Grădina lui Dumnezeu (26) - Prima zi în Grădina lui Dumnezeu

Prima zi – luni – 30 noiembrie – Sf. Andrei 

Nu mă trezisem încă. Eram undeva, între două lumi, cea a viselor, cred. A viselor frumoase împlinite. Cineva încerca să-mi ronţăie degetele. Şi bluza de pijama. Şi perna. Şi pilota. Apoi a început să mă tragă de păr. Aaaaaauuuu!!!! Emaaa!!!!!! Ufff.....cine a mai pomenit căţel să-şi tragă stăpâna de păr? Cârlionţii mei i se încurcau printre colţi şi printre mustăţi şi apoi încerca să se descurce, scuturându-şi nervoasă capul în toate direcţiile, ca o morişcă. Amuzată de efect, se repezea apoi cu şi mai multă poftă la un alt cârlionţ rebel care, dacă aveam ghinionul să-mi stea zburlit peste faţă, acesta i se părea don’şoarei cu atât mai interesant, motiv pentru care sărea brusc cu tot trupuşorul ei mic şi pufos, direct peste ochii, nasul şi gura mea. Nu-i vorbă, îmi plăcea foarte tare jocul ăsta al ei, dar nu la ora 8 dimineaţa, când mi-era somnul cel mai dulce, când stăteam cuibărită bine îmbrăţişată în culcuşul cald, în timp ce în restul camerei era ger de crăpau pietrele. Offf, bineînţeles că exagerez. Doar 24 de grade. Dar, trebuie să ştiţi că, după ce-mi intrase atât de tare frigul în oase cu o seară înainte, cele 24 de grade de dimineaţă mi se păreau a fi de departe mult-mult prea puţine. Polare de-a dreptul!

M-am foit, m-am sucit, am mormăit din când în când un “Lasă-mă, Ema, în pace!” sau un “Dă-te, Ema, de pe mine!”, până a preluat-o Adrian şi i-a tras prima zmotoceală a zilei. Nu ne prea venea niciunuia să ne ridicăm din pat. Faptul că nu aveam foc în cameră şi nici chef să ne apucăm noi, din proprie iniţiativă, de un asemenea demers, ne-au fost motive deosebit de fundamentate pentru a mai zăbovi în pijamale, sub pilotă până spre ora 10, care, în Bucureşti, era ora mea de trezire în weekend, în timp ce pentru Adrian era o oră destul de întârziată. Totuşi, atunci, în acea zi, ni se păruse ambilor o oră foarte rezonabilă pentru a mai lenevi în pat, fără nici o grijă. 

La un moment dat ni s-a părut că am auzit de-afară un glas de femeie care striga: “Doamna! Doamna!” Ups!!! Doamna Maria! Venise, draga de ea, să ne aprindă focul. Nu ştiu când am sărit amândoi din pat şi am început să zbârnâim, dârdâind, prin cameră, săpând cu viteza luminii prin muntele de lucruri care se sprijineau instabil de un perete, căutându-ne hainele ca să ne îmbrăcăm, să putem ieşi din casă. Dar, până să ieşim noi afară, femeia plecase, gândindu-se, probabil, că n-are cu cine vorbi la ora aia. “Ce ne facem acum?”- ne-am întrebat. Salvatoarea noastră se lăsase păgubaşă şi abandonase misiunea de salvare a celor doi bucureşteni paraşutati “din greşeală” – cum altfel? – în satul ăla îndepărtat, fără ca ei să ştie măcar atât: cum să-şi aprindă singuri focul în sobe. “Curat murdar, Coane Fănică!” 

Ok, trebuia să preluam iniţiativa salvării noastre de la congelare. Mai întâi, Adrian, în calitate de şef al comandamentului nostru numeros, format din trei membri - dintre care unul, recunoaştem, puţin cam năbădăios şi cam încurcă-lume - s-a ocupat mai întâi de reconectarea casei la instalaţia de curent electric şi la reţeaua de apă curentă, pentru a putea demara în forţă operaţiunile necesare supravieţuirii. Apoi a plecat repede acasă la doamna Maria s-o ia cu binişorul, s-o roage frumos, ori s-o oblige prin toate metodele coercitive posibile (glumesc!) să vină înapoi la noi şi să ne aprindă focul. Şi să ne mai explice şi nouă încă o dată cum naiba reuşea ea chestia asta, un lucru aparent banal, dar, de fapt, atât de abscons, de sofisticat şi, cu certitudine, extrem de ocult, cu mult prea multe secrete pentru oamenii obişnuiţi ca noi, mama lui de foc!

