Talantii mei valorosi primiti de la Dumnezeu

 

Acum, dupa ce tocmai am divulgat inca un secret in ceea ce ma priveste, respectiv, o pasiune despre care n-am prea vorbit pe blog, croitoria, m-am hotarat sa dezvolt putin acest subiect, cel al talantilor primiti de la Dumnezeu.

Stiti care este povestea talantilor, da? Dumnezeu le da celor trei frati niste talanti (a se citi ”daruri”), apoi a cerut sa vada cum s-au folosit de acesti talanti.

Fratii din povestea biblica stim ce au facut:

*cel care a primit 5 talanti i-a investit in negot si a castigat alti 5 talanti in plus, deci i-a returnat lui Dumnezeu 10 talanti;

*cel care a primit 2 talanti a facut la fel, dar a muncit mai mult si mai implicat si a castigat in plus 2 talanti pe langa cei de la inceput – deci, a returnat 4 talanti;

*cel care a primit 1 talant, mai lenes din fire, l-a ingropat in pamant, ca sa fie sigur ca nu il va pierde sau ca nu il va fura nimeni, astfel incat sa nu fie in paguba cand Dumnezeu ii va cere inapoi talantul – el n-a pierdut nimic, dar nici nu a produs nimic, caci nu s-a folosit deloc de talantul primit, ci l-a returnat fara nici o utilizare.

Cam asta este povestea in care va invit astazi.

Fiecare om primeste de la Dumnezeu cativa talanti – daruri, abilitati practice, calitati unice, insusiri fizice speciale (cum ar fi inteligenta, frumusetea, sanatatea perfecta, etc), inclinatii deosebite, nascute din pasiune (sau compasiune), catre anumite aspecte ale vietii (cum sunt salvatorii de animale abandonate, de exemplu) pentru care omul nu a facut nimic special, nu a depus eforturi deosebite pentru a le manifesta in viata, dar care pot aduce anumite beneficii, lui si semenilor din jur, daca le manifesta cu intentii pozitive si in sens evolutiv. Un fel de bonusuri de la Dumnezeu. :))

Si eu mi-am primit talantii mei. Mai multi, nu numai unul.

Primul talant de care am fost constienta de foarte devreme, din copilarie, a fost, fara falsa modestie, frumusetea fizica. Mi-am dat seama usor cat de mult ma ajuta aceasta si ca doar prin simpla prezenta in fata unei usi, aceasta mi se deschidea chiar inainte sa bat. N-am profitat, insa, de acest talant mai mult decat Dumnezeu imi sugerase: atat cat sa fie bine si sa rezulte un bine din ceea ce eram. 

Pot spune ca nu mi-am exploatat prea mult acest talant, pentru ca mi-am dat seama foarte devreme ca era ca o sabie cu doua taisuri. Asa ca profitul pe care frumusetea chipului mi l-a adus a fost o anumita incredere in sine, curaj social, usurinta in rezolvarea unor situatii, interactiune facila cu oamenii si mai putin zbucium in a deschide usi. 

M-am straduit sa am grija de aceasta frumusete prin anumite actiuni simple, dieta sanatoasa, putine spre deloc cosmetice, iubire, somn si iesire in natura, dar mai ales sa-mi cultiv acea pace si frumusete interioara, despre care stim cu totii ca se imprima si pe chip. Este singurul lucru care conteaza. In asta a constat, de fapt, folosirea talantului. 

Am lucrat mult pentru a obtine si a-mi mentine aceasta frumusete interioara (intr-o lume extrem de provocatoare, care pateaza si strica orice frumusete), precum un bijutier lucreaza la un diamant, slefuindu-l continuu si multifatetandu-l, pentru a-i scoate la lumina intreaga frumusete si perfectiune. 

Dumnezeu a dat, dar intretinerea darului a depins aproape exclusiv de mine. 

Al doilea talant pe care mi l-am descoperit in timp a fost abilitatea mea de a ”citi” foarte usor oamenii si adevarul. Dintr-o privire si cateva cuvinte, dintr-un gest sau o tonalitate a glasului, din pauzele dintre silabe sau chiar din nerostirea unor informatii, simteam instant daca mi se spunea adevarul sau nu. 

