Fericirea este cand iti doresti constant ceea ce ai deja!

Fericirea este cand iti doresti constant ceea ce ai deja!

Mai cititi o data randul de mai sus. :)

Cred ca azi nu ar mai fi nimic de adaugat pe langa aceste cuvinte. :)

Secretul Fericirii.

O poveste plină de morală care ne învață cel mai simplu secret al fericirii: să fim mulțumiți cu ceea ce avem. În loc să râvnim la viața și la fericirea altora, să ne bucurăm de propria viață și fericirea va veni de la sine.

O cioară trăia în pădure și era absolut mulțumită de viața sa.

Însă într-o zi a văzut o lebădă…

„Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara. „Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”

Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.

„De fapt”, i-a răspuns lebădă.

“Simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea trei culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată”.

Apoi cioara l-a abordat pe papagal. Papagalul i-a explicat: „Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar trei culori, însă păunul are o multitudine de culori.”

Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.

„Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Când oamenii mă vad pe mine, imediat mă gonesc. Cred că ești cea mai fericită pasăre de pe planetă.”

Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe planetă. Însă din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni”.

Morala:

Oamenii deseori se compară în mod zadarnic cu alții și se întristează.

Fericirea e atunci când ești mulțumit de ceea ce ai și te bucuri din plin de asta.

Dar mai presus de atât, adevărata cale spre fericire este acea de a-i face pe ceilalți fericiți.

“Pentru mine, acesta este un mod foarte placut de a trai, respectiv, de a face din fiecare detaliu, aparent nesemnificativ, o bucurie extraordinara, un fapt unic, senzational, nemaivazut si nemaiauzit. Unii au un alt termen pentru asta, unul banal, ei ii spun "exagerare". Eu ii spun "fericire". Daca reusim sa descoperim fericirea in fata noastra, cu ochii, atunci putem spune ca acesta este cel mai simplu mod si la indemana oricui de a face din viata un adevarat miracol!” 

Autor: Liliana Pascanu, fragment din insemnarea “Cand ploua primavara”, publicata pe acest blog in data de 07.05.2019 https://oglinzilesufletului.blogspot.com/2019/05/cand-ploua-primavara.html

Edit later: De fapt... as mai adauga ceva. 

Iti trebuie un anumit tip de curaj ca sa ajungi sa fii fericit acolo unde esti si cu ceea ce ai deja! ;-)

Am dat peste o poveste destul de elocventa.

*

"Pilda celor două semințe

Două semințe stăteau una lângă alta în pământ.

Prima sămânță a spus:

– Mi-e frică să cresc. Dacă îmi trimit rădăcinile adânc în pământ, cine știe ce voi găsi? Dacă îmi deschid frunzele spre cer, poate vântul mă va rupe. Mai bine aștept…

A doua sămânță a spus:

– Eu vreau să cresc! Vreau să îmi trimit rădăcinile adânc în pământ, pentru siguranta, apoi să îmi întind tulpina spre lumină și să descopăr lumea! Si, mai ales, vreau sa infloresc!

Zilele au trecut, iar prima sămânță a rămas ascunsă în pământ.

A doua sămânță a încolțit, devenind o plantă puternică. Iar intr-o zi si-a vazut visul implinit: inflorise!

Într-o alta zi, o găină a scormonitorit pământul și a înghițit sămânța care nu a îndrăznit să crească.

În viață, cine se teme să crească și să își asume riscuri ajunge să fie înghițit de circumstanțe.

Curajul de a evolua este cheia spre lumină și împlinire.

Dar, pentru a atinge fericirea - pentru a inflori - este nevoie de radacini puternice, de o anumita statornicie, de stabilitate, de grija si atentie constante. Deci, de iubire!"

autor necunoscut

Textul de mai jos este preluat de la Oana Coanta (cu o completare personala la sfarsit) : 

“Când am cunoscut primii străini veniți în România mă încurca grav felul în care zâmbeau permanent. Îmi părea că rânjesc prea mult și că se apropie prea tare de mine. Eu făceam un pas înapoi, ei făceau unul spre mine. Eu ascultam fără expresie, ei vorbeau zâmbind larg.

*

Când am ajuns în UK, acolo a fost panică.

La prima vânzătoare care m-a întrebat [ia spune, drăguțo, cu ce te ajut?] am rămas mută.