Femeia a venit şi nerugată. Ba, chiar cu bucurie! Eu am bănuit-o că simţea şi ceva milă faţă de noi, orăşenii ăia cruzi din capitală, albi la laptele, uşori ca fulgii şi fini la mătasea, că nici să sufle spre noi nu putea de teamă să nu ne facă cine ştie ce rău. Ne-a făcut focul în cameră şi în bucătărie şi ne-a explicat,  din nou, Marele Secret de Stat Major al acelui meştesug practicat la sate din moşi-strămoşi-şi-stră-strămoşi şi dus mai departe din generaţie în generaţie de fiecare proprietar tradiţional-popular-românesc-şi-nu-numai de sobă încălzită cu lemne: aprinsul focului.

După ce ne-a mai spart şi câţiva buşteni, pregătindu-ne lemne, atât pentru întreaga zi, cât şi pentru a doua zi dimineaţă, şi-a luat toporul cu care venise de acasă (ştiind că în gospodăria bunicilor nu mai era nici unul bun şi ascuţit) şi a plecat. Nu înainte de a o răsplăti cu nişte bani pentru tot efortul ei. Chiar dacă încercase să refuze iniţial, s-a bucurat apoi şi chiar ne-a rugat să nu-i spunem soţului ei nimic, deoarece avea în gând să-i cumpere un cadou de Sfântul Nicolae nepotului ei din Cluj, băiatul feciorului ei.

În câteva cuvinte femeia îmi povestise toata istoria familiei ei. Fusese căsătorită în prima tinereţe cu un alt bărbat care murise de cancer în urma cu zece ani, prin 2005. Avuseseră împreună un băiat care s-a căsătorit şi el şi care a avut, la rândul lui doi copii: o fată şi un băiat. După ce i-a murit soţul a stat doi ani în văduvie, apoi un călugăr din Cluj i-a spus că rostul ei nu este să fie singură. “Uite, cunosc eu un bărbat bun în satul Cutare, unde am stat eu în ascultare, la mănăstire. N-a mai fost căsătorit până acum. Stă cu părinţii.“  Le-a facut cunoştinţă şi, în urmă cu opt ani, s-a mutat la el. Băiatul ei şi cu familia lui au rămas la Cluj, desigur. Dar, nu după mult timp, soţia acestuia şi-a luat fata şi a plecat de acasă, lăsându-l pe el singur cu băiatul. După o vreme acesta s-a recăsătorit, iar noua lui soţie i-a devenit mamă vitregă băiatului, “dar mult mai bună decât multe alte mame adevărate”, după cum o lăuda doamna Maria. În curând veneau sărbătorile şi i-ar fi luat copilului un cadou, dar nu avea cu ce. Aşa că banii de la noi i-au venit nesperat de bine, mulţumindu-ne continuu: “Notaţi numărul de telefon fix, de acasă. Numai eu răspund, că soţu’ e plecat peste zi la oi cu telefonu’ mobil, iar socrii nu răspund la telefon. Sunaţi-mă şi mai chemaţi-mă şi vin să vă mai tai lemne când le gătaţi pe acestea. Vin cu drag, să nu mă mai plătiţi. Mulţam mult. Şi să nu uitaţi, să nu-i spuneţi lu’ soţu’, că vreau să iau cadou la baiat.” Ne-am bucurat şi noi că am fost atât de inspiraţi cu acest gest la momentul oportun şi am condus-o apoi la poartă, după ce şi-a luat şi toporul cu care venise: “Asta e secure bună de spart lemne. Vedeţi, să nu spargeţi cu aia din şura lu’unchiu, că nu-i bună.” Unchi îi devenise bunicul, prin alianţă, iar bunica îi devenise mătuşă, bunica fiind soră cu socrul ei, al doamnei Maria, adică soră cu tatăl soţului ei, soţul ei fiind domnul Ion. Aţi înţeles, da? Cum, nu?! Bine, o s-o iau de la capăt. Ha! Glumesc.