Stiam imediat ce fel de om am in fata, ce urmareste dincolo de aparente, ce strategii are in spatele vorbelor de fatada. Acest lucru mi-a fost de mare ajutor in viata, caci am putut sa ma protejez de minciuna si falsitate din primii pasi, intr-un mod care sa nu ma afecteze prea mult. 

Acest ”dar” a fost uneori si ca un blestem, caci e foarte dureros sa stii ca oamenii de la care te astepti sa-ti fie aproape, sa te sprijine si sa-ti spuna adevarul in orice situatie, tocmai ei aveau agende ascunse, intentii necurate imbracate in poleiala si minciuni. 

Dar, trebuie sa recunosc, m-am folosit foarte mult de acest talant, tot timpul, chiar si atunci cand nu vroiam. De fapt, nu a fost o alegere – ”citeam” adevarul chiar si atunci cand imi doream sa nu-l cunosc, iar situatia sa nu fie asa cum o ”citeam” eu. 

Acest talant mi-a fost de mare-mare ajutor. Cred ca l-am inmultit cel mai mult prin binele care a rezultat din folosirea lui.

Al treilea talant important care mi-a fost daruit a fost Cuvantul. Am primit Harul exprimarii de sine in cel mai frumos mod cu putinta: Poezia. Mi-am spus adevarul in versuri, am dialogat cu Dumnezeu in armonii maiestrite, am vorbit despre frumusetea lumii in Cuvantul atent selectionat, am pus in lumina adevarul vazut si simtit de mine la un nivel de mare acuratete, redand cu exactitate cele mai fine nuante ale ideilor, cu cele mai potrivite cuvinte. 

Ca o paranteza, vreau sa amintesc cat de entuziasmata am fost la un moment dat, in anii 2000, cand, explorand universul internetului ca pe o mare necunoscuta plina de informatii uimitoare, am descoperit o pagina numita ”Filozofia Nuantelor”, creata de insusi nepotul lui Petre Tutea ca pe un omagiu adus marelui filozof. Sintagma de ”filozofie a nuantelor” mi s-a parut atunci fenomenala, caci imi raspundea magistral la propria mea nevoie de exprimare in cea mai exacta forma posibila, aceea care sa exprime fix nuanta pe care mi-o doream, pe care o simteam foarte clar in interiorul meu, cu o claritate perfecta, indiscutabila, fara loc de confuzie sau de interpretare. 

Dupa parerea mea, Adevarul poate fi expus din mai multe perspective, in functie atat de pozitia celui care il exprima, dar si de pozitiile diferite ale celor care il primesc - si ca intotdeauna vor fi nuante intre aceste perspective, chiar daca adevarul este unul singur, imposibil de schimbat. Numai lumina care il pune in valoare sau umbra care ii stirbeste claritatea pot face diferenta, insa doar in ceea ce priveste perspectiva de intelegere a acelui adevar - care, oricum, ramane acelasi. Dar ideea de nuante ale exprimarii unei anume perspective mi s-a parut ca imi vine ca manusa peste propriile mele perceptii asupra Cuvantului care exprima Adevarul.

In fine, acest talant l-am slefuit continuu, l-am pus sa lucreze pentru mine si pentru altii, am zugravit cu el adevarul meu si al altora si l-am oglindit cat de bine si de mult am putut, ca sa fie, nu doar cunoscut, ci si asumat. 

Pentru a exprima mereu cel mai elocvent Cuvant, am inteles inca din copilarie ca trebuie sa invat sa-l folosesc corect, sa-i invat gramatica si vocabularul cat mai bogat, sa-mi imbogatesc perspectivele si viata cu experiente din care Cuvantul meu sa se adape ca dintr-un izvor, caci el trebuia sa-mi fie curat, oglindit, nu inventat, nu exagerat, nu absurd si nici mincinos. 

Am fost pasionata de Rebus (cuvinte incrucisate), stimulata fiind de tata catre aceasta indeletnicire ”literara”, iar asta m-a ajutat enorm la completarea vocabularului, la asimilarea de cuvinte si intelesuri noi, a asocierilor spectaculoase de cuvinte in contexte inedite, deci, m-a indrumat catre o elevare estetica, nu doar practica si eficienta, a folosirii Cuvantului.

