Nicidecum mai prejos de Raffaello!

 

Actualizare in 25.04.2024: completare cu text la final

Dupa ce v-am povestit ieri despre cum am cules eu tura a doua de urzici pe anul acesta, despre peripetiile procesarii si depozitarii lor in congelator, dar mai ales despre prima portie de piure de urzici proaspete din aceasta primavara, facut ca la carte, cu tot ce ne place noua, azi sunt nevoita sa revin asupra subiectului doar pentru ca ieri am omis sa adaug poze cu cele doua ingrediente principale, obtinute din productie proprie, care au completat savoarea meniului nostru.

V-am ispitit cu urzicile, dar am uitat sa va spun ca am folosit in decorarea farfuriei si frunze verzi de usturoi, recoltate din "parcelele" noastre din balcon. :)

"Nu am scris nimic pe această temă, din diferite motive despre care nu are rost să discutăm aici, dar sunt lucruri care mă deranjeaza și mă obligă să-mi exprim opinia... Sper să nu se simtă nimeni ofensat, în fond și la urma urmei avem toți aceleași drepturi, dar sunt probleme care ne privesc pe toți, chiar dacă avem puncte de vedere diferite... După umila mea părere și fără nici un interes să supăr sau să acuz pe nimeni, chiar dacă nu toți veți fi de acord cu mine, până la urmă fiecare gândim diferit, nu putem să ne impunem criteriile altora, dar această problemă merită analizată cu grijă și dacă o privim dintr-un unghi practic, puțin mai profund, fără să intru în polemici cu nimeni, eu sincer gândesc că nu e normal că încă mai sunt persoane care nu pun usturoi în urzici...” (Mihaela Moldovan) :)))))))))))

In plus, inainte de cafeaua de pranz, am baut si o licoare fermecata si nemaipomenita, respectiv, sirop din muguri de brad, tot productie proprie, ramas din stocul facut  anul trecut pentru apocalipsa care se anunta si care n-a mai avut loc, fiind amanata pe termen nedeterminat. :) 

Asadar, pentru a nu va lasa neispititi maxim, revin cu poze de azi, in care mezamplasul este completat cu detaliile mai sus mentionate. 

De data asta, ouale ochiuri mi-au iesit impecabile, nu ca unul din cele de ieri, care a vrut el sa faca pe rebelul viteaz si si-a spart capul. Eu i-am spus sa fie atent in tigaie, ca il fac de ras pe internet daca se sparge, dar el Batman-Batman. Asa ca l-ati vazut si voi ieri in poze ce galbenus spart acompania urzicile delicioase din farfurie. Mi-a stricat feng-shui-ul. :)

Azi ouale ochiuri mi-au iesit perfecte, ba chiar s-au vorbit unul cu altul si, ca sa compenzeze nazdravania celui neascultator de ieri, azi s-au unit si, in modul cel mai romantic cu putinta, au format o inima iubitoare, cu doua galbenusuri pulsand fericite in tandem. 

Sau, ma rog, pentru aceia mai prozaici dintre voi, puteti spune ca forma luata de cele doua oua ochiuri din tigaie seamana cu chipul lui ET din filmul acela SF binecunoscut, cu cei doi ochi mari in varful capului turtit. :)))

Dar, inainte de pozele cu urzicile si cu ouale-ochiuri-ET, vreau sa va arat ce ne-a iesit noua azi in cale, in timpul plimbarii de dimineata. 

In afara de faptul ca s-a terminat cu vremea rece si ploioasa, dar si de faptul ca, iesind soarele si incalzindu-se iar, merii au inflorit si ei (gata, daca au inflorit si merii, vine vara!), chiar cand ne intorceam spre casa am vazut o masina neagra care avea inscriptionat un mesaj extrem de sugestiv pentru noi. Bineinteles ca era pentru noi, pentru cine altcineva? :)) 

Ne intreba imperativ: Ready? 