Aflasem de la aceşti nepoţi din sat că ambii bunici erau în spital cam de o lună. Aproape imediat după ce ne vânduseră nouă casa, cam la vreo două săptămâni, celălalt nepot al lor de lângă Braşov venise cu o maşina, pe nepusă-masă, şi-i luase pe sus cu ce-au apucat atunci să strângă pe fugă. Stresul acestei mutări, atât de bruscă, după o decizie atât de grea, aceea de strămutare definitivă din locul în care trăiseră o viaţă, i-a zdruncinat rău pe amândoi. Leucemia Bunicii îi dădea dureri din ce în ce mai des şi cerea transfuzii repetate de sânge, iar Bunicul fusese deja operat de două ori: de stomac şi de fiere. Li se spusese că ar putea fi externaţi pe 3 decembrie. După ce doamna Maria a plecat, Adrian mi-a spus că, după părerea lui, Bunicii vor să plece dincolo. Amândoi.

Rămaşi singuri, am început să ne organizăm activitatea. Mai întâi trebuia să mâncăm ceva. Pentru asta ne-am blindat cu toată răbdarea disponibilă şi am început să căutăm prin cutii anumite obiecte de bucătărie. A fost ceva excepţional! Norocul începătorului, cum se spune. De ce? Păi, aveam nevoie de ibricul mare de inox? “Mă duc să-l caut eu, sufleţel.” Am intrat în “Camerele frigorifice” strângând din dinţi şi dârdâind de frig, convinsă că aveam să mă întorc la căldură în secunda doi, spunând că n-am găsit ibricul. M-am apropiat de muntele Athos format numai din cutii, m-am oprit la prima coloană a infinitului, am citit pe capac ce notasem că ar conţine cutia şi ce credeţi? În exact acea cutie se afla ibricul de inox. “Super!!! Sufleţel, sufleţel, l-am găsit!!! L-am găsit!!! Victorie!!!!” - strigam eu surprinsă, alergând spre Adrian fericită şi învingătoare, cu un zâmbet pe toată faţa şi fluturând în aer ibricul precum un steag al victoriei înfipt pe prima redută. La scurt timp Adrian a avut şi el nevoie de nu-mai-ştiu-ce. A intrat şi el cu curaj în aceleaşi “Camere frigorifice”, s-a oprit la primul sac legat cu sfoară, prin care, reţineţi,  nu se întrezărea nimic din ceea ce era în interior şi..... surpriză!!! Nu-mai-ştiu-ce-ul era acolo. “Pisoiaş, l-am găsit!!! Era în primul sac pe care l-am deschis!”  

Vă daţi seama? Eram în extaz! Erau, cu adevărat, primele noastre uriaşe victorii în mijlocul acelei conjuncturi beligerante. Nu aveam noi un inamic concret, palpabil, ori atacabil cu sabia sau cu cine ştie ce alte arme letale, dar casa noastră arăta precum scena unui teatru de război, deci, cu siguranţă, se ascundea pe acolo un fel de inamic care ne pândea de te miri unde, aşteptând să ne prindă cumva descoperiţi. Orice victorie câştigată, afişată, asumată, strigată ostentativ, cu toată puterea, în mijlocul pieţei publice, putea descuraja – nu-i aşa? - orice potenţial atacator periculos. Deci, fără nici o disimulată bucurie, ba, dimpotrivă, cu cea mai mare satisfacţie posibilă, ne revendicam dreptul la ovaţiuni la scenă deschisă pentru fiecare obiect de care aveam nevoie, găsit printre excavaţiile arheologice întreprinse printre cutii, saci şi bagaje. 

Pentru ca provocarea să fie maximă, iar victoria cu atât mai meritorie, Ema participa şi ea efectiv, proactiv şi agresiv la tot procesul acesta. Deschideam noi uşile spre “Camerele frigorifice”, Ema -  ţuşti! - printre picioarele noastre, furişându-se printre munţii de bagaje, amuşinând febril, tenace şi disperat, verificând cu o curiozitate extremă teritoriul acela nou, plin de mirosuri. N-ar fi fost nici o problemă dacă doar amuşina şi ieşea după noi. Dar ea îşi lua în serios rolul de identificator vigilent de orice obiecte bune de ronţăit, motiv pentru care băga în gură orice găsea pe jos: bucăţi de lemn, de lumânări, cabluri, pungi de plastic, hârtie, perdele vechi, ghemotoace de lână, cioburi de sticlă. Eram înnebuniţi când o descopeream ronţăind la câte ceva, căci nu ştiam ce putea fi. Cioburile de sticlă i se păreau ei cele mai delicioase, iar nouă, cele mai periculoase.  Avea un real talent în a le depista în spatiu.