Dar cel mai important ingredient pe care l-am introdus in ecuatia utilizarii acestui talant a fost lectura. Am citit din ce in ce in ce mai mult incepand mai ales din adolescenta si continuand constant spre prezent. Mult si de toate. Am explorat multe teme ale vietii, cautandu-le in cartile de beletristica, in primul rand, dar si in cele in care am gasit informatii utile pentru evolutia mea culturala, personala, spirituala, profesionala si altele. 

Cititul mi-a deschis perspectivele Cuvantului primit si m-a ajutat sa-mi dezvolt imaginatia, creativitatea si intelegerea lumii interioare, umane, dincolo de dezvoltarea lingvistica, atat de urmarita de mine mereu. Mi-a deschis porti despre care nici nu stiam ca exista si mi-a aprins o lumina in mine despre care nici nu banuiam cat de importanta avea sa-mi devina.

Tocmai de aceea, am sadit acest talant si in gradina sufletelor fetelor mele, stiind cat de important este cititul pentru dezvoltarea lor profunda si complexa ca oameni, ca adulti in aceasta lume. Ele au preluat stafeta, iar pasiunea cititului au inceput s-o predea in familiile lor catre proprii lor copii. Puterea exemplului personal este indiscutabil principala metoda didactica, pedagogica, in procesul de parenting. 

Lectura mi-a slefuit Cuvantul si mi-a antrenat forta si acuratetea de expresie. Apoi, am pus si in poezie acest talant al Cuvantului, l-am inmultit, l-am aurit si l-am depozitat in seiful unor carti care stau acum marturie modului in care l-am folosit, binelui pe care l-am facut prin el si, astfel, ii returnez lui Dumnezeu o comoara nepretuita. 

Am publicat sase carti, din care doua de poezie. Chiar blogul acesta este o consecinta a utilizarii eficiente a talantului primit. Insusi Cuvantul Dumnezeului infinit, in Oglinda.

Alti talanti pe care i-am primit de la Dumnezeu au tinut de anumite abilitati practice. Am avut diferite talente care tin de creativitate si lucru manual.

Am avut talent artistic, precum pictura, in copilarie, dar nu l-am pus in valoare si ca adult. In gimnaziu am fost inscrisa doi ani la un curs de grafica-pictura-sculptura, dar acolo mi s-a parut ca nu ma ridicam la nivelul altor copii, care erau mult mai talentati decat mine si am renuntat. Chiar daca am participat cu cateva lucrari la mai multe expozitii scolare, acestea nu mi-au oferit o motivatie solida pentru o perfectionare continua.

Insa acolo am invatat foarte multe notiuni care tin de arta: forma, dimensiuni, compozitie, perspectiva, echilibru, cromatica, asortare, complementaritate si altele. 

Acolo mi-am format bunul gust artistic, elevat, si mi-am deschis ochii catre frumusetea lumii, a omului, a naturii, catre frumusetea abstracta, geometrica, dar si catre frumusetea subiectiva, aceea care rezoneaza stric personal cu privitorul si care nu se incadreaza in tiparele stabilite de altii.

Despre talentul muzical nu pot spune ca l-am primit/manifestat. Am primit ureche muzicala si simtul masurii, al ritmului, al melodicitatii si armoniei, am cantat in corul scolii, dar mi s-a parut plictisitor sa fiu o oarecare intr-un grup oarecare pe o scena. 

A fost doar o experienta bifata, dar care a sedimentat in interiorul meu placerea pentru muzica buna, nu pentru zgomot.

Am mai primit pasiuni diverse: colectionatul de timbre, sahul - tot tata m-a initiat in tainele sahului, un sport al mintii care antreneaza rabdarea, eficienta si rapiditatea in gandire, strategia, anticiparea si fair-play-ul. Chiar daca am participat la niste concursuri si la niste simultane la nivel scolar, acestia mi-au ramas talanti ai copilariei, caci mi-am pierdut interesul cand mi-am dat seama ca mediul in care aceste pasiuni se desfasura era mult prea competitiv si imi depasea posibilitatile. 