Desigur, intrebarea era daca suntem gata sa mergem acasa si sa mancam urzici. Voi ce credeati? :))

Oricum, tot drumul numai despre urzicile astea am vorbit si, de fapt, abia asteptam sa ne intoarcem ca sa ne asezam la masa, caci pofta asta nu trece asa usor, cu una, cu doua. Poate doar cu vreo trei-patru portii. Sper! :))

Dupa ce am mancat bunatate de "minuni de urzici", m-am apucat sa pregatesc cafeaua/cacaoa de pranz. 

Acesta a fost un moment de maxima inspiratie si sincronicitate cosmica. Sa vedeti de ce. :))

Zilele trecute, Adrian a facut o comanda pe internet pentru un filtru de apa nou - care, ce nume de model credeti ca are? ANGEL! - care urma sa ne fie livrat azi prin curier. La scurt timp dupa ce am terminat de servit masa, a venit si curierul cu pachetul. 

Adrian a despachetat ambalajul si, cand a deschis cutia filtrului, a exclamat catre mine uimit, intrebandu-ma: "Ce spuneam eu, pui, astazi, in timp ce ne plimbam? Despre Raffaello? Uite ce bonus ne-a trimis furnizorul filtrului. Bomboane Raffaello!" 

Si imi arata pachetelul cu cele patru bomboane. Am ramas perplex!

Ca sa intelegeti contextul si ca sa va dati seama de anvergura uimirii noastre (desi ni se intampla atat de des astfel de momente incat n-ar mai trebui sa ne miram atat, dar, nah, parca tot nu ne putem inca obisnui cu viteza cu care se manifesta uneori ceea ce vorbim) o sa va dau cateva detalii istorice.

In urma cu cateva luni, am avut o conjunctura in care trebuia sa rezolvam o anumita situatie cu cateva persoane si eu am avut atunci ideea ca, la final, sa le servim cu ceva bun si dulce, un fel de atentie simpla, ceva nepretentios, dar, totusi, sa fie un gest cumva elegant, prin care sa ne exprimam multumirea pentru felul in care s-au rezolvat lucrurile. Conjunctura nu era potrivita pentru oferirea unui cadou sau a unei atentii prea sofisticate, ci doar ca un altfel de "multumesc", unul dulce, lejer si vesel. 

In acest sens, eu am propus atunci sa cumparam bomboane Raffaello. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adrian a fost de parere ca alegerea este cam prea mult pentru formalismul si reticenta cu care persoanele respective erau obisnuite. Si a continuat glumind, spunand ca poate niste bomboane de menta ar fi mai potrivite in conjunctura data. Dropsuri, adica! :))))

Asa ca am renuntat de tot la gestul (banal, in opinia mea) cu Raffaello si am incheiat situatia aceea doar cu multumiri verbale si cu strangeri de mana cordiale. Oficial si formal, nimic iesit din comunul cu care ceilalti erau obisnuiti. 

Dar ideea de Raffaello a ramas intre noi doi, ancorata in glumele noastre interne, ca fiind un simbol al unui gest maret, exacerbat, cu care multi nu sunt obisnuiti, care se afla in varful piramidei alegerilor exclusiviste, luxury, de top, ceva din gama caviarului, diamantelor, excursiilor in Bali, sau a masinilor de super-lux, cum ar fi Porche, Rolls Royce sau Bentley. :))))

Ei bine, azi, in timpul plimbarii noastre, tot vorbind inflacarati despre urzicile de acasa, spre care ne indreptam deja pofticiosi, tocmai vazusem si mesajul de pe masina aceea, cel cu "Ready?",  Adrian si-a amintit cumva de conjunctura aceea despre care v-am povestit mai sus si, in spiritul nostru de gluma a precizat cu un ton afectat, ostentativ serios: "Si, desigur, ne vom oferi si o atentie potrivita, nicidecum ceva mai prejos de Raffaello!"