 

Apoi, când ne-am dat seama că putea găsi pe sub paturi, pe după dulapuri sau după sobă şi otravă de şoareci, ne-am speriat de-a binelea. Eram numai cu ochii după ea. Cum o vedeam mestecând ceva, cum săream amândoi şi o căutam în gură să vedem ce mestecă. Ajunsesem să stăm după ea ca după un bebeluş care trebuia ţinut doar în braţe. Unul din noi stătea cu Ema, iar celălalt mergea şi căuta sau făcea ce era nevoie în altă cameră sau afară. Unul o ţinea pe Ema în braţe şi celălalt rezolva cine ştie ce treabă. Cum o lăsam jos, imediat o zbughea ca un glonţ din puşcă şi alerga ca nebuna prin toate camerele. Iar când ne apropiam de ea s-o prindem şi s-o luăm în braţe, ţâşnea brusc într-o altă direcţie, cu o mină şugubeaţă în ochi, jucându-se “faţa-ascunselea” cu noi. 

O dată a intrat după movila de saci şi n-a mai ştiut cum să iasă de acolo. Noi strigam după ea, iar ea nimic. Nici nu mişca. “Ema, unde eşti? Hai, vino, Ema! Vin’la mama.” Ea – nimic. Eram şi nervoasă şi îngrijorată. Nu puteam s-o las acolo nici măcar 5 minute. Era prea frig, iar ea nu era îmbrăcată cu hăinuţa de iarnă. Putea răci foarte uşor. Până la urmă a început să chiţăie. I se făcuse şi frig şi frică. 

Cam aşa a trecut prima zi. Cu despachetat şi curăţenie, cu fuga după Ema şi cu grija şi atenţia ca ea să nu ronţăie lemne, ale căror aşchii ne temeam noi că i-ar fi putut rămâne în gât. Ne-am împărţit fronturile de lucru în mod practic. Pe frontul de vest, eu m-am ocupat de curăţenia în bucătărie, iar Adrian, preluând conducerea frontului de est, a despachetat cutii şi saci la greu. Eu m-am luptat cu spălatul unui inamic puternic şi agresiv, respectiv, un dulap verde de bucătărie vechi, antic şi de demult, cum numai bunicii de la ţară mai pot avea prin case, în timp ce Adrian s-a luptat cu munţii de cutii, despachetând, sortând, aranjând, întrebându-mă care-cum-şi-pe-unde, mutând şi desfăcând saci, genţi şi alte bagaje. 

De la el, unul după altul, ieşeau la iveală anumite obiecte decorative cu care am început să personalizăm, în stilul nostru caracteristic, camera în care dormeam şi bucătaria, în timp ce de la mine, unul după altul, sertarele alea murdare, afumate, degradate şi mirosind a nu-ştiu-ce începeau să semene a sertare adevărate. Uşile să semene a uşi. Rafturile să semene a rafturi. Trebuie să precizez că m-am luptat cu dulapul ăla trei zile (şi trei nopţi, era să zic), dar până la urmă l-am învins. Abia după cele trei zile calendaristice, de basm, am putut, în sfârşit, să depozitez în el vesela noastră de bucătărie. După prima zi am crezut că mă voi lăsa păgubaşă. Era mult-prea-prea-şi-mult-prea-foarte. Totuşi, am perseverat. “Ori eu, ori el.” – mi-am zis. Şi, mă ştiţi deja. Când pun problema astfel, motivaţia e gata fundamentată. Nu mai am nevoie de argumente suplimentare. Adică-cum? Să mă învingă el pe mine, dulapul nesuferit? Nici vorbă! Evident, nu arăta ca nou, dar arăta considerabil şi convenabil de bine pentru a-l putea folosi. Avea el o uşă care stătea cam şuie, dar, în rest, părea utilizabil. Am fost chiar aproape de nirvana când mi-am dat seama că nu-i scârţâie nici o balama. Glumesc! Ba nu glumesc deloc. Ba da, glumesc. Oare?