Autoevaluarea obiectiva mi-a fost, desigul, un alt talant pe care l-am primit si pe care l-am folosit aproape automat, inconstient, chiar din copilarie si adolescenta. Am stiut foarte clar ce pot si ce nu pot, ce vreau si ce nu vreau, cata incredere merita sa am in ceva/cineva si cand nu se mai merita deloc sa ofer increderea mea. Spuneti si voi, nu sunt acestia talanti valorosi? Sunt extrem de valorosi!

Apoi, am descoperit atractia si talentul pentru crosetat. Aici pot spune ca am preluat talentul de la mama mea, care si ea a fost in tineretea ei o mare pasionata de croseta. Am crosetat obsesiv-compulsiv ani la randul tot felul de mileuri, asa cum era moda in anii aceia. Mileuri, fete de masa, veste dantelate sau din plasa, aveam o manie in a croseta cu fir mouline in degrade si cu macrame. 

Dupa ce moda a trecut, dar mai ales dupa ce am constatat cat de greu era sa sterg praful pe mobila cu atat de multe mileuri prin casa, le-am adunat de peste tot si i le-am daruit mamei, care inca si acum le pretuieste si isi decoreaza interiorul casei cu ele, pe langa cele pe care le avea deja. 

Acest talant de la Dumnezeu mi-a dezvoltat nu atat indemanarea practica, cat alte calitati care mi-au fost de mare folos in viata: rabdarea, tenacitatea, viziunea, intuitia, anticiparea, increderea in rezultat, curajul de a recunoaste o lucratura gresita, de a o desface si de a o lua de la inceput in mod corect si frumos. 

Am invatat ca atunci cand gresesti, nu trebuie sa persisti in greseala. Opreste-te, analizeaza si apoi ia-o de la capat asa cum trebuie. Doar asa lucrarea se poate finaliza bine, frumos si in cele mai bune conditii. Oricare ar fi lucrarea!

In ultimii ani mi s-a reactivat pasiunea crosetatului cu macrame colorat pentru realizarea de esarfe din plasa, foarte practice si cochete. Am crosetat zeci de esarfe, am facut cadou cea mai mare parte din ele, iar eu inca mai am un vraf de esarfe din toate culorile, pe care le port in anotimpurile reci, aici, la munte. Adica, aproape tot anul. :)))

De tricotat nu m-am simtit atrasa deloc, acest talant mie nu mi-a fost oferit. Deci, n-am avut, nici n-am pierdut. :)

Insa am primit talantul croitoriei. Aici pot spune ca acest talant mi-a adus o avere! Si nu, nu ma refer la avere in bani, ci in experiente, in satisfactie, in bucuria reusitei, in ambitie si in dorinta de dezvoltare, evolutie, perfectionare. 

Croitoria a fost pentru mine un talant cu cele mai practice rezultate.

Reiau mai jos un fragment din insemnarea anterioara in care am dezvoltat subiectul legat de talentul meu privind croitoria.

Arta croitoriei este unul din talantii pe care i-am primit de la Dumnezeu la nastere. Stiti cum e, ursitoarele impart tot felul de daruri si planuri de destin, iar apoi vine una si da peste cap toate planurile celorlalte si ofera ”acul cu ata”. In fine, asta e o gluma, caci, in cazul meu, acesta chiar mi-a fost un Dar. Si un Har. Altul mi-a fost ”darul” acelei ultime ursitoare, dar nu despre acela este vorba in propozitia noastra de azi.

Croitoria mi-a fost pasiune inca din copilaria indepartata, cand, cu mare entuziasm, faceam tot felul de rochii pentru papusa. O singura papusa am avut, dar ea a avut un milion de haine, datorita mie. Cautam tot timpul materiale din care sa-i fac haine. Numai mama stie, biata de ea, cate materiale cumparate la metraj i-am stricat in incercarile mele de a-mi imbraca papusa. :)))

Mi-am inceput antrenamentul in aceasta pasiune puternica destul de devreme, pe la 10-15 ani si, in timp, m-am perfectionat singura, observand, intuind, calculand, masurand de zece ori si taind dupa a 11-a masuratoare, fara cursuri de croitorie, fara instructori, fara ajutor si sfatuitor in aceasta meserie. 