Iar acasa, din pachetul primit de la curier, ce credeti ca a scos el, cu mana lui? "O atentie potrivita, nicidecum ceva mai prejos de Raffaello!"

Asa ca azi am avut si desert. 

Deserul pe care, abia dupa ce Adrian l-a acceptat, fie si numai in gluma, Universul (aka ANGEL) ni l-a trimis noua, ca o confirmare concreta ca este cu adevarat cel potrivit. 

Adica un desert "nicidecum mai prejos de Raffaello". :)))

De o multime de astfel de "minuni" am avut parte in viata. Am povestit aici pe blog multe dintre ele. 

Chiar fix in urma cu trei ani, in 24.04.2021 am avut doua postari pe aceasta tema. Voi relua textele si aici pentru a usura cititul lor, cu link catre postarile initiale.

Minunile noastre, cele de toate zilele (1)

24 aprilie 2021 

Inainte de Craciunul din decembrie 2019, poate va amintiti, am simtit impulsul de a povesti o serie de intamplari cu un sambure comun de intelesuri (in care aratam cum mi s-au revelat mie anumite „minuni” pe drumul vietii, avandu-l pe Dumnezeu alaturi) reunite sub titlul „Aripi de vise”. Acestea au fost incluse in cea de-a treia carte din miniseria „Bucuresteni mutati la tara, in Ardeal” (in care am surprins jurnalul aventurilor noastre din Gradina), iar titlu acesteia, respectiv „Gradina pentru Aripi si Vise”, a fost inspirat exact de aceste povesti.

Acum, inainte de Sarbatorile Pascale, simt impulsul unor noi povesti despre alte „minuni” pe care in trecut le-am cerut cu tot sufletul, fara sa stiu ca le voi primi, dar avand credinta ca, intr-un fel sau altul, voi primi ajutorul de care aveam nevoie. Azi, privind inapoi, in timp, chiar le-as putea numi adevarate „minuni”, daca n-as sti ca, fiind in cautarea lui Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si crezand in El, il regasim pe El in noi insine si in deciziile noastre. Caci, fara indoiala, increderea in El sporeste increderea in noi si in alegerile pe care le facem.

Asadar, am inceput zilele trecute cateva povesti-revelatii. Azi voi continua cu altele.

Eram prin anul 1999. Tocmai imi dadusem demisia de la o firma (unde lucrasem cateva luni), pentru ca nu eram dispusa sa accept unele conditii de lucru sub nivelul meu de competenta, demnitate si respect. Asta dupa ce, anterior, statusem acasa vreo doi ani, inainte de care imi dadusem demisia de la un alt loc de munca (unde lucrasem peste cinci ani) din acelasi motiv - pentru ca nu fusesem dispusa sa accept unele conditii de lucru sub nivelul meu de competenta, demnitate si respect. Asadar, eram in vara anului 1999, nu aveam de lucru, copiii erau mici, erau prin clasa a II-a, cred, si trebuia sa-mi gasesc un nou job. Nu aveam studii superioare, nu stiam limba engleza (si nici o alta limba straina la nivel conversational), asa ca optiunile mele erau destul de limitate. Nu insa si increderea mea in mine, in ceea ce stiam ca pot sa fac, ca pot sa invat, ca pot sa devin. Nu vedeam inainte mea nici un obstacol, nici o problema, trebuia doar sa am rabdare sa vina momentul oportun.

Cautam zilnic jobul potrivit in anunturile din ziare, de la mica publicitate, asa cum era pe atunci, dar nu gaseam nimic. Situatia parea destul de ingrijoratoare. In fiecare dimineata duceam fetele la scoala, iar pana la pranz, cand le luam de la scoala, cautam anunturi, trimiteam faxuri, dadeam telefoane. Apoi, dupa amiaza, ieseam la plimbare cu fetele in parc, pentru plimbarea zilnica, asa cum le obisnuisem.