Pe terenul său de luptă, Adrian repurta succese după succese. Deşi, chiar şi acum mă minunez de stoicismul şi rezistenţa cu care a reuşit să persevereze în direcţia despachetării cutiilor respective în gerul acela cumplit din “Camerele frigorifice”. Da, da, exagerez. Din nou... Totuşi, având în vedere acele condiţii vitrege, Adrian făcea adevărate descoperiri arheologice prin cutiile noastre, la fel cum un cercetător meticulos îşi sortează, aranjează, depozitează, împachetează şi protejează comorile de preţ dezgropate şi scoase la lumină din peşteri, din cavouri, ori din cine ştie ce alte adâncuri. Când am intrat, la un moment dat, după el în camerele cu pricina, am fost uimită de modul în care le sortase, astfel încât măcar să găsim uşor câte ceva atunci când ne trebuia. Ulterior aveam noi să le găsim  fiecărui lucru locul potrivit, dar, deocamdată, ideea sortării a fost genială: zona de cărţi, zona de cosmetice, zona de bucătărie, zona de încălţăminte, zona cu hainele groase, pe care le pusese deja pe umeraşe în şifoniere, apoi celelalte haine, pe care le aranjase pe rafturi exact aşa cum le scosese din saci, unde fuseseră deja sortate şi frumos împăturite de mine, în Bucureşti.

Printre picături şi alte treburi, dar, mai ales, atunci când ne aduceam aminte, fiecare dintre noi urmărea focurile să nu se stingă jarul. Eu, mai ales, eram disperată ca nu cumva să rămânem iar în frig. Nu aveam încă certitudinea că ne puteam aventura singuri în tenebrele periculoase ale reaprinderii focului. Adusesem noi din Bucureşti diverse accesorii speciale care ne puteau ajuta astfel încât un asemenea demers să se soldeze cu succes (de exemplu “lâna de aprins focul”, care arăta ca nişte surcele fine răsucite şi îmbibate cu ceară, ori nişte pastile de parafină şi un spray special, ori un lichid-ulei de palmier), însă nu doream să ajungem să le testăm în situaţie de forţă majoră. Cât timp aveam jar din belşug în sobe eram liniştită. Aşa că mai băgam câte un lemn-două-trei în sobă, din când în când, adică mai tot timpul, pentru menţinerea acestuia. Sobele se pregăteau uneori să bubuie de atâta foc, momente în care mă declaram, cu adevărat, mulţumită.

Aşa a trecut ziua. Cu multă treabă, cu glume şi cu ceva agitaţie şi stres, atât din cauza condiţiilor speciale de luptă, cât şi a nefamilializării noastre cu terenul “minat” pe care ne desfăşuram trupele. Şi, să nu uit de Ema, membră importantă a efectivelor noastre de război, care a contribuit din plin, din toate puterile ei, cu totul neintenţionat, dar foarte eficient, la buna desfăşurare a activităţilor noastre, impiedicându-ne cât de des se putea, în cel mai eficace mod cu putinţă, până la stadiul de maximă enervare, acela de strigăt “Ema, te bat!”, ori chiar pâna la cel de imobilizat şi legat căţel nebun, zăpăcit, obraznic, sâcâitor, enervant, cu uşoare tendinţe înspre a fi jucăuş, nevinovat, inocent şi dornic numai de atenţie şi de joacă, dar, cu certitudine,  lipsit de stăpâni capabili să-i ofere în acele momente ceea ce ea îşi dorea. Timpul drăgălăşeniilor fusese limitat doar la câteva pupături şi câteva hârjoneli între două spălări pe mâini şi două lemne puse pe foc. 

Căci, am constatat, acestea două au fost printre principalele noastre motive de grijă şi maximă preocupare în primele zile, pe lângă celelalte un milion pe care aveam să le descoperim treptat (glumesc!). Apă curentă aveam, dar era doar rece. Gheaţă. Pentru spălat cu apă caldă, trebuia să avem în permanenţă pe sobă un vas cu apă la încălzit. În bucătărie avem o sobă cu plită, tip cizmă, cu două ochiuri. Ca să ne spălăm pe mâini sau vesela de bucătărie, sau orice altceva, trebuia fie să ne ajutăm reciproc (unul să-i toarne celuilalt apă caldă cu ibricul), fie să folosim un lighean în care să punem apa caldă. Dar apoi trebuia să ne clătim: fie cu apă rece, fie cu apă caldă într-un al treilea vas. Complicat. Greoi. Timp mult şi cam peste mână. Enervant. Exasperant!! Daaaar...... astea erau condiţiile atunci.