Am invatat croitoria autodidact, folosindu-mi intuitia, simtul estetic, al armoniilor, al formei, al imbinarilor si m-am perfectionat prin practica, exersand si tot exersand. Asumandu-mi riscul de a gresi, de a taia prost si de a strica material. Am si stricat, desigur, dar nu m-am descurajat, am invatat din propriile greseli. Am testat mai departe pana m-am prins de anumite chestii si asa am reusit.

Nu am avut nici carti din care sa invat ceva secrete, nici acces la internet pe vremea aceea, in care eu ma specializam. Primul calculator (descktop) acasa l-am avut abia in 2000, iar accesul la internet era atunci abia la inceput in Romania. Oricum, pana in anul acela eu devenisem deja experta in croitorie. Doar prin practica. Si din pasiune.

Pur si simplu din pasiune. Si talent. Caci, recunosc, fara acest talent primit de la Dumnezeu, n-as fi facut nimic.

De aceea eu votez ”pentru” atunci cand pasiunea si entuziasmul intra in ecuatie. Cand exista un vis frumos de implinit, prefer sa merg pe calea implinirii lui decat sa stau cu mainile in san spunandu-mi ”e prea greu, prea mult, prea departe, prea tarziu”. Am riscat mult alegand sa merg pe calea implinirii viselor, dar intotdeauna a meritat.

Am avut si pierderi, da, dar acestea nu m-au oprit mai mult de o clipa, cat sa-mi analizez pasii, deciziile, directia si apoi fie am continuat, fie am corectat destinatia. Nu mi-am oprit pasii care m-au purtat catre evolutie de frica pierderilor. Asa am invatat enorm de multe despre viata, despre mine, despre ce-mi ofera Dumnezeu si despre recunostinta pentru tot ce am trait si am descoperit ca sunt.

In decursul timpului mi-am facut multe haine, mai ales mie, dar nu numai, si fetelor mele. 

Prin 2011 mi-am cumparat o masina de cusut electrica Singer Mademoiselle, dupa ce toti anii precedenti am folosit o masina de cusut electrica romaneasca Sanda, poate o stiti, primita de la mama mea, care mi-a incurajat pasiunea si m-a sustinut asa cum a putut, caci niciodata nu s-a suparat pe stricaciunile pe care le provocasem in copilarie pentru a-mi imbraca papusa aia rasfatata. :)))

Acum, in aceasta insemnare, dincolo de povestea spusa in cuvinte, vreau sa va arat si cateva fragmente ale povestii in imagini si incerc sa punctez mai jos cateva din creatiile mele vestimentare mai speciale, de suflet, din trecut, cele pentru care am si fotografii.

Este vorba despre niste costume de cosplay pentru fetele mele, pe care le-am realizat in 2008. Au fost destinate participarii fetelor in cadrul Festivalului japonez Nijikon, care a avut loc anual in Bucuresti, la Casa de cultura a Tineretului, ca o onorare a culturii japoneze de desene animate anime. Acest festival avea (nu stiu daca mai are loc in prezent) si un concurs de cosplay, adica de costume home-made realizate de participanti dupa modelul unor personaje din acele desene animate anime.

Sa va redau un pic contextul, caci talantul meu privind croitoria si realizarea celor doua costume de samurai pentru fetele mele s-a imbinat perfect pe talantii pe care ele insele i-au primit de la Dumnezeu si pe care i-au pus sa lucreze si sa-i inmulteasca in viata lor.

Au avut si ele pasiunile lor in copilarie si am incercat cat am putut sa le stimulez creativitatea in circumstantele vietii de atunci, fara sa le tai aripile. Le-am incurajat si le-am pus la dispozitie propriile mele abilitati pentru a le ajuta si sustine in implinirea unor vise ale varstei, care aveau sa le hraneasca sufletul mai departe in viata.

Asadar, in 2008 ele erau deja in facultate si aveau deja activata pasiunea filmelor de desene animate anime, pe care le urmareau cu patima, faceau parte dintr-o comunitate care devora povestile personajelor, stiau pe de rost replici, nume, actiuni, tot. Asa li s-a aprins si dorinta puternica sa invete limba japoneza. 