Astfel, in una din acele zile, cand iesisem la plimbare cu ele, traversand intersectia mare inspre parcul unde ne faceam plimbarea zilnica, am vazut la parterul unui bloc, amplasat chiar in unul din colturile intersectiei, ca incepuse renovarea si amenajarea unui nou spatiu comercial. Nu stiam ce avea sa fie acolo. Am simtit un impuls puternic sa urmaresc evolutia pregatirii acelui spatiu.

Zilele urmatoare m-am apropiat de vitrina magazinului si am privit inauntru. Erau muncitori care montau un mobilier specific de magazin. Imi placea ce vedeam. Imi inspira un cadru simplu si curat, pregatit de cineva care avea un atent simt al detaliilor. Imi spuneam in sinea mea ca mi-ar placea sa lucrez intr-un asemenea spatiu, indiferent ce fel de comert s-ar fi putut desfasura acolo. Era la 5 minute de casa si parea un mediu sanatos, civilizat, chiar elegant, intr-o oarecare masura. Si m-am rugat atunci la Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in acest spatiu comercial. Pe orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez aici! Am nevoie de asta!” Si m-am rugat asta zilnic, de cate ori treceam prin fata vitrinelor lui.

Dupa inca alte cateva zile, dupa ce am constatat ca mobilierul fusese gata montat, am decis ca este timpul sa ma interesez asupra detaliilor. Asa ca, intr-o dupa amiaza, am batut la usa si am cerut sa vorbesc cu cineva din conducere. Muncitorii mi-au spus ca nu este nimeni din conducere prezent, insa il pot gasi pe patron undeva in incinta Magazinului Bucur Obor (mi-a dat toate detaliile necesare). I-am intrebat ce profil va avea acel spatiu comercial pe care il pregateau si mi-au spus ca vor fi mai multe profile, dar, in principal, va fi comert cu produse electronice si electrocasnice.

Am simtit cum mi s-au inmuiat genunchii cand am auzit. Firma la care lucrasem anterior, in cei cinci ani, cea de la care plecasem prin demisie (si dupa care am stat aproape doi ani acasa, ocupandu-ma de copii), avusese exact acest domeniu de activitate: comert cu produse electronice si electrocasnice. Acolo invatasem sa fac de toate: de la vanzator, la gestionar de depozit, de la operator calculator, la contabilitate primara, de la responsabil cu vanzarile de consignatie (erau anii de dupa revolutie, cand consignatia era comertul preferat al tuturor) la sef de magazin. Stiam tot ce trebuia sa stiu ca sa pot conduce o asemenea afacere. Date tehnice, financiare, logistice, comerciale, contabile, tot.

Deci, avand deja experienta in domeniu, curajul mi-a sporit mai mult si mi-am spus in mintea mea ca eu neaparat, TREBUIE, sub orice forma, in orice functie, sa lucrez in acel magazin. Deja ma vedeam lucrand acolo, venind dimineata la program si plecand seara spre casa din acel magazin.

Ok, eram hotarata sa fac tot ce tinea de mine, in limite rezonabile, pentru a vedea daca am acces catre vreo functie acolo. Eram chiar dispusa sa fiu din nou vanzatoare - nu conta. Eram sigura ca, ulterior, puteam dovedi ca sunt capabila de mult mai mult si ca puteam obtine si functii mai inalte.

Asadar, m-am dus la Bucur Obor, am urmat indiciile, am dat de patronul magazinului respectiv , un domn in varsta, de peste 60 de ani, si, ce credeti? Fix in ziua aceea el daduse anunt in mica publicitate pentru angajarea unui sef de magazin! In secunda aceea am stiut ca postul acela era pentru mine. Am inceput sa-i vorbesc despre experienta mea anterioara in domeniu, despre ce stiu sa fac, si, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, fusesem foarte convingatoare, astfel incat, interviul de angajare ulterior, la care a participat si cel de-al doilea asociat din afacere, fusese mai mult o formalitate. Dumnezeu imi auzise cererea si mi-o implinise.

