Femeia oglindindu-L pe Dumnezeu

Motto1: „Femeia este asemeni pământului: ea este matca, ea duce viaţa mai departe. Domină totul şi toate. Nu există fiinţă mai puternică decât femeia. Eu cred că ea este cea mai mare minune pe care a lăsat-o Dumnezeu pe Pământ! E o falsă teorie aceea că bărbatul cucereşte femeia. De fapt, se întâmplă invers, chiar dacă lucrurile nu sunt atât de evidente. Ea alege, ea cheamă, cucereşte şi domină“ Stefan Iordache 

Motto2: "Dragă femeie, nu lăsa ca viața ta să fie condusă de alții, nu o lăsa încurcată în tipare si sloganuri care nu îți aparțin, ci trăiește după adevărata ta natură, curajoasă să îndrăznești dincolo de reguli." Simona Oberhammer

Motto3: „Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta)

Femeia oglindindu-L pe Dumnezeu

Autor: Liliana Pascanu

(1)

Demult, demult, la inceput de lume,

Cand Dumnezeu fiind prea plictisit

De propria-i singuratate-n cosmos,

De-atata liniste si-atata infinit,

Si-a amintit ca poate sa creeze

Tot ce viseaza, tot ce isi doreste.

Si si-a facut, din tina, o Oglinda.

In care s-a recunoscut, fireste.

(2)

Era Adamus, Omul far’o coasta -

Pe care i-o luase Dumnezeu

Ca sa isi faca inca o Oglinda,

Una... altfel. Una cu... decolteu.

Si a numit-o Eva pe Femeie,

Si chiar era altfel si altcumva.

Ea il avea pe nu-stiu-cum in sange

Si-L surprindea mereu cu altceva.

(3)

Ea a cerut eterna frumusete

Si tinerete fara batranete-a vrut,

Si viata fara moarte a pretins-o,

Iar Dumnezeu i-a dat neabatut.

A fost uimit de-aceste mari dorinte!

Si-o admira pe Eva pentru tot.

Dar se-admira in paralel pe Sine:

„Eu am creat-o astfel! Doar eu pot

(4)

Sa pun in ei ceva din Mine insumi!

Si ma mandresc cu tot ce am creat!

E prea frumoasa Eva si-ndrazneata,

Si, iata, din plictis, ea m-a salvat!

Ma mira-atatea cereri si pretentii,

Chiar Raiul l-am facut tot pentru ea!

Nimic sa nu-i lipseasca-n veci Femeii.

Nimic sa nu-mi mai ceara, de-ar putea.”

(5)

Dar cel mai tare L-a uimit momentul

Cand Eva a muscat din Marul sfant!

Cum oare nu s-a speriat de Sarpe

Cand si-a scos capul hatru din pamant?

Cum de-a-ncalcat complet a Lui porunca?

Nu-i Demiurgul, El? Cum de-a-ndraznit

Sa faca dupa capul ei, Femeia?

De ce-a muscat? De ce nu a fugit?

(6)

Si, mai ales, cum l-a putut convinge

Si pe Adam sa muste? L-a mintit?

Sau... poate... ea intelesese

Ca-n ei e Dumnezeul oglindit?

Si ca puterea Lui, dumnezeiasca,

E si in ei? Oh, nu! Cum de-au gresit?

Nu ii putea ierta, deci, ca pedeapsa,

Desi ii admira, i-a izgonit.

(7)

Dar a uitat El, Creatorul, oare

Ca ea, Femeia, ii stia secretul?

„Sa se-nmulteasca! – fuse-a Lui porunca -

Iar trupul ei sa fie creuzetul

In care pruncii-n lume-aveau sa vie

In mari dureri.” Asa fuse blestemul.

Dar ea nici n-a cracnit. Caci a stiut

Ca ei il mostenesc pe El, Supremul.

(8)

Puterea Lui in ei fusese-nscrisa,

Samanta Lui ardea in ei. Stia!

Puteau crea tot ce-si doreau in lume,

Iar pruncii lor puteau si ei crea.

Si-au luat in maini destinul fara teama

Si au pornit drum lung de dovedit,

Lui Dumnezeu, ca n-a fost o-ntamplare

Cand pe-amandoi El insusi i-a unit.

(9)

Si, chiar de le-a fost greu in lumea asta.

Si chiar daca adesea au uitat

Ca Dumnezeu a pus in ei samanta

Divinitatii Lui,  ei au luptat

Sa isi aduca-aminte ca destinul

Le e etern in Ceruri oglindit

Si ca aveau tot dreptul sa-l cunoasca

De la-nceput, cand El i-a zamislit.

(10)

Nu-s doar doua papusi insufletite!

Lor li S-a dat Scanteia de Lumina,

Puterea Lui, Cunoasterea si Vrerea,

Decizia si Forta Lui Divina.

Au stapanit pamantul-n lung si-n latul,

Dar Mostenirea lor este doar Sus.

Femeia si Barbatul, impreuna,

Vor Adevarul ce-a ramas nespus.

(11)

Si, dupa cum ati inteles, desigur,

Femeia e si-acum tot indrazneata

Si cere insistent sa afle Totul

Exact Acum! Chiar in aceasta viata!

Nimicul si pe ea o plictiseste,

Cum si pe Dumnezeu L-a plictisit

Atunci, demult, la inceput de lume,

Cand El, Nimicul, era infinit.

(12)

Femeia, da, vrea Totul. Si-l primeste.

Caci doar prin trupul ei El a-mplinit

Dumnezeiescul Tot din prorocire.

Deci, tot prin ea Nimicul s-a sfarsit.

Ea-si cere Mostenirea Lui Divina

Ea-si cere Locul langa Dumnezeu.

Iar pentru-Adam, asemeni, tot ea cere,

De-a dreapta Tatalui sa stea mereu.

(13)

Ea nu vrea Raiul. Vrea Imparatia!

Vrea Totul Lui, Tot ce-i dumnezeiesc.

S-a saturat de Jocul cu Iluzii.

Si-a implinit destinul pamantesc.

Femeia nu mai vrea sa mai astepte!

Prea multe vieti, prea mult a indurat.

Acum vrea Totul dintr-o rasuflare:

E gata, Doamne, cu adevarat?

(13 bis)

Si, ca demult, la inceput de lume,

Cand Dumnezeu in noi s-a oglindit,

Si-a auzit reverberand ecoul:

„E gata, Doamna! Vezi? Te-am auzit!

De azi SUNTETI Imparatia insasi!

De azi SUNTETI Lumina ce devine

Manifestare vie, intrupata.

De azi, si voi va oglinditi in Mine!”

08.03.2025