Soferii de autobuz zâmbeau și te întrebau dacă nu cumva aștepți autobuzul lor.

Șoferii din autoturisme opreau dacă erai pe trotuar, zâmbeau și îți făceau semn sa treci. De vreo două ori am trecut de jenă, deși nu aveam în plan să ajung pe partea cealaltă.

Călcai un om pe picior și ăla se întorcea zâmbind, își cerea scuze și te întreba dacă ești bine.

Mă simțeam ca scăpată din detenție și ajunsă între oameni hrăniți cu ceva ce îi făcea să zâmbească.

*

Am ajuns și eu să zâmbesc. Chiar și la necunoscuți. La noi pare că vrei să agăți pe cineva. Zâmbești pe riscul tău.

Totuși, am zâmbit cuiva stând în față la bistro și omul a mai făcut câțiva pași, s-a întors și mi’a spus că i-am făcut ziua mai bună și că am și cercei faini.

Undeva pe drum se pierde zâmbetul ăsta.

Pe drumul dintre copilările și maturitate, pe drumul dintre sat și oraș.

Altfel, nu-mi explic de ce copiii zâmbesc și fac cu mâna necunoscuților, de ce la sat oamenii zâmbesc și salută egal, ești de-al lor sau nu.

Când le spuneți copiilor [las’o pe doamna-n pace, o deranjezi] ați plantat o sămânță care îi va aminti că nu-i voie să zâmbești așa, aleator. Că deranjezi.

Pe aici, când vrei să încurci pe cineva furios, zâmbești. Zâmbești și taci.

Când fac asta, cam trei sferturi din oameni îmi spun că’s obraznică.

Ce naiba de tare [TÁRĂ, tare, s. f. Defect fizic sau moral; meteahnă, deficiență] avem de confundăm zâmbetul cu reaua voință?

[Zâmbești ca proasta]

[Nu mai râjni fasolea la mine]

[Râzi de mine?]

[Nu mai râde așa tare, se uită lumea la noi]

[Nu poți fi și tu serioasă o clipă?]

Am crescut cu astea.

Dar, tot așa râd, hohotit, chiar și singură pe stradă, la vreo amintire.

Am doi prieteni buni pe care-i sun ca să le zic [numa’ puțin stai cu mine la telefon că mi-am amintit de bancul/situația aia și acu’ râd ce imbecila singură pe stradă] 

La unul din ultimele controale de la bistro am întrebat-o pe una din doamne de ce-i așa serioasă. Nici dacă făceam două flotări și podul de sus nu o surprindeam așa.

Ieșiți din cutia aia proastă în care ne-au băgat ăstia cu educația lor de pușcarie, în care nu ai voie să zâmbești, să râzi tare sau să întrebi necunoscuții dacă sunt bine! Ne-au făcut să credem că zâmbetul e lipsă de educație, flirt sau nebunie. Și el nu-i decât bucurie, dragoste de oameni și pace în cap.” 

Noi doi suntem acum precum strainii aia despre care se vorbeste in textul de mai sus. Zambim intruna, oricui, si toti se uita la noi nedumeriti, ca ce avem de zambim asa?  

Acum lumea este ingrijorata, este speriata, lumea are probleme grele, drame complicate, lumea are lipsuri, provocari stresante, lumea si-a pierdut serviciul, unii oameni s-au imbolnavit si asa mai departe, stirile tv transmit vesti panicarde, toti se tem de o noua izolare totala, multi se revolta, ameninta cu revolutii, destui sunt si aceia care fac apologii pe interese pro sau anti guvern.... iar noua cica ne arde de zambit....!  

Si ce sa facem, sa nu mai zambim? Am rezolva ceva? Ne-am rezolva astfel propriile provocari sau pe ale altora? Zambind trecem mai frumos prin toate si ne simtim mai frumosi. Zambind si glumind ne cream bucuria, ne exprimam dragostea de oameni si ne mentinem pacea in cap.

„Fii atent la dependența de destinație: ideea că fericirea este în alt loc, la următoarea slujbă, sau alături de următorul partener. Până ce nu vei renunța la ideea că fericirea se află altundeva, nu o vei găsi niciodată acolo unde ești tu.” O CALE CE (TE) SMEREȘTE

 

16.03.2025