Am lucrat in firma aceea alti cinci ani, am dezvoltat treptat o mica retea comerciala, formata din trei magazine, le-am organizat de la zero si le-am facut profitabile pe toate trei. A fost singurul loc de munca din viata mea de unde n-am plecat prin demisie, ci prin desfiintarea locului de munca (in 2004 cei doi asociati au decis sa inchida magazinele pentru ca intervenise criza economica, iar concurenta celor mai mari retaileri din domeniu, Flanco, Altex si altii, ne obturau serios perspectivele de dezvoltare si chiar de supravietuire pe linia de plutire).

In firma aceea eram atunci cand am simtit ca este timpul sa-mi continui pregatirea prin studii academice (iar firma s-a inchis cu foarte putin timp inainte de obtinerea Diplomei de Licenta). A fost mediul propice pentru autodezvoltare, pentru evolutie personala, a fost mediul potrivit in care am fost incurajata sa-mi folosesc toate abilitatile personale, toata creativitatea si intreaga incredere in sine pentru a atinge succesul. Conteaza foarte mult sa intalnesti in viata omul potrivit si mediul potrivit, care sa-ti permita deschiderea aripilor si zborul spre mai inalt, chiar cu riscul plecarii spre alte orizonturi. Patronul acelui magazin a fost unul din oamenii providentiali in evolutia mea.

Daaaar, si aici revin la propriile alegeri, daca eu insami nu as fi decis ce vreau, daca n-as fi avut incredere in puterea mea de adaptare la orice, de invatare a oricaror informatii necesare oricarui domeniu care s-ar fi putut desfasura acolo, in acel magazin, n-as fi avut oportunitatea aceea extraordinara de a accede in pozitii pe care pregatirea mea teoretica inca nu mi-o permitea, dar la care m-au calificat experienta, aptitudinile, atitudinea si increderea in sine. Si credinta in Dumnezeu. Minunea a venit spre mine abia dupa ce eu m-am indreptat spre ea. Caci asa se declanseaza minunile! 

Minunile noastre, cele de toate zilele (2)

24 aprilie 2021

Un alt episod oarecum asemanator si chiar in continuarea celui povestit anterior, va vor revela alte minuni ascunse dincolo de aparente.

Eram in aprilie 2004. Firma aceea la care lucrasem cinci ani, unde ma dezvoltasem pe masura dorintelor mele si a aptitudinilor dobandite in timp, unde prinsesem gustul studentiei si unde fusesem ajutata sa urmez cei patru ani de facultate in paralel cu responsabilitatile mele profesionale, cu cele familiale si cu multe altele pe care le aveam pe cap, urma sa se inchida la final de luna. Patronul, omul care ma angajase in urma cu cinci ani, un om sufletist si constient de valoarea oamenilor din echipa lui, a facut tot ce a putut, a apelat la toate cunostintele si relatiile lui, si le-a gasit de lucru tuturor angajatilor pe care ii avea si care, altfel, ar fi fost disponibilizati dupa inchiderea firmei.

Mai putin mie. Pentru mine nu se lega nimic. Eram, oarecum, supracalificata. De la director de retea comerciala spre ce ma mai puteam indrepta? A apelat si la relatiile lui din cele cateva banci cu care lucrasem, in speranta ca as fi putut fi acceptata in sistem. Ba, chiar, am si fost la un fel de interviu cu o directoare de sucursala de banca, dar... nu s-a legat nimic. Inca nu venise timpul, nu era locul potrivit, minunea nu se putea implini fara o lectie atasata. Trebuia mai intai sa fac eu primul pas inainte, nu sa fiu impinsa de altcineva. Caci, asa se declanseaza minunile!