S-au inscris la un curs optional de limba japoneza pentru incepatori, tinut tot la ASE, unde invatau deja, si, pe parcursul a doi ani, au prins destul de multe din aceasta limba grea (din perspectiva mea) atat scris, cat si vorbit. Au invatat cateva zeci de semne japoneze, stiau sa formeze propozitii si chiar sa poarte o conversatie in japoneza, la nivel de incepatori spre mediu. Amandoua la fel, au fost mereu in acelasi an de studiu din gimnaziu pana la terminarea facultatii. Au inceput si masteratul amandoua, una l-a terminat, cealalta s-a retras dupa primul semestru, considerand ca nu-i prea ajuta pe calea profesionala pe care pornise.

Fiind ele atat de captivate de cultura japoneza si de Festivalul Nijikon, au dorit sa participe la concursul de cosplay si, deci, si-au ales niste personaje din desenele animate anime pe care sa le copieze in vestimentatie, atitudine, rol, si m-au intrebat daca le pot ajuta in implinirea acestui vis. Ceea ce am si facut.

Mi-au aratat poze, am gandit tiparele, materialele, am croit, am cusut, au probat si am finalizat cele doua costume de samurai exact cum si-au dorit ele. Au avut nevoie si de anumite accesorii pe care personajele le aveau in filme, incaltamintea de samurai, precum si niste sabii sau ceva arme specifice razboinicilor japonezi, iar acestea le-au fost confectionate exact ca in poze, astfel incat aparitia lor la Festival sa confirme cat mai bine corespondenta cu rolul ales.

Va las mai jos pozele din 2008, de la Nijikon, apoi continui povestea cu alt exemplu. O sa ma vedeti si pe mine in ultima poza, cea in care o ajutam pe una din fete sa se schimbe de costum, la finalul Festivalului. 

Bineinteles ca le-am insotit acolo, doar nu puteam sa le lasam singure. Erau doar niste adolescente, cuminti, dar  in mijlocul unei multimi de alti adolescenti, mai mult sau mai putin cuminti, nu stiam exact, dar nici n-am vrut sa las la voia intamplarii raspunsul, caci responsabilitatea de parinte si integritatea copiilor este mai importanta decat libertatea acestora, vazuta doar din perspectiva lor. :)))

Veti vedea in poze ca fetele mele, ca si ceilalti participanti la concursul de cosplay, nu doar s-au prezentat imbracate in costumele personajelor alese, ci au avut o evolutie scenica complexa, in care au trebuit sa copieze atitudinea personajului, mimica, grimasele, jocul specific din desenele animate, miscari de lupta, unde era cazul, reactii specifice si altele, fiecare cum era inspirat. 

A fost ca o piesa de teatru jucata de acesti copii talentati, amatori, desigur, dar foarte ancorati in pasiunea lor comuna, adunati in acel cadru oficial, in care li s-a oferit oportunitatea sa-si exprime creativitatea si pasiunea.

Am ales cateva poze cu care am vrut nu numai sa evoc costumele pe care fetele le-au avut, ci si prezenta lor scenica si modul in care si-au exprimat personajele pe care le-au interpretat.

2008 - Nijikon, Festivalul de arta japoneza anime

In 2009, fetele au participat (din nou) la urmatoarea editie a Festivalului Nijikon. De data aceea, amandoua au participat ca voluntari in echipa de organizare, dar una din ele si-a dorit sa aiba si un costum nou pentru concursul de cosplay. Asa ca am reluat procesul creativ si, pe baza instructiunilor primite, am realizat un alt costum al unui alt personaj feminin din desenele animate anime.

Pozele de mai jos sunt graitoare. Talantul meu, croitoria, s-a pus din nou in miscare, dar a produs rezultate mult mai importante decat ceea ce se vede in poze. Iar Dumnezeu, cand cere returnarea talantului, evalueaza tot. ;-)

2009 - Nijikon, Festivalul de arta japoneza anime

In 2011 am avut ocazia unei altfel de experiente. 

Una din fete urma sa participe in anul acela la doua nunti ale unor prietene si avea nevoie de doua tinute. Anul acela n-a fost unul tocmai roz financiar, asa ca mi-a propus sa o ajut cu talentul meu in croitorie.

Mi-a aratat modelul unei rochii care avea doua fete. Un model 2 in 1. Doua rochii in una. Astfel, mergea la doua nunti, aparent, cu doua rochii diferite.

