată cu prima zi de internet, am început să postez pe blogul meu "Oglinzile Sufletului" primele capitole ale acestei poveşti. Era un proiect care îmi aducea o foarte mare împlinire. Ulterior aveam să fac un alt blog, unul nou, "Grădina lui Dumnezeu" (http://ingradinaluidumnezeu.blogspot.ro) în care ne doream să consemnăm şi separat toată aventura noastră legată de Grădină. 

Noaptea îmbrăca în întuneric totul în jur.

Căldura din cameră ne mângâia plăcut şi ne simţeam răsfăţaţi. După rugăciunea de seară, prin care trimiteam către Ceruri mulţumirile noastre şi prin care îi chemam alături de noi, pe rând, pe toţi înalţii cei mai înalţi şi pe luminoşii cei mai luminoşi dintre toţi sfinţii şi luminoşii divinităţii, pentru susţinere, ajutor, echilibrare şi evoluţie, ne-am luat unul pe altul în braţe şi am adormit în trosnet blând de lemne arse în sobă fierbinte.

“Mulţumim, Doamne, pentru tot!”

Din Grădina lui Dumnezeu:15.02.2016

***