Eram in miez de aprilie, eram in toiul activitatilor specifice de inchidere a stocurilor, de retur catre furnizori a marfurilor acceptate la retur, de inchidere a balantelor financiare, de bifare a soldurilor contabile, si de tot soiul de treburi de genul acesta, de inchidere a unei firme. Echipa mea era deja la jumatate din efectiv, nu prea mai erau multe de facut, celelalte magazine fusesera inchise, iar eu paream ca aveam sa raman ultima, sa sting lumina.

Ieseam afara, in fata magazinului, de multe ori pe zi, pe trotuarul pe unde oamenii din cartier treceau nestingheriti care si unde avea fiecare treaba, fara nicio grija pentru grijile mele, fara sa stie nimeni prin ce treceam eu, fiecare ducandu-si propria poveste pe umeri catre destinatiile spre care erau chemati sa se indrepte, dupa nevoie si destin. Doar eu stateam pe loc, in usa magazinului, asteptand ziua de la finalul lunii, cand aveam sa pun lacatul pe usa pentru ultima oara, dupa cinci ani in care facusem asta zilnic, inclusiv in weekend, sambata si duminica, zi-lumina, dupa cum se lucra in vremurile alea in comert, in general.

Si, stand eu asa afara, in usa magazinului, in una din zile, priveam aproape in gol dincolo de intersectie, in diagonala, unde am observat ca, la parterul blocului amplasat fix pe acel colt al intersectiei, se lucra la renovarea si amenajarea unui nou spatiu comercial. Am ramas cu privirea intepenita pe vitrinele acelui magazin, aproape ca hipnotizata. Am simtit instantaneu un impuls foarte puternic de a afla ce va fi acolo. Nu va suna oare cunoscut?

Cateva zile la rand am fost cu ochii pe spatiul acela comercial, stand in usa magazinului meu. Si ma rugam din nou la Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in acel spatiu comercial. Pe orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!” Si m-am rugat asa zilnic, de cate ori dadeam cu ochii de vitrinele acelea mari, imense.

Intr-o zi, cineva, propabil un client, nu mai stiu cine, mi-a spus ca acolo se amenajeaza o sucursala bancara. Am fost entuziasmata! Mi-am rafinat cererea catre Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in banca aceea care se deschide in spatiul acela comercial, de peste drum. Pe orice functie ar fi, accept orice. Vreau sa lucrez acolo! Am nevoie de asta!” Bine, nu mai stiu daca exact cu cuvintele astea, dar ideea ramane valabila.

Ma gandeam eu ca in iunie aveam sa sustin examenul de licenta si urma sa obtin si Diploma de economist, asa ca studiile superioare nu mai reprezentau un motiv de blocaj. Pentru a-mi spori sansele de succes, fara sa spun nimanui de perspectivele catre care tanjeam, mi-am inceput, in paralel fata de cursurile de la facultate, alte cateva cursuri de specializare in domeniul financiar-bancar, la Institutul Bancar Roman, cursuri la care avea acces oricine. Eram hotarata sa lucrez in mediul bancar, desi inca nu stiam cum avea sa se intample asta.

Ei bine, luna aprilie s-a incheiat, firma la care lucrasem si-a inchis portile, iar eu am ramas fara job. N-aveam nici o perspectiva, nici o speranta, nici o directie spre care sa pornesc.

Cautam zilnic anunturi de angajare in mica publicitate, mergeam zilnic la cursurile de la facultate, invatam pentru examenele din sesiune, imi faceam proiectele de seminarii, lucram la proiectul de licenta, aveam si familie, doi copii si responsabilitatile specifice, iar in plus, mai mergeam si la cursurile de la Institutul Bancar Roman. Acestea din urma au fost cursuri de scurta durata, astfel ca, pana in iunie, obtinusem pe baza de examene doua diplome de specializare in creditarea societatilor comerciale si in analiza financiara. Si zilnic treceam si prin fata vitrinelor acelea imense, unde aflasem ca urma sa se deschida o noua sucursala bancara a bancii X. Si ma rugam sa fiu ajutata sa lucrez acolo.