M-a intrigat mult ideea si m-a ambitionat. Cum, sa nu pot eu face asa ceva? :)

Am ales impreuna materialul potrivit acestui model, un fel de triplu voal cu lycra, un fel de vascosa catifelata, vaporoasa, dar totusi un pic grea, cu tinuta, si usor elastica. Croiala era destul de provocatoare, in bie, care, se stie, este un model destul de riscant si care, daca nu este bine croit si cusut, poate lasa cozi. Dar m-am apucat de treaba increzatoare.

A iesit rochia aia ceva senzational! Bine, este adevarat, si manechinul m-a ajutat enorm, caci rochia aia a picat pe ea minunat. Dar si eu parca m-am intrecut pe mine insami cu executia acelei rochii. A facut fata senzatie la ambele nunti!

A fost insotita de cel care avea sa-i fie sot ulterior. Au impreuna acum o familie frumoasa si doi copii minunati, doi baieti. Si sora ei, fata mea cea mica, are familia ei si un copil, o papusica de fetita, care ii seamana leit, copia fidela.

Sunt foarte mandra de fetele mele, cum probabil se subintelege, au crescut frumos, au devenit niste adulti minunati, care si-au luat vietile in propriile maini, care si-au facut familii frumoase si isi cresc copiii in modul in care il considera cel mai potrivit lor.

Se spune ca te poti numi un parinte bun, implinit, atunci cand copiii tai nu mai au nevoie de ajutorul tau. Este un mod de a spune ca ei sunt pe deplin stapani pe viata lor, ca stiu si pot sa-si ia cele mai bune decizii pentru ei si ca sunt capabili sa-si organizeze si sa-si conduca viata singuri. Deci, da, sunt o mama implinita.

Confirmarea a fost pusa si in cuvinte. Talantii mei au facut pui. Fetele mele au propriile aripi si isi cresc la randul lor puii lor cu aripi.

„Ati reusit sa faceti din noi doi adulti functionali, doua femei independente, cu familii, cu cap pe umeri si inima in piept, care isi iubesc parintii, pentru ca si voi ne-ati iubit si ne-ati crescut sa fim puternice, sa stim sa luam o decizie, cu responsabilitate si asumare. Asa sta in legea lucrurilor, ca un copil sa devina adult, iar parintii sunt responsabili doar sa il ghideze ca sa devina un adult capabil sa zboare liber.”  

Aspectul meu de mama sta acum cu lacrimi de bucurie in ochi si strange in inima cel mai frumos dar pe care o mama il poate primi: confirmarea ca totul a avut un rost, ca aripile au crescut frumos, ca puii zboara liberi, ca stiu sa-si poarte de grija si ca zborul lor vorbeste deja despre ei, despre curajul si increderea in ei insisi, despre entuziasmul si forta lor de a-si primi in aripi viitorul. 

Si, in ciuda aparentelor, cel mai greu pentru mine a fost, nu momentul in care fetele mele au zburat din cuib, ci mai devreme, in momentul in care am constientizat ca ele, doamne! chiar vor face asta, si ca eu va trebui sa stiu sa le dau drumul, sa le incurajez sa-si ia viata in aripi, sa aiba incredere in ele, in aripile lor, si in faptul ca, orice-ar fi, vor reusi. 

Cel mai greu a fost sa tac atunci cand as fi vrut sa le spun „mai ramaneti mici, aici, langa mine”. Cel mai greu mi-a fost sa-mi retin unele gesturi atunci cand stiam ca aripile mele protectoate sunt inlocuite de aripile in duet ale partenerilor lor de viata. Cel mai greu mi-a fost sa astept in cuibul gol atunci cand stiam ca bucuria lor este de a-si descoperi frumusetea si miracolele propriilor lor cuiburi. 

Insa, acum, dupa ce greul a trecut, cea mai mare fericire a mea, ca mama, este sa stiu ca a meritat sa invat sa tac, sa ma retin si sa astept atunci. A fost atat inspre binele lor, cat si al meu. Caci n-as fi primit confirmarea, de n-ar fi fost asa. Sunt un parinte bun si implinit, cu alte cuvinte.

Din cele scrise mai sus, rezulta o concluzie uimitoare chiar si pentru mine, caci mi-a venit in timp ce redactam frazele precedente.