De multe ori am spălat direct cu apa rece de la chiuvetă numai ca să termin mai repede şi mai uşor. Dar mâinile îmi îngheţau teribil de tare  şi mi se înroşeau. Ştiam că nu e ok, dar nu mai aveam răbdare pentru rutina aceea incomodă, cu turnatul cu ibricul sau cu ligheanul. Îmi spuneam că, gata, termin şi cu asta, apoi folosesc numai apa caldă pentru restul. Însă mereu mai apărea ceva urgent: şi asta, şi aia, şi cealaltă...... La început ne spălam pe mâini cam din cinci în cinci minute. Devenise ca un fel de ritual sacru. O făceam temeinic, riguros, cu apă încălzită şi săpun, nu cumva mâinile noastre fine să stea prea mult timp murdare, ori nu cumva să scape neînnecat vreun germen patogen de posibilă infecţie, vreun stafilococ, ori vreun răspândac de viruşi. Glumesc şi exagerez, desigur. Dar, măturam pe jos – mă spălam repede pe mâini şi îmi dădeam cu cremă hidratantă. Mai băga Adrian un lemn pe foc – se spăla şi el repede pe mâini. Ieşeam afară pentru cine-ştie-ce-treburi – mă spălam pe mâini la intrarea în casă. Apoi - cremă. Spărgea Adrian câţiva buşteni în curte – se spăla pe mâini după ce termina. O scoteam pe Ema prin grădină – o spălam pe lăbuţe la intrarea în casă. Cremă. Sărea Ema din pat pe jos – o spălam pe lăbuţe ca s-o urc înapoi pe canapeaua din bucătărie. Cremă. Şi, uite-aşa, părea că jucam un joc nesfârşit, unul creat doar pentru trecerea timpului şi alungarea plictiselii. Bine, recunosc, jocul ăsta încă îl mai jucăm şi acum. Iar rezervele de cremă hidratantă de mâini sunt în cantităţi federale. Am avut eu grijă de asta.

Seara a venit pe negândite. Nu ştim când s-a făcut noapte. Ne-am trezit deodată că aveam nevoie de lanternă afară. Şi că trebuia să-l hrănim şi pe Toni care se întorsese de prin vecini la noi. Eram la masă, în bucătărie, când l-am auzit chiar în faţa uşii lătrându-ne şi cerând şi el ceva bun. Nu ne aşteptam să mai revină. De fapt, luându-ne cu treaba, uitasem de el. Ce să-i dăm? Pâine cu brânză, ce altceva? Mâncarea noastră cu care veniserăm din Bucureşti era vegetariană. Zacuscă, humus, pastă de măsline, salată, fructe, dulciuri. Câinele nu era un vegetarian, în mod sigur. Îl puteam noi converti ulterior, de voie, de nevoie, dar, până atunci... Aşa că l-am servit cu delicatesuri: pâine şi brânză de la doamna Maria. Păi, nu era să lăsam patrupedul lihnit de foame să poftească pe la uşa noastră, lătrând insidios şi bătându-ne obrazul că nu-l băgăm şi pe el în seamă cu un biscuite, un pişcot, o măslinuţă, cu ceva, acolo, orice, de politeţuri, de bune maniere.

Apoi ne-am retras în singura cameră încalzită şi ne-am pregătit de culcare. Stins lumina, rugăciunea de seara, mulţumit lui Dumnezeu şi cerut ajutoare divine, luat Adrian pe mine în braţe, luat eu pe Ema în braţe şi aşteptat pe Moş Ene pe la gene.

Atunci mi-am dat seama că, exact cu trei ani în urmă, în 30 noiembrie 2012, de Sf. Andrei, fusesem la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca cu nişte prieteni. Mă rugasem: “Ajuta-mă, Doamne, dăruieşte-mi ce ştii Tu că este pentru mine, potrivit mie, după voia Ta. Primesc orice îmi este hărăzit şi, te rog, ajută-mă să primesc totul cu seninătate şi încredere, cu iubire şi mângâiere...”  În seara aceea am simţit din nou nevoia acelei rugăciuni. Pentru amândoi.

Înainte de a mă lăsa să alunec în somnul plăcut şi odihnitor al nopţii m-am auzit îngânând ca prin vis: “N-am ajuns în grădină nici azi, iubitule....” 

  Din Grădina lui Dumnezeu: 04.02.2016

***