Cum-necum, nu va pot da detaliile intermediare, va dati seama, dar am fost acceptata in sistem, dupa ce eu mi-am facut partea mea de drum, primul pas. Incepand din iulie 2004 mi-am inceput noul meu job in domeniul financiar bancar. Nu am lucrat exact in sucursala aceea din intersectie, asa cum (credeam ca) ma rugasem, insa am lucrat fix in banca ce amenaja spatiul acela. De fapt, exact cum fusese cererea mea: „Doamne, ajuta-ma sa lucrez in banca aceea care.......”

Intre timp, in paralel cu derularea formelor de angajare, am sustinut si examenul de licenta, mi-am primit Diploma de economist si, cu ea in dinti, am intrat intr-o noua etapa a vietii. Dumnezeu imi auzise inca o data cererea si mi-o implinise. Dar nu inainte de a face eu primul pas, de a fi hotarata, de a-mi vedea cu ochii mintii visul implinit, de a-l simti al meu, pentru mine, nu inainte de a fi convinsa ca, oricum ar fi, ii pot face fata, pot invata, ma pot adapta, pot reusi. Am avut incredere nestramutata in puterea mea de a trece peste orice provocari si de a reusi. N-a fost tocmai simplu in primele luni, nu pot da detalii, dar m-am orientat foarte repede in spatiu, am inteles foarte repede regulile nescrise, nespuse, cele ale culturii organizationale, si am reusit nu numai sa ma integrez, ci sa evoluez, sa avansez profesional, sa fiu lider si angajat de top pe propriile mele merite, fara compromisuri, fara proptele, fara ajutor. Nu o spun ca sa ma laud, ci ca sa arat ca se poate.

Am ocupat in ultimii noua ani cea mai complexa pozitie dintr-o sucursala bancara, aceea de creditare a societatilor comerciale (SRL-uri de toate tipurile, de la microintreprinderi pana la afaceri uriase, de milioane de euro), dar si de creditare micilor antreprenori independenti (avocati, notari, mediatori, cabinete medicale, etc.), si tare mult mi-a mai placut sa ma ocup de asta! N-am avut nici timp si nici motive sa ma plictisesc.

Dar, desigur, este nevoie ca anumite rotite sa se potriveasca in mersul lor circular din aceasta lume. Este nevoie ca propriile tale rotite sa fie pregatite sa intre si sa se potriveasca intr-un anume angrenaj si sa reziste acolo. Eu am rezistat 11 ani in banca si as fi rezistat si mai mult daca n-ar fi venit momentul trecerii intr-o alta etapa, intr-o noua scoala a vietii: mutarea in Gradina lui Dumnezeu. Mutare pe care ne-am ales-o singuri, prin liber arbitru, prin decizie asumata, si in urma careia au venit nenumarate alte minuni spre noi, pe care vi le-am povestit deja. Am plecat din banca prin demisie, care a fost transformata, de fapt, in acord cu superiorii mei, in incetarea raporturilor de munca prin acordul partilor.

In concluzie, cereti minunile, credeti in ele, dar, inainte de toate acestea, credeti si cereti ajutorul lui Dumnezeu. Si trebuie sa credeti si in voi insiva, si sa faceti primul pas. Altfel nu se poate. Minunile ni se dau, dar nu ni se baga in traista. Noi suntem adevăratii creatori ai minunilor din viata noastra, prin fiecare alegere care ne duce mai departe, prin fiecare gest care ne apropie mai mult de manifestarea viselor noastre.

Asadar, repet, fiind in cautarea lui Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si crezand in El, il regasim pe El in noi insine si in deciziile noastre. Caci, fara indoiala, increderea in El sporeste increderea in noi si in alegerile pe care le facem.

The End

Happy End

 

24.04.2024