Fetele mele mi-au fost, de fapt, cel mai valoros si mai frumos talant pe care Dumnezeu mi-l putea oferi in aceasta viata!

Mi-am dorit cu ardoare sa fiu mama, dar a fi mama a doi copii exceptional de buni a fost, fara indoiala, un dar de la Dumnezeu! Amandoua in egala masura de frumoase, cu suflet bun, integru si compasional, cu ambitii si dorinta de evolutie, de dezvoltare, de implinire. Ce mi-as fi putut dori mai mult decat atat?

Si, daca Darul a fost atat de pretios, cu certitudine l-am si meritat! Nu se poate altfel! :)))

2011 - Rochia 2 in 1

Din anii care au urmat voi exemplifica doar cu cateva poze din Gradina din Ardeal si de aici, din Predeal, cu micile cusaturi din procesul de creatie a unor obiecte casnice. 

N-am cautat prea mult in arhiva, le-am ales pe primele gasite si ma opresc la ele, caci insemnarea asta este deja kilometrica. :)))

2017 - Gradina lui Dumnezeu, din Ardeal + 2025 Predeal, din Ardeal :)))

Revenind la prezent, iata ca, de curand, talantul meu a fost din nou pus sa lucreze. Asa a aparut in decor rochia mea cea noua. :))

Va reamintesc contextul. Ziceam ca aveam materialul de multa vreme in dulap. In cursul lunii iulie, vazusem pe strada o doamna care avea o rochie dintr-un material aproape identic si mi s-a aprins un beculet. Imediat pasiunea mea pentru croitorie mi s-a reactivat si m-am pus pe lucru. Etapele de creatie sunt evidentiate in insemnarea ”Rochia mea cea noua ascunde un Secret. The Secret.” din 20 august 2026.

Reiau cateva poze cu aceasta ultima creatie.

2026 - Rochia mea de vara

Si nu puteam incheia acest subiect fara a mentiona ca, acum, in acest prezent minunat, nu m-as fi putut bucura de toti talantii mei si nu as fi putut scrie despre ei daca Dumnezeu nu mi l-ar fi dat pe cel care paseste alaturi de mine (si eu alaturi de el) de peste 14 ani, Adrian. Si de 12 ani ne purtam verighetele.

Dumnezeu ne-a deschis calea unul catre celalalt, daruindu-ne, astfel, ca talant dumnezeiesc, unul altuia. 

Asadar, multumesc, Doamne, pentru tot! Pentru toti talantii pe care mi i-ai daruit, multi, foarte multi, recunosc, dar fata de care am avut o imensa responsabilitate de a face ceva cu ei, de a-i folosi cu rost, de a-i inmulti si a obtine prin ei cat de mult posibil in plus. Si nu, nu de a obtine averi cuantificabile in bani, aur, proprietati si altele din acest registru. Ci de a obtine in plus calitate umana, sufleteasca. De a obtine valoare dumnezeiasca. Lumina energetica, vibratie inalta, indumnezeire. 

PS. Si daca vi se pare ca in insemnarea asta m-am cam laudat, nu, nu vi se pare. Daca nu eu, atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? Carpe Diem, baby! :)))))

23.08.2026

***

Autor: Liliana Pașcanu

Notă copyright:

Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în mod explicit sursa.

Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare sau recenzii, cu menţionarea sursei.

Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini creativitatea şi unicitatea!

Îţi doresc lectură plăcută!

Cu drag,

Liliana Pașcanu

*

PRECIZARE IMPORTANTA: Toate textele și poeziile mele sunt creația mea exclusivă, fără nici o influență, intervenție, corecție, rearanjare, sugestie sau inspirație obținute prin AI (Inteligența Artificială). N-am accesat niciodată AI, ChatGPT și nici o platformă sau aplicație de AI pentru a-mi scrie textele/poeziile, nu mă interesează aceste facilități, nu am nevoie de ajutor în a-mi scrie textele sau versurile. Am cap, minte, un vocabular destul de bogat și inspirație pe puterile mele. Tot ce emit sub numele meu îmi aparține exclusiv.

Scriu pe acest blog din iulie 2012, deci de 14 ani, cu peste 13 ani înainte de accesul publicului la AI.